INTERVIU. Orădeanul Ilie Bolojan iese din reținerea sa proverbială: „Excludeți să candidați la șefia PNL sau la președinție?” „N-ar fi normal să exclud”

• „Mereu am vrut să fiu neimportant. Să creez un sistem care să nu mai depindă de noi, oamenii cu funcții de decizie”
• „Dacă intrați la un demnitar în birou și îi merge televizorul să știți că omul acela e sclavul imaginii. E sub presiunea televizorului”
• De ce afirmă că un eșec guvernamental al coaliției PSD-PNL-UDMR, cu care el n-a fost de acord, ar însemna ratarea mandatelor lui Klaus Iohannis: „Nu putem spune că în primul mandat s-au făcut niște lucruri extraordinare. Asta e realitatea. În al doilea mandat, părea o perspectivă”
• Ce spune el că s-a întâmplat și cine crede că trebuie să explice? „Se pierd ani, se pierd speranțe, o altă generație va pleca în străinătate”

Conversație cu Ilie Bolojan, în centrul Bucureștiului. E 14 ianuarie, zi de vineri, și în jur curge aglomerația cotidiană, cu mașini și oameni care au umplut sensul de retragere a Capitalei, dinspre Nord spre Sud. Două pungi transparente, cu inscripții de farmacie, sunt împinse de vânt și se opresc în gardul Hotelului Continental. 

– La ce vă uitați, domnule Bolojan, cu ochii primarului cu trei mandate, ca să vă dați seama cum e condus un oraș?
– La un cimitir. Merg într-un cimitir. Acolo vezi cum e gospodărit orașul. Cine nu are grijă de cei duși, știți cum se spune, nu are grijă de nimeni. Cimitirele sunt ancora noastră. Și mai e ceva. Cimitirele arată cât de pricepută e administrația la afacere, la gospodărirea fondurilor. 

Pompele funebre sunt peste tot în lume afaceri excelente. Dacă nu știi să le manageriezi nici măcar pe ele, înseamnă că ai o problemă ca primărie.

– Faceți asta des?
– (râde) Nu mă pot abține. Mă surprind cum mă uit cu reflexul primarului, de câte ori merg în alt oraș decât Oradea. La ce mă uit? Înțeleg, ca ziarist, că vreți ceva anume, care să fie clar și simplu. Dar nu există un unic semn pe care îl caut. Cartierele de blocuri sunt un alt reper. Peste 70% din oamenii din orașele noastre stau în „chibrituri”, cum se zice, în cartierele de blocuri vechi. Aici îți dai seama de multe despre starea orașului. Dacă vezi gunoiul explodat ca un popcorn, e clar că ceva nu e în regulă. 

„De la început, mi-am dorit să fiu neimportant”

– De ce niciodată nu ați lăsat loc de plecat din Bihor? Ați fost primar în 2008-2020 în Oradea, acum sunteți președinte al Consiliul Județean Bihor. Sunteți liberal de 30 de ani și mereu vehiculat ca o posibilă „variantă națională”, dar nu discutați public despre asta. Oamenii sunt curioși.
– Uitați, eu am intrat în funcții publice în 2005-2007, ca prefect de Bihor. Veneam din mediul privat, eram un comerciant mic, alergam toată ziua, făceam Bucureștiul săptămânal, dar nu mi-era rușine. Și aveam o ostilitate foarte puternică față de mediul public. Încă de atunci mi-am dorit ca, dacă intru în sistemul public, la stat, să fiu neimportant.

– Pentru un politician local cu o carieră de aproape 20 de ani la vârf, asta cu „neimportantul” sună cam…
– Stați. În ce sens „neimportant”? Când sistemele funcționează, oamenii de decizie și cei din sistem nu mai sunt importanți. 

Tot timpul am încercat să fac sistemul cât mai instituțional, să nu mai depindă de oameni.

Vă dau un exemplu. Când am fost prefect de Bihor, în 2005-2006, știam că cele mai proaste servicii cu care mulți români se întâlneau erau în zona de înmatriculări, de pașapoarte, vă amintiți.  Erau cozi infernale, la Udriște era nebunie în București, la pașapoarte, peste tot erau astea. La pașapoarte era un termen legal de 30 de zile, dar ți se dădea și în urgență. Primeai pașaport în urgență dacă cererea ta era, citez, „temeinic justificată”.

