INTERVIU. Producătorul celui mai nou documentar despre regele Mihai: „Câți oameni pot să zică: «Când am luat masa cu Hitler…»?”

John Florescu s-a născut la Boston, în SUA, în 1954. Familia sa provenea însă din România, de unde fugise din calea tăvălugului comunist. Vechi boieri din Țara Românească, Floreștii au dat chiar numele unui cartier din București – Floreasca, vasăzică, aici și-au avut cândva vatra.

John, fiul istoricului Radu Florescu, a studiat istorie, politologie, filosofie și economie la Boston College și la Oxford. Pentru o vreme, a fost jurnalist la Associated Press în Paris și la Boston Globe în SUA. Are în palmares interviuri cu șase președinți ai SUA. Însă a rămas cu o vorbă de la bunicul său: „Jurnalismul te duce către orice, atât timp cât scapi din el”.

A ajuns producător de film, cu emisiuni realizate pentru rețele ca CBS, HBO, BBC, Disney, PBS și History Channel. În colaborare cu cel din urmă post TV, a realizat documentarul „Regele Mihai: Drumul către casă”, care a fost lansat pe 24 octombrie. 

A doua zi după difuzare, am stat de vorbă cu John Florescu, care a povestit pentru Libertatea cum a decurs întâlnirea cu ultimul rege al românilor și cum vede istoria lui în agitatul secol XX. 

Recomandări

ANALIZĂ Scenariile pentru noul Guvern după suceala PSD în doar 16 ore

John Florescu nu este monarhist, însă spune că ar trebui să ne căutăm în continuare lideri așa cum a fost regele Mihai. Și spune că personalitatea lui este echivalentă cu cea a lui Nelson Mandela, fostul președinte al Africii de Sud, care s-a opus apartheidului.

„Regele e ca un arbitru într-un meci de fotbal”

Libertatea: Ce reacții ați primit după lansarea documentarului „Regele Mihai: Drumul către casă”?
John Florescu: Fiica de vreo 14 ani a unui prieten a spus că nu voia să plece din fața televizorului în perioada publicitară de teamă că va pierde ceva. Dar am primit și comentarii mai mult decât generoase de la ambasadorul britanic Andrew Noble, de la secretarul general adjunct al NATO Mircea Geoană, de la Rotary Club și de la fostul ambasador american în România Jim Rosapepe. 

Cred că o altă reacție este și ratingul, care a fost de cinci ori mai mare decât are în mod obișnuit History Channel. Premiera a fost urmărită duminică (24 octombrie – n.r.) de 139.000 de telespectatori.

– Ați vorbit și cu familia regală?
– Nu. I-am și invitat să apară în documentar, dar n-au vrut. Inițial, au fost de acord, apoi s-au răzgândit. În schimb, a participat nepotul regelui, prințul Nicolae.

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

– Cum vi-l amintiți pe regele Mihai în 2003, atunci când l-ați intervievat?
– Mi-a adus aminte de tata. Avea un accent britanic, purta sacouri din tweed, cu cravată frumoasă, era relaxat și meditativ. Pe parcursul celor două zile de interviu, ne-am plimbat, mi-a dat niște autografe, a râs și i-au dat lacrimile de câteva ori.

Mi s-a părut foarte modest. Nu ținea la etichetă. Am intervievat multe personalități, inclusiv președinți, și am descoperit că cu cât un om are o funcție mai înaltă, cu atât ține mai puțin la protocol.

Regele era un om simplu și cred că și soția lui, regina Ana, era la fel. Nu le era rușine să muncească, nu le era rușine să aibă o fermă de găini.

John Florescu, producător de film:

– Ce detaliu din discuția de atunci v-a rămas aparte în minte?
– L-am întrebat care e diferența dintre un rege și un președinte. Mi-a răspuns: „Un rege e născut în acea circumstanță, n-are nevoie de un partid politic, nu trebuie să intre în campanie pentru a fi reales. Are, în cazurile fericite, suficientă siguranță financiară și este statornic pentru a-și sluji țara”. A adăugat: „E ca un arbitru într-un meci de fotbal”.

Recomandări

De ce se grăbește Putin să elibereze Kurskul? Principalele câștiguri ale Ucrainei în ofensiva din Rusia și efectele lor, explicate de un analist militar

Prințul Philip: „Am înțeles de la Churchill că Vestul era obosit”

– A fost greu să vă mențineți obiectivitatea în portretizarea regelui în documentar?
– Ambasadorul britanic, Andrew Noble, a spus că filmul este puternic tocmai datorită relatării simple, neornamentate despre cum regele Mihai a servit mereu România. Eu am încercat să nu aleg o tabără, să nu-l glorific într-o manieră exagerată. Sigur, documentarul e mai mult pozitiv decât negativ la adresa regelui, pentru că asta e ceea ce simt față de el. Dar cred că dacă vrei să ai un echilibru, mergi acolo unde te duc faptele.

Iar faptele spun multe despre el. Vorbesc despre curajul lui în fața lui Antonescu, când a ajutat-o pe mama lui să-i protejeze pe evrei, de a lupta pentru cauza anticomunismului, într-o vreme când toți din Vest erau împotriva lui, când Truman i-a întors spatele și când familia lui britanică l-a ținut la distanță. A vorbit la Vocea Americii, la Radio Europa Liberă, la BBC. Dar în Vest nu și-au dorit să facă prea mult zgomot, pentru că superputerile se adaptaseră la sistemul bipolar. Într-un fel, pentru ei, el era o bătaie de cap.

Nu cred că în secolul XX am avut prea mulți oameni exemplari, așa cum a fost regele Mihai. Nu cred că a avut vreun regret că n-ar fi încercat suficient de mult, dar sigur a avut multe regrete că n-a fost ascultat suficient.

John Florescu, producător de film:

– Vorbind despre relația cu britanicii, ați vorbit și cu prințul Philip pentru acest documentar. Cum își amintea acele vremuri?
– L-am intervievat pentru un show care deja fusese lansat. Am comunicat Palatului Buckingham: „Mulțumesc pentru interesul arătat de duce, dar filmul deja a fost difuzat”. Mi-au răspuns: „Asta n-are importanță. El vrea să-ți vorbească oricum despre vărul lui”.

A fost ultimul interviu pe care l-a dat înainte să se retragă din viața publică. Era un om remarcabil și foarte serios. I-am spus: „Înțeleg că l-ați cunoscut pe regele Mihai la o vârstă fragedă, fiind vărul Majestății Voastre”. Și el zice: „Era 1926, într-un loc numit Mamaia. Și acolo nu era nimic altceva decât ponei”. Eu am glumit cu el, încercând să iau măsura temperamentului lui: „Ei bine, azi nu-s decât cluburi de noapte și discoteci”. S-a uitat la mine serios, niciun zâmbet, nimic.

Mi-a vorbit și despre problemele legate de România: „Am înțeles de la Winston (Churchill, premier britanic – n.r.) că Vestul era obosit, nu mai putea lupta. Trebuia să-i dăm ceva lui Stalin. Nu ne puteam duce la război doar pentru România”, mi-a spus.

John Florescu, producător de film:

– Nu se simțea prins între aspectele politice ale vremii și cele de familie?
– Era obișnuit cu asemenea situații. El este neamț la origine și, când Anglia era pe punctul de a declara război Germaniei, s-a dus la nuntă acolo, pentru că una dintre verișoare s-a căsătorit cu un nazist.

Dezamăgit de politicieni, regele s-a refugiat în credință

– Revenind la întâlnirea cu regele Mihai, ce v-a spus despre felul cum vedea România postcomunistă?
– Mi-a vorbit despre cât de mult s-a schimbat România. Am simțit că era îndurerat pentru că puterea spirituală a românilor s-a diminuat în timp. Era uimit de lipsa inițiativei în rândul țăranilor. Mi-a dat acest exemplu, care apare și în film: când mergi acum într-un sat și lipsește o piatră din drum, nimeni n-o repară fără să ceară autorizație, aprobări, finanțări. 

Mi-a vorbit și despre familiile care s-au întors una împotriva alteia din cauza opresiunii. A făcut multe observații care, puse laolaltă, îți dădeau impresia că România a fost adânc rănită de comunism. Cred că ăsta a fost un impediment în încercarea de a reveni în țară permanent. A simțit că pacientul încă are gripă și că va mai dura o vreme până se face bine.

– Ați menționat spiritualitatea românilor. Regele era un om credincios?
– Era un om sentimental și era un om spiritual. Era un om care și-a pierdut încrederea în politicieni și în guverne, fie că erau americani, britanici sau postcomuniști. Cred că, pe măsură ce a realizat că nu putea să aibă încredere în nimeni, și-a găsit refugiul în conexiunea lui spirituală cu Dumnezeu. 

Arhiepiscopul Calinic de Argeș mi-a vorbit despre asta. Spiritual, era puternic și oamenii au văzut. 

– Regele Mihai s-a implicat și în discuțiile care au precedat aderarea României la NATO și UE. V-a vorbit despre asta?
– Absolut, era însuflețit de faptul că putea să lucreze pentru a duce România în NATO și în Uniunea Europeană și-a putut ajuta ca poporul să intre într-o lume modernă. E interesant pentru că îl vezi pe regele Mihai într-o altă lume. Când te gândești la el, te gândești la al Doilea Război Mondial. Câți oameni pot să zică: „Când am luat masa cu Hitler…”? Și, mai târziu în viață, să fie parte a discuțiilor pentru integrarea în NATO. 

Într-un fel, el există în două lumi diferite, care nu se conectează. De asta cred că e util documentarul, pentru că deja îi cunoșteam povestea până pe la 23 de ani, dar acum aflăm și această viață uimitoare care și-a atins scopul final în beneficiul unei Românii moderne.

În anii 90, românii au aflat că au un rege

– Și-a pierdut vreodată speranța că se va întoarce în țară? Mai ales că primele încercări au fost sortite eșecului, regimul Iliescu l-a alungat de la aeroport.
– Unul dintre avocații lui din Geneva mi-a spus ceva interesant: „În anii ‘90, când a avut loc seria vizitelor eșuate, a fost și un succes, pentru că România a realizat că are un rege”. Până atunci nu conștientizase asta. Acum știa: regele era în viață, trăia în Elveția și voia să se întoarcă acasă. Dar a durat mult, până în 1997, când președintele Constantinescu a ajuns la putere, pentru ca regele să-și formalizeze întoarcerea.

Cred că întotdeauna și-a păstrat speranța că s-ar putea să se întoarcă în țară, unde să aibă o influență pozitivă într-o națiune care nu mai era dominată de dictatură. Și a avut satisfacția să realizeze asta.

– V-a zis cum s-a simțit când a fost întâmpinat de atâtea mii de oameni pe străzile Bucureștiului?
– Nu era genul de persoană care zice: „Vai, ce minunat!”. Dar cred că a fost atât de mișcat că a luat în considerare opțiunea de a rămâne în țară. Însă a decis să accepte termenii oferiți când a intrat în țară, anume să stea un anumit timp și apoi să se întoarcă în Elveția.

„Să căutăm lideri ca el”

– Cât de greu i-a fost în exil să ducă o viață de civil?
– A considerat că nu-i sub demnitatea lui să nu aibă cele mai la modă lucruri și să meargă la muncă pentru a-și întreține familia. Nu participau la marile evenimente regale, pentru că nu-și permiteau să zboare acolo, să se îmbrace în haine noi, nu puteau să se învârtă în acele cercuri. Dar erau și foarte privați, iar el era destul de solitar. 

Era foarte mândru că era capabil să-și calce singur cămășile, ca un ofițer militar, la perfecțiune. Iar soția lui, când se ducea la cumpărături, căuta reducerile, ca toată lumea.

John Florescu, producător de film:

Regele și-a găsit emanciparea emoțională într-o mișcare numită MRM (Mișcarea de Reînarmare Morală – n.r.). Era o mișcare de reconciliere etică, pornită de un teolog american, care i-a vorbit despre asta mai întâi reginei Maria, la Peleș, cu 20 de ani în urmă. Regele a fost interesat de mișcarea aceasta și, cu soția lui, a început să meargă acolo mult. A avut un efect electrizant. Unul dintre oamenii care apar în film spune: „A fost pentru prima dată când s-a simțit ca o persoană reală, care poate să facă o diferență, a simțit că era cineva, și nu unealta unui politician sau un rege eșuat, un rege în exil, plutind în căutarea puterii”.

– Cu ce lecții ar trebui să rămânem azi, când privim documentarul acesta, în anul când regele ar fi împlinit 100 de ani?
– Să căutăm lideri ca el. Nu trebuie să fii rege ca să ai calitățile lui. Vorbim despre loialitatea lui, patriotismul și reziliența lui, despre simțul rațiunii și justețea lui, dar și despre compasiunea lui pentru omul mărunt.

Un mic detaliu. Când vorbea despre oamenii simpli (little people, în engleză, n.r.), a făcut această mențiune: „Nu vreau să zic că sunt oameni mai puțin decât sunt eu sau oameni pe care să-i privești de sus”. Spunea, de fapt, că toți suntem la același nivel, în fața lui Dumnezeu. Faptul că a ținut să nu interpretez greșit cuvintele „oameni simpli” este grăitor pentru felul în care își vedea concetățenii.

Regele Mihai, o personalitate de anvergura lui Nelson Mandela

– Cu cine ați echivala personalitatea regelui Mihai, la nivel global?
– Cu Nelson Mandela. Desigur, Mandela a intrat în atenția întregii lumi, datorită firii sale. Regele Mihai n-a fost propus pentru premiul Nobel pentru Pace, dar a scurtat războiul și și-a riscat viața când a cerut arestarea lui Ion Antonescu. 

Amândoi au fost oameni care și-au riscat viața pentru cauzele în care au crezut. Nelson Mandela, pe care-l consider un om extraordinar, a avut aceleași calități pe care le-am văzut și în regele Mihai.

– Cum v-ați simțit atunci când ați privit imaginile de la funeraliile regelui, care apar și în documentar?
– În ce privește impactul, mi-au amintit de funeraliile lui John F. Kennedy, din 1963. Eu aveam doar 9 ani, dar le țin bine minte. Ca și atunci, aici am văzut cum națiunea întreagă s-a oprit, copii, tineri, toți s-au hotărât să oprească timpul în loc pentru o zi și să-și arate respectul față de el. Asta s-a întâmplat și după ce Kennedy a fost împușcat. A fost eveniment național, a fost un uniune a oamenilor, a fost o solemnitate profundă care i-a atins pe toți, indiferent de vârstă.

Primul contact cu România, în același timp cu președintele Nixon

– V-ați născut într-o familie veche, boierească. Cum ați început să fiți interesat de istoria României? Ce v-au povestit bunicul și tatăl dumneavoastră despre țară?
– Bunicul meu a fost un diplomat cunoscut, care era în Berlin când a venit Hitler la putere, apoi în Washington în mandatul lui Roosevelt, apoi în Londra, unde a fost șeful de misiune și a demisionat când a venit Antonescu la conducerea României. Am locuit cu bunicul pentru o scurtă vreme în SUA și obișnuia să-mi spună povești din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Educat la Oxford, tata a fost istoric și profesor în Boston, unde locuiam. A predat istorie românească și a devenit destul de cunoscut după ce a scris cartea „În căutarea lui Dracula. O istorie adevărată a lui Dracula și legendele cu vampiri”.

– Ați vizitat România în copilărie?
– Prima dată am venit în 1967, când aveam 13 ani. Am venit înainte de vizita lui Nixon și i-am întâlnit pe Nixon și Ceaușescu la aeroport, când președintele american a sosit și noi plecam. Veneam adesea în România, pentru că tata avea burse de cercetare Fulbright în Europa, inclusiv în România. Știam bine România, am avut un tutorial permanent în copilărie și adolescență.

Aveam și membri ai familiei aici, care o duceau destul de greu. Mereu ne cereau să le aducem diverse lucruri. Mi-amintesc când le-am adus un boiler portabil care producea căldură, pe care l-am luat de la Viena.

John Florescu, producător de film:

Eram mereu înconjurați de lucruri care aveau legătură cu România. Mai târziu, tata a reprezentat România, în calitate de consul onorific la Boston. Obișnuiam să primim mulți diplomați și politicieni români, de la familia regală la Iliescu. Tata obișnuia să-mi spună: „Nu suntem mereu de acord cu oamenii care vin în vizită, dar România nu are prea multe voci în SUA. Noi, ca familie, cu influența noastră din SUA, trebuie să sprijinim România, să ajutăm țara să meargă în direcția bună”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro