VIDEO/ Părintele Doboș: «Ca preot, nu am fibră optică directă cu Dumnezeu. Oamenii nu vor doar o biserică moralizatoare, care să mă tragă de ureche, că nu am făcut bine»

Ceea ce pot și trebuie să iubesc nu va iubi Dumnezeu în locul meu. El o va face infinit. Dar persoanele pe care le pune în jurul meu, țara pe care o pune în jurul meu pentru a o face mai înfloritoare țin de mine, atât cât pot
Părintele Francisc Doboș

Se apropie Paștele și Libertatea începe dialogul cu voci importante ale confesiunilor care trăiesc în România. Astăzi publicăm a doua parte a interviului pe care părintele Francisc Doboș l-a acordat cititorilor ziarului. Părintele Doboș este purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București. Jurnalista Maria Andrieș l-a provocat la un dialog despre responsabilitatea noastră, dar și a bisericii.

– Cu ce sunt diferite aceste vremuri?
– Sunt vremurile noastre. Celelalte erau vremurile părinților, bunicilor noștri. Noi suntem responsabili de prezent. Nu înseamnă că sunt vremuri mai rele sau mai bune. Dar sunt ale noastre. Nu le putem lăsa responsabilitatea copiilor, nepoților, celor care vor veni. Ceea ce nu facem noi vor găsi ei mult mai greu de făcut. Într-o lume atât de ideologizată, avem nevoie de Dumnezeu. Am văzut că noi înșine nu putem fi Dumnezeu.

Păcatele sunt repetitive, în iubire suntem creativi

– Au apărut păcate noi, moderne?
– Sunt doar forme noi. Când vine vorba de păcate, suntem atât de puțin inventivi, de repetitivi. Numai iubirea și viața, aici putem fi foarte creativi… Sigur, diabolismele au arătat că există modalități nebănuite de a face răul… Dar nu trebuie neapărat să fim creativi, ci malefici, acolo. Creativitatea este doar darul lui Dumnezeu. Este ceea ce face să crească viața mea și a celor de lângă mine. Îmi aduc aminte vorbele astea ale lui Noica… eram la liceu, când le-am citit în cărticica scoasă de Humanitas. Mi le-am notat pe toate carnețelele mele… Mi-au rămas, le folosesc și la predică… Zicea Noica: Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe pământ să-L înlocuiești, să dai sensuri, să creezi, să duci începutul Său înainte. Adică tot ceea ce Dumnezeu a pus în mine ca să duc mai departe creația Sa e responsabilitatea mea. Nu poate face Dumnezeu fără mine. Scopul meu nu e să ies ca să spun Jos cineva!, ci Sus conștiința! Și-atunci vom ști ce avem de făcut.

– Tinerii din ziua de azi… e tot mai greu să-i aduci la slujba de duminică. Ce soluții are Biserica Catolică?
– Noi nu avem nevoie de rețete, ci de ingrediente. Rețetele le avem. Tineri de azi, eu văd, sunt atât de însetați de Dumnezeu, de infinit. Ne îmbuibăm și ne îndopăm cu toate prostiile acestui pământ…

De ce ajung oamenii să apeleze la toate prostiile care le fac rău sufletului și trupului lor… Începând de la abuzul de alcool, de la droguri, de la o viață desfrânată… Pentru că în toate acestea căutăm tocmai acele emoții care nu au limită pe pământ

– Puteți explica, vă rugăm, cum judecă biserica abuzurile de substanțe?
– Când abuzăm, căutăm infinitul, căutăm cerul. Asta ce înseamnă, pentru Biserică? Să nu îl folosesc pe Dumnezeu ca pe un bici, ci ca pe o mângâiere. De fapt, nu-l folosesc, pentru că El se întrupează în mine și din modalitățile mele de a relaționa cu oamenii, oamenii vor realiza că este ceva acolo. Atunci când găsești persoane autentice, oamenii aceia, sunt ca și cum ar fi atins, ar fi pus mâna pe Dumnezeu. Oamenii nu vor doar o biserică moralizatoare, care să mă tragă de ureche că nu am făcut bine. Oamenii simt când fac să crească în interiorul lor acel copac al vieții, al prezenței lui Dumnezeu. E mult mai greu, nu ai roade imediate, dar e decisiv. Iar tinerii simt lucrul acesta.

Țara are nevoie de o revizuire a propriei umanități, care să fie în folosul celorlalți, nu împotriva lor

– Ce poate face biserica pentru a atinge acest obiectiv de a nu fi privită cu teamă, ci cu iubire?
– Asta înseamnă că biserica are nevoie de o convertire constantă a limbajului, a propriilor trăiri, a propriilor structuri. Nu în sensul de revoluție. Ci de convertire, așa cum are nevoie și țara, de o revizuire a propriei umanități, care să fie în folosul celorlalți, nu împotriva lor. Nu este doar o problemă de limbaj, de retorică, e o problemă de conținut. Dar să nu omor conținutul printr-un limbaj neadecvat. Pot avea un limbaj foarte atrăgător. Dar oamenii se prind repede că e ceva acolo care nu ține, n-are fundament, este doar PR. Avem nevoie de consistență.

Câte zile am de trăit? Atâtea cât să pot face binele, nu să iau vieți, ci să o dăruiesc pe a mea

– Ce e un act terorist?
– Terorism a existat dintotdeauna. Când facem răul, doar schimbăm modalitățile. Dar a lua viața altuia sau viețile multora, mai ales când pervertești sensuri spirituale sau te folosești de sensuri spirituale în abordarea ta, este diabolic. În creștinismul adevărat, trăit, care este martiric, noi avem oameni care și-au dat viața. Diferența enormă este asta: cel care trăiește din iubire are curajul să-și piardă viața. Dacă o pierde astăzi și dacă și-a trăit-o pe deplin, e perfect. Universul, Dumnezeu, familia, țara, toți avem de câștigat. Dacă destinul meu este împlinit cu ziua de astăzi, eu nu am nevoie de multe zile. Am nevoie de intensitate. Câte zile am de trăit? Atâtea cât să pot face binele, nu să iau vieți, ci să o dăruiesc pe a mea. Adevăratul martiriu este iubirea care se consumă pentru celălalt. Iubirea unei mame, iubirea soților, cu tot ce înseamnă suferință, rupturi și drame. Să nu uităm de actele de terorism relațional, aparent domestice… Și eu pot să devin malefic în jurul meu.

– Un șef care își terorizează subalternii, un părinte care-și maltratează copiii?
– Oricare dintre noi devine un șef are pe altcineva în fața căruia poate să aibă o atitudine de boss, nu de lider. Terorismul se poate strecura și în viața de familie. Ce-l poate face pe un om să reacționeze fizic? Un alt rău, care este mult mai subtil.

Există spirala violenței: înainte ca un om să înceapă să ridice mâna, poate că altcineva a ridicat vocea. Este o invitație la un examen de conștiință. E responsabilitatea fiecăruia dintre noi

– Ce datorie avem noi ca să nu extindem violența?
– Să încercăm să îndepărtăm răul care ne locuiește pe noi, în doze mici, dar tot letale. Numai că nu fac rău de masă. Dacă fiecare aducem răul nostru, cumulat, se distruge o generație, o țară, o umanitate.

– De ce avem nevoie pentru a preveni asta?
– Avem nevoie tocmai de a ne recâștiga umanitatea și spiritualitatea. Nu doar de pedepse. Da, îl pui în închisoare. Dar nu crește responsabilizarea. Avem nevoie să ne dăruim pacea. Să o trăim, să o facem să crească. Și cu iubirea, la fel.

Nu uităm răul trecut, dar să nu trăim înverșunați azi

– Vaticanul a recunoscut martiriul a șapte episcopi greco-catolici morți în închisorile comuniste.
– Morți din cauza urii față de credință.

– Peste 50 de ani de ură față de credință au lăsat urme peste noi. Cum scăpăm de ele? Nu ne victimizăm, dar e important să înțelegem.
– E important, dar e important și să nu rămânem acolo. Să nu căutăm doar vinovați. Pentru că altfel trăim doar filme americane, eroul caută să-i pedepsească pe cei răi. Martirul și-a dat viața din iubire. Iar dacă noi îi avem pe acești șapte episcopi martiri care și-au dat viața pentru Hristos, e pentru ca să nu trăim înverșunați astăzi. Nu s-ar bucura să ne vadă pe noi, catolici sau greco-catolici, trăind încă acea nedigerare a răului care ne-a fost făcut. Nu înseamnă că nu recunoaștem acest rău, ba da, și încă ne doare. Dar este important să facem să crească viața, biserica. Și ei să ajute și la această responsabilizare nu doar confesională, ci națională. Binele comun.

– Trăim într-o lume în care e la modă purificarea. Consumi anumite alimente sau leacuri și te purifici.
– Tot ce presupune „auto” – autovindecări, autostimulări – face parte dintr-o antropologie care încearcă să pună mâna pe Dumnezeu. Adică ține de mine: eu pot hotărî când și cum. Eu pot deveni Dumnezeu, un Dumnezeu care nu deranjează, e atât de îngăduitor. Ca tip de rețetă, aceste practici ajută să mă calmez, de pildă, un moment. Da, ajută, dar nu mă mântuiesc. E o diferență esențială. Toți știu povestea cu Adam și Eva.

– La ce vă referiți?
– În Adam și Eva, omul nu a mai primit, a pus mâna. S-a dus el, să fie al lui. Până și Dumnezeu, până și femeia, până și lucrurile, toate să fie ale mele. În relația adevărată cu Dumnezeu, nu fac altceva decât să primesc. Chiar dacă oamenii au nevoie de ritual. Și Biserica are nevoie nu să schimbe, ci să împrospăteze propria trăire a ritualului. Să o facă într-o formă cât mai autentică și credibilă. Nu doar mecanică. Nu suntem doar distribuitori de sacralitate. Care ar mai fi atunci diferența între noi și celelalte oferte de pe piață? Noi ne lăsăm pătrunși de har și tot ceea ce facem e această invitație la convertire. Eu am curajul să spun: Fă ce face popa, nu doar ce zice!

– Și totuși avem nevoie de ritualuri.
– Avem nevoie de ritualuri, de obiceiuri, dar să nu le transformăm în superstiții. Pentru că și aici este un alt risc, e pe același palier cu cei care-și caută sensul și liniștea într-o geografie îndepărtată. Poate avem nevoie să plecăm cât mai departe, pentru a ne da seama că sensul și viața erau în interiorul nostru. Și nu aveam nevoie să ne mutăm. Ci să-l regăsim pe Dumnezeu în interiorul nostru, prin contactul cu cele sfinte. Nu-mi dau mântuirea singur, am nevoie să o primesc.

– Cum să înțelegem acest lucru?
– Nu am fibră optică directă cu Dumnezeu. Ce vreau să spun prin asta? Că de fapt prin gura mamei mele, care m-a învățat primele rugăciuni și m-a dus la biserică, s-au arătat calea și îngerul pe care Dumnezeu le-a pus lângă mine, îngerul de carne. Nu trebuie să facem altceva decât să deschidem ochii. Să recunoaștem cum lucrează Dumnezeu. Unde sunt aripile invizibile ale îngerilor de carne din jurul nostru.

Mântuirea nu se face atât de spiritual, nu se face fără trupul meu

– Dumnezeu lucrează prin oameni, să salveze alți oameni, asta vreți să spuneți?
– Da, asta face Dumnezeu. Altfel de ce l-ar fi trimis pe junior, pe Iisus Hristos, să se întrupeze? A luat atât de în serios natura noastră, umanitatea noastră… Să-I dai carne Fiului lui Dumnezeu… Cât de importantă este viața noastră!

– Religia a despărțit carnea de suflet. Le-a făcut să se certe între ele. S-au împăcat între timp?
– Cred că au existat exagerări întotdeauna, chiar și în abordările spirituale. Mă gândesc la un anumit tip de creștinism care a insistat: Cât a suferit Hristos, cât a suferit Hristos! Dar a uitat să ne spună că El a înviat. Nu e ca și cum trebuie să trec de viața asta, să scap de trupul ăsta. Nu. Dacă Hristos a înviat și Și-a luat trupul, cu semnele de suferință, și l-a dus în eternitate, atunci nu trebuie să scap de acest trup. Dacă Dumnezeu mi l-a dăruit, este pentru ca eu să-l înfrumusețez, să dăruiesc demnitatea vieții mele. Mântuirea nu se face atât de spiritual, nu se face fără trupul meu.

Cu acest trup pot iubi pe acest pământ, pot ierta pe acest pământ și pot face bine, pot sufleca mânecile și pot fi atent pe unde merg picioarele mele, la viețile pe care le întâlnesc. De aceea trupul este calea mântuirii, de aceea Dumnezeu S-a întrupat, a murit, dar nu a rămas acolo. A înviat

– Ce înseamnă să ții post?
– Papa Francisc, în mesajul pentru Postul Mare, din Miercurea Cenușii, spunea cam așa:

Să postim pentru a învăța să schimbăm atitudinea noastră față de ceilalți și față de Creator. De la ispita de a devora totul pentru a sătura lăcomia noastră la capacitatea de a suferi din iubire, care poate umple golul din inima noastră. Să ne rugăm. Pentru a deveni capabili să renunțăm la idolatria și la autosuficiența eului nostru. Să recunoaștem că avem nevoie de Dumnezeu și de milostivirea lui. Să dăm de pomană. Pentru a ieși din nesăbuința de a trăi și de a acumula totul pentru noi înșine, în iluzia de a ne asigura un viitor care nu ne aparține. Și astfel să regăsim bucuria proiectului pe care Dumnezeu l-a pus în creație și în inima noastră. Aceea de a-L iubi pe El, pe frații noștri și întreaga lume și de a găsi în asta adevărata fericire.

Postul nu înseamnă doar rețete de detoxificare a corpului. Trebuie să ne detoxificăm întreaga viață, să ne detoxificăm și de noi înșine.

– În secolul vitezei de informație, a crescut tentația mântuirii rapide, a harului facil.
– Să nu uităm să gătim. Să nu apelăm doar la fast prayer, fast spirituality, fast food. Avem nevoie de tihna duhului, de a zăbovi în liniște, de a redescoperi umanitatea, care nu merge întotdeauna cu 150 pe oră. Ci știe să pășească și să se bucure de natură și de prezența celuilalt. Nu trebuie să depășim pe nimeni, doar pe noi înșine, să fim mai buni decât eram ieri.

– Dacă toate numele sunt scrise în Cartea Vieții, de la bun început, mai are rost să ne agităm pentru mântuire?
– Numele sunt scrise în eternitate, dar noi trăim în timp, Să nu le confundăm, să nu amestecăm timpul și veșnicia. Chiar dacă timpul nostru e deja veșnicie, trăim în istorie. Mântuirea nu se face fără mine. Pot să iau sau nu acest tren care trece pe lângă mine.

– Ce speranță este pentru o țară aflată într-o situație atât de tulbure ca a noastră?
– Pentru oricine este timp să o ia de la capăt. Poate avem nevoie de Vinerea Mare și de Sâmbăta Mormântului pentru a trăi Duminica Învierii.

---

Citește și:

VIDEO | Interviu cu părintele Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București: “Tare m-aș bucura ca vizita Papei să ne ajute să fim acel noi înșine care construiește o țară, să n-o mai împrăștiem prin lume!”

 
 

Urmărește-ne pe Google News