„Un sistem gândit să genereze cozi, să cauți un prieten”

– Ați reținut expresia „temeinic justificată”? 
– Da. Am întrebat: ce e aia „temeinic justificată”? Văzusem cozile, stătusem la cozi, fusesem un client al lor. Acum eram prefect. Și logica la urgență era următoarea: dacă te duceai cu un cartuș de Kent lângă cererea pentru „tratament, durere de cap în Ungaria”, atunci era „temeinic justificat” să-ți elibereze urgent pașaportul. Dacă cererea nu era însoțită de un „accesoriu”, atunci nu era „temeinic justificat”. Ți se spunea că sunt destui medici în România. 

Era un sistem gândit să genereze cozi, să cauți un prieten, era o industrie. Inversul sistemului pe care mi-l doream cu noi, cei de la stat, deveniți neimportanți.

Ce am făcut? Am fost la București, am încercat să eliminăm această exprimare foarte interpretabilă: „temeinic justificată”. N-am reușit. N-au aprobat. 

-Și?
-Întrebasem oamenii pe la cozi cât ar fi dispuși să plătească pentru eliberarea urgentă a unui pașaport. Să nu vă mai umilească ăștia, să nu mai stați pe la cozi, le-am zis. Cam 50 de mărci, mi-au răspuns. Și la București mi-au aprobat să măresc taxa de urgență, că fusese oricum nesemnificativă. Am venit acasă, am făcut ceva la limita legii. 

„Și le-am spart toate ghișeele”

– Ce anume?
– Am dat un ordin de prefect și am zis că „la toată lumea care plătește taxa de urgență, cererea este «temeinic justificată»”. Și trebuie să-l dați în două ore, nu în două zile. Că am stat lângă ei și am văzut cât durează editarea unui pașaport. Și dura 20 de minute. Sigur, uneori nu mergeau calculatoarele, baza de date, dar două ore era rezonabil. Și le-am spart toate ghișeele. Într-o lună s-au făcut încasări cât într-un an și au dispărut cozile. Atunci am primit telefoane, dar invers decât înainte. Înainte mă sunaseră prietenii că au nevoie de mine. Să intervin, că se grăbesc, să le elibereze pașaport la urgență. Le-am zis că eu nu intervin la ăia, că o să schimbăm să facem să funcționeze. „Ilie, n-o să funcționeze în veci sistemul la noi”, mi-au zis amicii. Acum funcționa și m-au sunat să-mi mulțumească. Nu mai aveau nevoie de mine. 

– Chiar n-ați intervenit pentru prieteni?
– Nu. Pentru că prețul reformării sistemului ar fi anulat de micile intervenții. 

Ca să poți interveni masiv în sistemele astea, trebuie să te abții. Să nu-l folosești pentru tine sau „ai tăi”. Pentru că dacă vrei să te folosești de sistem, tu nu mai ai autoritate. Te au la mână.

„Dacă știau că sunt necontrolabil, nu știu dacă mă mai numeau vreodată”

– Bine, dar chiar din descrierea dumneavoastră, până la impersonalizarea sistemului, ați pus presiune pe el. Asta și spun subordonații despre dumneavoastră, că sunteți dur. Sunteți?
– N-aș zice dur. Exigență, da, bădărănie, nu. Dar să termin cu pașapoartele. Așa am devenit neimportant. (se oprește) Bine, că dacă știau că sunt necontrolabil, nu știu dacă mă mai numeau vreodată prefect. 

– Ați exemplificat dorința de a fi „neimportant”, dar n-ați răspuns la întrebare. S-a creat aproape o mitologie a refuzului lui Ilie Bolojan de a intra în politică la nivel național. De ce?
– Orice om rațional își face o analiză, o evaluare. Una e să fii primarul unei comune, alta e să fii primarul unui mare municipiu, alta e să fii primarul Bucureștiului sau să fii în Guvern. La vârf, dependențele pe care le ai ca să generezi schimbare sunt mult mai mari. Îți trebuie echipe foarte puternice, mari, îți trebuie stabilitate politică. Și îți trebuie timp. Gândiți-vă că noi, la Oradea, vrem să schimbăm rețeaua de canalizare…

– Și nu ați terminat după 8 ani. A scris recent jurnalistul Mircea Chirilă, de la publicația locală „Bihoreanul”, că vin doar „constructori cu două lopeți și o roabă obosită”. E un jurnalist serios, informat. Dacă și el constată că se termină răbdarea publicului, e o problemă în Oradea, nu? 
– Îl știu pe Mircea Chirilă. Lucrăm de 8 ani, da, la schimbarea canalizării. Și o să mai dureze încă doi-trei ani. Și înmulțiți Bucureștiul cu 9 ca lungime de rețea ca să vedeți ce înseamnă nevoia de timp, apropo de Capitală sau de țară. Referitor la rețeaua din Oradea, există motive obiective. Știți că nu mai ai sudori, calificați? Să vă spun…

„Nu exclud. Dar nu asta e problema de acum a României”

– Scuze că vă întrerup. Simt din nou pericolul unui exemplu care ne duce departe de întrebare. Sunteți un lider liberal puternic. Excludeți posibilitatea să fiți vreodată premier, șef la PNL sau să candidați la Președinție?
– N-ar fi normal să exclud și nici nu e cazul.

– Deci nu excludeți?
– Nu exclud. Dar nu asta e problema de acum a României.

– Care e?
– Ideea asta că dacă vine cineva în politică este un salvator care va rezolva toate problemele este o așteptare care nu va fi niciodată confirmată de realitate. Eu am avut experiențe în politica națională. În 2006, domnul Tăriceanu…

– Îmi pare rău, vă întrerup din nou. Vă e frică de eșec?
– Nu, nu despre asta e vorba, ci despre o analiză rațională. 

„Nu mă tem că pierd”

– Vă explic de ce publicul se poate gândi că vă e teamă să pierdeți. Aveți 52 de ani, sunteți născut în 1969, ați prins două „trepte” grele la liceu. Pe vremea aceea, dacă ratam, era rău. Poate că mentalitatea „decrețeilor” a fost cumva mereu asta: concurența e puternică, să nu ratăm, să nu eșuăm. Și să ne băgăm în chestii sigure, unde ne pricepem, pe care le controlăm. Poate că așa se explică faptul că sunt relativ puțini oameni din generația 50 în politică? Nu e și teama de eșec, domnule Bolojan?
– Nu cred. Cred că e răspundere. Să conduci în sistemul public nu e ca și cum ai posta pe Facebook. Postezi și gata. E mai degrabă ca și cum ai fi la volanul unei mașini pe care te-ai angajat să o conduci. Ce faci dacă ai promis că știi să conduci și, când ajungi la volan, nu te descurci? Înțeleg comparația cu liceul, mie însumi mi-a fost greu. 

Am fost băiat de la țară, am venit în Oradea la matematică-fizică, la „Gojdu”, Bastilia cum îi zicea liceului, și știu cât de greu mi-a fost. Dar nu e vorba că m-aș teme să pierd.

„Și lucrurile bune pot fi contagioase, nu doar cele rele”

– Haideți să consemnăm exact nu doar vorbele, ci și semnificația a ce spuneți. Afirmați că nu excludeți o poziție națională, inclusiv șef la PNL sau alegeri pentru Cotroceni, însă nu acesta e momentul discuției?
– Da, nu exclud. Mă întreabă oamenii: în 2024 ce se va întâmpla. Nu, important e ce se va întâmpla în 2022 și 2023, că sunt ani de bază și să-i tratăm cu atenție. Nu exclud, însă, repet, nu aceasta e problema noastră. 

– Cum ați numi-o? Problema.
– Tu fă-ți treaba cât mai bine acolo unde ești și generează o schimbare în jurul tău. Așa i-aș zice. La Oradea a funcționat. Fără poze pe Facebook, ca să mă preamăresc. Mulți colegi, primari din țară, m-au întrebat: cum ai făcut asta sau aialaltă? Și am văzut, la modul deschis, că uneori se schimbă lucruri și la ei în localități. Dar să fiu sincer, am avut și multă șansă. Bolojan primar liberal la Vaslui nu ar fi avut niciodată succesul lui Bolojan, primarul liberal de la Oradea. Orice ar însemna succes. 

– Geografia?
– Nu doar ea. Dar da, în vestul țării potențialul e altul. Cumva, ne-a ajutat și subdezvoltarea rețelei de drumuri și transport din România. Investițiile au fost obligate să stea mai în Vest. Am un exemplu: o firmă japoneză din Brăila se mută în Arad. De ce? Nu pentru că în Brăila nu ar fi o bună administrare sau că angajații nu ar fi buni. Ci pentru că și-au dat japonezii seama că, atunci când transporți în România pe un fir de șosea, mai apare o nuntă cu lăutari, o petrecere. Însă ideea mea e că și lucrurile bune pot fi contagioase, nu doar cele rele. E adevărat că la Oradea am făcut schimbările cu violență, adică în viteză mare. Așa cum alții poate s-au inspirat de la mine și eu am preluat din alte țări, din alte zone. 

Dar, revenind, să ocupi o astfel de funcție națională, numită sau aleasă, înseamnă o răspundere la care te gândești mult, dacă ești un om rațional.

Cât despre poziții naționale, vă dau cu sinceritate un exemplu, pe care eu l-am resimțit. Pozițiile înalte presupun un nivel de limbă engleză, dacă nu de mai multe limbi străine, că altfel rămâi un însingurat, la acest nivel înalt. E în fișa postului.

„Eu nu sunt primarul din juriul de la Balul Bobocilor”

– Complexul comunicării în limbile străine îl avem mulți, cei de 50 de ani. Dar, revenind, ce experiențe ați avut dumneavoastră cu politica națională?
– În 2006, domnul Tăriceanu mi-a spus că e vacant postul de ministru al agriculturii. „Ilie, hai la București”. Nu mă pricep, domnule premier, i-am zis. M-am gândit, m-am imaginat la masă, eu, ministrul agriculturii, vorbind cu oameni despre semințe modificate genetic. Nu e că te faci doar pe tine de râs, asta n-ar fi cine știe ce, dar îi faci de râs pe alții, liberalii în cazul meu, partidul, județul. Plus că păcălești speranțele oamenilor. Eu nu mă pricep la asta, i-am spus, am refuzat. 

– Dar ați venit în altă poziție.
– Da, premierul m-a sunat din nou, în 2007. „Ilie, hai că e poziție de organizare, la asta te pricepi, nu mai poți refuza”. Și am mers la București, ca secretar general al Guvernului.

– Și cum ați fost ca secretar general? Credeți că oamenii cu care ați lucrat v-au plăcut?
– Eu sunt un om nepopular. Știu că nu am charismă. Eu nu sunt primarul din juriul de la Balul Bobocilor. Adică nu sunt ăla despre care să se zică: „Uite, domle, primarul nostru nu e încruntat și nu e urât, e de treabă, e în juriu la Balul Bobocilor”. Nu sunt sclavul imaginii. 

”Am dat televizoarele afară din Palatul Victoria”

– Discutând despre imagine, citiți comentariile oamenilor de pe Facebook sau de pe site-uri, despre dumneavoastră? Vi se face un raport?
– (râde) Nu, am un singur om angajat la biroul de presă. Foarte rar le citesc. Nu cred că noi trebuie să administrăm comunitățile după Facebook, sincer. Eu nu fac spectacol, nu sunt un orator deosebit, nu alerg să vă filmez cu telefonul. Când am fost numit secretar general al Guvernului, ca să știu ce e hardughia aia, am intrat de la subsol, până la etaj.

– În Palatul Victoria?
– Da, în Palatul Victoria. Am mers prin birouri și ce m-a surprins a fost că aproape în fiecare birou mergea un televizor. Erau pe televiziunile de știri. M-am gândit cum se pot concentra oamenii ăștia dacă le merge televizorul tot timpul? Ai proiecte, ai legi… Cum să te concentrezi? Am luat toate televizoarele din birouri, mai puțin la biroul de presă. Am sunat-o pe Mioara Mantale, care era prefect: doamna Mantale, aveți ceva case de copii? Da. Veniți cu două microbuze și luați-vă televizoarele. Recunosc că am trimis și la Direcția de Asistență Oradea, tot pentru copii.

Dacă intrați la un demnitar în birou și îi merge televizorul să știți că omul acela e sclavul imaginii. E sub presiunea televizorului.

„Eram pe coperțile ziarelor cu toporul însângerat în mâini”

– Bun, însă… 
– Știți cum eram eu în primul an când am fost primar la Oradea? Scăzusem la 12-15%. Am luat câinii de pe străzi și apăream pe coperțile ziarelor cu toporul însângerat în mâini. Și s-a întâmplat să moară, în România, un copil sfâșiat de câini. A doua zi, niciun demonstrant nu mai era în fața Primăriei. Nu poți, ca primar, să stai mereu cu ideea: ce se va zice despre mine, ce arată sondajele, ce se așteaptă oamenii să le spun?

– Poate că asta sună în același timp autoritar. România a mai avut lideri autoritari. Iar politica locală și mai ales națională presupune și o doză importantă de acțiune consensuală. Nu credeți?
– Ba da, și să știți că, la Oradea, majoritățile le-am făcut negociind cu partidele, cum e normal. Însă, recunosc, eu sunt un om înclinat spre executiv. Așa vin investiții străine, așa se schimbă lucrurile.

„Educația – problema fundamentală a României”

– Ați deschis discuția despre investiții străine. Redactorul-șef al Ziarului Financiar, Sorin Pâslaru, a scris că, deși Bihorul are de 14 ori mai multe investiții străine decât Botoșaniul, salariul mediu net e cam la același nivel, aproximativ 2.900 de lei, chiar un pic mai mare în Botoșani.
– Da, însă aici e o discuție foarte lungă.

– Avem timp.
– În multe județe, ponderea angajaților publici e destul de mare, căci, din păcate, nu sunt locuri de muncă la privați. Cum salariul la stat e mai mare decât cel de la privat, asta poate influența salariul mediu pe județ.

– Să arătăm oamenilor datele. Conform INS, județul Botoșani are 13% dintre oameni ocupați în sectorul public și Bihorul are 11%. E o diferență, dar nu foarte mare, care să explice un salariu mic la dumneavoastră, în Bihor.
– Salariile mici sunt o problemă în toată România. „Capcana veniturile medii” înseamnă că unele țări, iar România este aici, nu mai sunt atât de sărace pentru a fi competitive pentru producția făcută cu salarii mici, dar nici nu suntem suficient de bogate ca să deținem o structură economică bazată pe inovație. Să știți că productivitate avem, nu avem inovație. Riscul e să rămânem blocați la acest nivel de salarii. 

– Sunt cifre și realități care vă contrazic. Salariul mediu net național e de 3.500 de lei. Un județ prosper, ca al dumneavoastră, e cu 20% sub această medie. Și asta, cumva, vă privește direct.
– Noi, în Bihor, lucrăm de ani de zile ca să ne îndreptăm spre o altă structură economică-industrială. Eram înapoiați. Din 2008 am lucrat la parcuri industriale, că nu aveam. Am făcut, acum facem încă patru, la 50-60 de kilometri distanță de Oradea, răspândite în toate direcțiile. E nevoie însă și de specialiști. Cum se fac ei? Prin educație. Acum investim în educație la Bihor. Educația este probabil problema fundamentală a României. Uitați, apropo de treburi făcute fără reclamă, dar cu răspundere: Ministerul Educației a făcut, la cererea noastră, o excelentă modificare. 

Clasele vocaționale, de meserii, sunt susținute de firmele private, în multe orașe. Dar degeaba susține Siemens clasa, dacă profesorii de materii de specialitate sunt tot cei vechi și predau ce vor ei.

Și atunci, ministerul a acceptat ca aceste companii care susțin clasele și-și cresc viitorii angajați acolo să aibă dreptul să valideze profesorii.

Programul mai mulți IT-iști în Bihor

– Și e normal?
– Da, pentru că nu vorbim despre matematică și fizică, ci despre materiile de specialitate, care fac 80% din programă la aceste clase. De ce să nu predea inginerii fabricilor, oamenii care chiar știu ce se caută? Alt exemplu, ca oamenii să realizeze complexitatea unei primării sau Consiliul Județean. Noi, în Bihor, avem nevoie de IT-iști. Cine vine, din orice județ, să studieze informatică la Oradea are casă și masă asigurate. 

Dacă ești elev în clasa a X-a în Bihor și vei urma o facultate de informatică la noi, vei primi în ultimii doi ani de liceu o bursă de 50 de euro pe lună. Dacă iei bursa și te răzgândești, dai banii înapoi tu sau părinții, că facem contract.

„Ce faceți, vidați zone întregi?”

– Mai e o discuție de făcut. Investițiile dumneavoastră sunt foarte orientate în zonele deja dezvoltate.
– Da, pentru că avem 2 lei și avem nevoie de 10. De ce să aducem utilități într-un sat cu 10 locuitori?

– Ce faceți, vidați zone întregi, ajutați la depopularea lor?
– Nu, nu despre asta e vorba. Dar, încă o dată, avem 2 lei și nevoile sunt de 10. Investim acolo unde se poate întoarce dezvoltare. Rezultatele se vor vedea.

– Și au oamenii răbdare, în epoca populismului, a promisiunilor pe Facebook?
– Răspunsul la populism e să facem ce e necesar. Cred că vom beneficia de un răspuns corect, de un vot sănătos, de pildă, la alegeri, vot care eu cred că are posibilitatea să facă masă critică. Cred că sunt suficient de mulți oameni raționali în țara asta care apreciază o conducere decentă, când există.

Dacă acest guvern de coaliție nu acționează bine, atunci voturile pot merge la partidele care n-au soluții. Iar partidele populiste pot pune diagnosticul corect, dar nu prescriu tratamentul corect.

Cine spune că ar trebui să explice de ce s-a rupt coaliția PNL-USR

– Masa critică inițială s-a făcut la nivelul PNL-USR-UDMR, dar n-a ținut. 
– Și nu am aflat încă de ce. Da, știam că va fi greu cu USR, că nu aveau experiență de guvernare, cu excepția câtorva miniștri din PLUS, care guvernaseră în 2016. Știam că va fi greu și nu am cum să vă spun acum de ce s-a rupt. Că nu știm nici eu, nici alți colegi. Cred că datoria să explice e a conducerii, a vicepreședinților partidului, a oamenilor care au participat la negocieri din partea PNL.

– S-a format apoi masă critică pe PNL-PSD-UDMR și n-ați fost partizanul acestei coaliții.
– N-am fost partizanul coaliției cu PSD, însă sper să meargă. De ce? Partidele mici fac revoluții, partidele mari evoluează. Dacă nu evoluăm ca partid liberal, atunci ne merităm soarta. Tot rămânem în urmă. România nu are timpul acesta! În anumite zone e nevoie de revoluții, în altele din stat, de evoluție. Cum le îmbini e problema.

Am intrat la Ministerul Transporturilor, în hol sunt tablouri cu portretele miniștrilor. Nu mai e loc, au ajuns aproape până jos. Cum să evoluezi cu miniștri schimbați atât de des?!

Tot rotindu-ne, uităm să mai și conducem, să mai și muncim. Iar calitatea conducerii contează în toate țările lumii. S-a dovedit asta. Contează geografia, resursele, economia, statul de drept, dar nicio țară n-a evoluat fără bună guvernare. 

– S-a spus că nu vă înțelegeți cu președintele Klaus Iohannis din cauza unui episod, necunoscut, de pe vremea când erați amândoi primari. Este adevărat?
– Nu a existat niciun astfel de moment între primarul Klaus Iohannis și primarul Ilie Bolojan.

– Poate s-a întâmplat de când a devenit președinte. Ați vorbit?
– Au fost întâlniri între conducerea PNL și președintele României. 

– Atât? Ați discutat doar dumneavoastră și președintele în ultimii ani?
– Nu. Nu am discutat doar noi doi nici între patru ochi, nici altfel. Dar să vă spun ceva: nu conducătorii schimbă țara, ei creează condiții ca oamenii să schimbe țara. 

Crede că ratarea noii coaliții ar însemna și ratarea celui de-al doilea mandat al lui Klaus Iohannis

– A schimbat Klaus Iohannis România, în opinia dumneavoastră? Cum caracterizează cetățeanul Bolojan, dar și liderul liberal Bolojan mandatele președintelui liberal Iohannis?
– Conjunctura în primii ani e clar că nu a fost favorabilă. Există și o problemă în Constituția noastră. Cel mai legitim om politic, președintele, candidează și face campanie și promisiuni. Apoi el constată că a câștigat cu un program de executiv pe care nu are pârghii să îl pună în practică. Și de aia e nevoie de „guvernul lui”, nu ca persoană, ci de guvernul promisiunilor lui. 

„Dacă Guvernul nu face în 2022 și 2023 și ce trebuie făcut, vor fi niște ani pierduți pentru țara asta”

– Nu evitați răspunsul, vă rugăm: a schimbat țara președintele sau nu?
– (se gândește) În primul mandat a fost un guvern de altă coloratură, majorități slabe. Nu putem spune că în primul mandat s-au făcut niște lucruri extraordinare. Asta e realitatea. În al doilea mandat, părea o perspectivă. Nu mai era presiunea alegerilor, ar fi putut să fie o treabă bună. Dar n-a funcționat coaliția. 

Dacă nici noua coaliție PNL-PSD-UDMR nu merge, vă dați seama că și al doilea mandat al președintelui Iohannis nu va livra. Nu va fi un mandat de succes, asta e cât se poate de clar.

Avem din nou doi ani fără alegeri. Nu ne oprește nimeni. Putem rezolva o grămadă de probleme, care pot fi rezolvate. Sigur că au apărut evenimente neprevăzute, precum pandemia. Sau creșterea prețurilor la energie, sunt probleme mondiale. Dar, chiar și așa, nu e totuna cum acționează Guvernul. Și dacă Guvernul nu face în 2022 și 2023 și ce trebuie făcut, vor fi niște ani pierduți pentru țara asta. Eu sper să facă. Chiar dacă n-am susținut această coaliție. Pentru că dacă nu fac, se pierd ani, se pierd speranțe, o altă generație va pleca în străinătate. 

„Ne-ați ocupat de 100 de ani și nici nu ne-ați asfaltat drumurile!”

Ne ridicăm de la cafea. Bucureștiul își continuă forfota. „Dar în legătură cu 2024…”. Zâmbește. „Știți ce îmi doresc până în 2024? Acum, când treci din România în Ungaria, cu mașina sau cu trenul, imediat realizezi că ești dincolo, că începe Vestul. După curățenie, după cum e tunsă iarba. Îmi doresc măcar atât să reușim: în 2024, când vii din Ungaria să nu știi că ai intrat în România decât după inscripții. Vorba unui cetățean maghiar supărat din localitatea Episcopia Oradei, când am ajuns acolo și m-a luat tare: de ce mai veniți, domn primar, că ne-ați ocupat de 100 de ani și nici nu ne-ați asfaltat drumurile! Când m-am uitat pe lista cu asfaltări, am văzut că avea dreptate. Acolo erau oamenii dintotdeauna, iar noi modernizam străzi în funcție de cine pe cine știa. De atunci am schimbat regula: asfaltăm în funcție de ordinea de locuire, cronologic”.

Pleacă pe „Câmpineanu”, spre Calea Victoriei. Trece grăbit pe lângă Continental. Pungile au zburat. Bărbatul continuă să pășească, amestecându-se printre oamenii care nu-l cunosc și pe care, după toate probabilitățile și majoritățile, nici nu vrea să-i cunoască.

Citește și a doua parte a interviului, cu mai multe episoade în care politicianul a povestit partea nevăzută a relației autorități-cetățeni: „Câinele moare de drum lung și prostul…” Inscripția care l-a șocat pe liberalul Bolojan când a văzut-o vopsită pe peretele din biroul unui director din minister

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro