7 comentariiCea mai veche universitate din România, fondată la 1860, se află într-unul dintre cele mai joase puncte din istorie din punctul de vedere al reputației și al poziționării în clasamentele internaționale. Mai mult, calitatea absolvenților scade pe an ce trece, o problemă existentă și la nivel național, dar pentru care mediul academic continuă să nu ofere soluții viabile.
Noul rector al UAIC, prof. dr. Liviu Maha, a admis toate problemele enumerate și a prezentat strategia „reparatorie”. Mandatul său de rector începe pe 15 aprilie 2024, după ce va fi confirmat în funcție de Ministerul Educației, moment în care își va prezenta echipa de prorectori. Tot atunci încep concursurile pentru desemnarea decanilor.
În dialogul purtat cu Libertatea, Liviu Maha a explicat că a încercat în campania electorală să nu profite de imaginea proastă pe care o avea fostul ministru al justiției. „Nu am tratat problemele personale ale domnului Toader, legate de implicarea în politică și alte lucruri care veneau din urmă, fiindcă nu e corect să le asociem”, a spus noul rector. Crede că importantă este nu doar victoria, ci și prezența masivă la vot a angajaților universității, de aproape 90%, care arată reprezentativitatea și legitimitatea dorinței de schimbare.
„Alte universități românești care au picat la fel în clasamente și-au revenit, noi nu”
Libertatea: Unul dintre lucrurile vizibile legate de activitatea Universității Al.I. Cuza este căderea masivă în clasamentele internaționale. Cum credeți că poate fi îndreptat declinul?
Liviu Maha: Aș spune că este o problemă generală a sistemului, a învățământului superior de la noi. Peste cea generală, este una particulară a UAIC. De ce spun asta: fiindcă față de alte universități românești, care au picat la fel ca noi în clasamente, noi nu ne mai revenim.
Am rămas acolo, la 1.501+, mă refer la rankingul Times Higher Education fiindcă include și didacticul, și cercetarea, și internaționalizarea. Sunt două universități românești în top 1.000 și vreo 40 între locurile 1.000 și 1.500 – sau în poziții similare nouă. Pe de altă parte, ne-au luat-o înainte universități cum e Brașovul, cum e Suceava, care nu aveau anvergura asta națională sau vocația de a fi în top. Și iată, totuși, ritmul lor e altul.
Sunt niște probleme care țin și de numărul redus de personal titular. Avem puțini profesori titulari, ceea ce face ca numărul de articole, de publicații, de citări, de orice lucru care e luat în considerare ca rezultat în aceste topuri să nu fie atât de mare cum e la alte universități. Dar, dacă calculăm în medie, per profesor, stăm mai bine decât media altora și am putea să ne poziționăm mai sus. Noi suntem 866 de profesori și cercetători, dar în top 1.000 Shanghai, toți au de la 1.000 și ceva în sus; e clar că având cu 50% mai mulți oameni vor face și mai multă cercetare.
– Dar de ce s-a ajuns în situația aceasta – nu este și o presiune cu normele didactice, mai puțini profesori însemnând mai multe ore și mai multe responsabilități pentru ei?
– Da, faptul că suntem puțini înseamnă și automat un grad mai încărcat de activități didactice. Se calculează un raport studenți/profesor, iar noi și Academia de Studii Economice din București avem un record pe România, undeva la 28-29 de studenți/profesor. Nu înseamnă că doar noi lucrăm cu studenții, avem și personal asociat, doctoranzi, pensionari, colaboratori, specialiști. Dar există această încărcare cu activități didactice, iar normele didactice sunt supradimensionate.
Este o decizie mai veche de a crește orele din norma didactică cu două ore, la profesor, spre exemplu, de la 7 la 9, dar acela este un minim. Sunt facultăți care au mărit cu mai mult de atât norma minimă pentru a putea acoperi integral activitatea. Apoi, mai este și problema încărcării cu probleme administrative: acest număr redus de titulari face licență, admitere, dosare de evaluare, de acreditare, tot felul de lucruri; raportăm date după șapte formate pe parcursul unui an. Sunt lucruri care, indirect, aduc probleme.
„Am propus înlocuirea evaluării anuale cu una multianuală”
– Există și realizări individuale notabile la nivelul Universității Al.I. Cuza. Recent au fost anunțate articole publicate inclusiv de reviste de top precum „Nature”, care acceptă extrem de greu orice material.
– Este o problemă legată de niște mecanisme coercitive exagerate. Colegii noștri, mai ales cercetători (dar este un element și în evaluarea profesorilor), trebuie să lucreze cu niște termene foarte scurte. Cercetătorii trebuie să îndeplinească criterii într-un interval de an. Un articol cotat internațional, două, lucruri de genul acesta. Oamenii se vor îndrepta, firesc, către reviste în care publică mai ușor, care poate nu sunt cotate atât de bine.
Am observat că tendința este de a crește ponderea acestor articole, pentru a putea să îndeplinească criteriile. Pentru a putea accesa și acele reviste de top, unde și timpii de așteptare pentru publicare sunt mai mari, chiar de șase luni, am propus înlocuirea evaluării anuale cu una multianuală, la trei ani: să-i permiți cercetătorului, profesorului să îndeplinească criteriile fiind atent și la calitate: unde publică, când și cât.
– O altă problemă vizibilă ține de calitatea absolvenților. Discuția este la nivel național, este semnalată și de piața muncii. Cum s-a ajuns aici și ce se poate face mai bine?
– O problemă ține de veniturile universității – decanii au fost nevoiți să se încadreze în buget dacă s-a pus problema unei investiții în laboratoare sau în infrastructura educațională. Ceea ce nu este corect. Firesc este, când scoatem la concurs locuri pentru un program de studii, să ne angajăm, ca universitate – și oferta educațională e responsabilitatea rectorului – că acel program e organizat conform standardelor ARACIS, a celor internaționale.
Furnizăm un program care furnizează absolvenți. În momentul în care îl condiționăm pe decan să nu facă sau să facă o investiție doar dacă sunt bani, nu mai respectăm acele standarde. Intrăm într-un cerc vicios: nu ai studenți fiindcă nu ai calitate, nu ai infrastructură, deci nu vin studenți și tot așa. Sunt facultăți la care e nevoie de laboranți, de personal-suport, e foarte greu. Asta apropo de încărcarea unui profesor, care trebuie să facă și această activitate.
Crescând gradul de acoperire cu titulari și scăzând presiunea pe fiecare profesor, cred că și calitatea actului didactic va fi alta. Un lucru important care nu ar trebui să fie exclus din această ecuație este și calitatea absolvenților de studii liceale. Dar chiar și aici universitatea poate să aibă un rol mai semnificativ decât în prezent.
Pe de o parte, acționând asupra ceea ce înseamnă formarea viitorilor profesori, pentru că modulul psihopedagogic, masteratul didactic, proiectul-pilot în care am fost incluși, nu a fost foarte iubit. Sunt colegi care au refuzat să implice facultatea lor în acest demers de a pilota masteratul didactic. Încă e nevoie de o așezare.
Pregătirea psihopedagogică a studenților care vor deveni profesori în mediul universitar este importantă. Apoi noi, ca universitate, va trebui să fim mai implicați în ceea ce înseamnă examenele profesorilor, pregătirea pentru gradul I, gradul II, unde am cam pierdut contactul: tot mai puțini profesori au venit să dea aceste examene.
Condițiile transferului de putere
– Există ceva ce intenționați să schimbați în primele momente după ce veți prelua oficial mandatul?
– Conjunctura și momentul impun prioritățile. Mandatele rectorilor încep în cursul unui an universitar: există o inerție și obligații care țin de momentul respectiv, indiferent de cine e rector. Important este să asigurăm această funcționalitate, nu e nevoie din prima zi să facem ceva special. E important ca transferul de putere să nu afecteze în niciun fel această cursivitate.
Despre lucruri care ar putea fi făcute apoi, stau de vorbă în aceste zile cu colegi care vor face parte din echipa managerială pe care acum o creionez. Vom vedea un plan de lucru, pornind de la programul managerial. Vreau să le dau colegilor timp să se gândească și să găsim cel mai bun plan pentru a aborda fiecare domeniu – s-ar putea să fie probleme punctuale care să trebuiască rezolvate. Ele apar oricând, dar pentru fiecare dimensiune e nevoie de un plan. Începând cu prima săptămână de mandat, vrem să punem în aplicare acel proiect.
– Unul dintre cele mai mari reproșuri aduse rectorului Tudorel Toader a fost afectarea imaginii universității, pe plan local, dar chiar și național, prin acțiunile sale individuale, dar mai ales prin perioada petrecută la Ministerul Justiției. Ce puteți face la nivel de imagine? Sau e suficientă schimbarea conducerii pentru a arăta că universitatea arată altfel.
– Universitatea are o imagine bună în general și cred că imaginea noastră nu e determinată exclusiv de imaginea rectorului în funcție sau a unui alt coleg care desfășoară alte activități. Fiecare are astfel de activități extraprofesionale în comunitatea academică, unii sunt politicieni, alții activează în voluntariat, unii au afaceri sau sunt implicați în activități administrative. Dar a existat o asociere de imagine în cazul domnului Toader, firesc.
În campanie nu am tratat problemele personale ale domnului Toader, legate de implicarea în politică și alte lucruri care veneau din urmă, fiindcă nu e corect. Dar din punct de vedere instituțional acest lucru a afectat, e adevărat, imaginea universității. Cred totuși că acum există o dorință de comunicare, de colaborare, de deschidere mai mare și față de universitățile din centrul universitar Iași, dar și la nivel național.
S-a vorbit de o anumită izolare… însă nu este una formală, suntem și membri în consorții, proiecte, rețele, nu există o izolare concretizată în ruperea unor relații tradiționale sau neinițierea unora noi. Nu, astea s-au făcut. Dar este o chestiune de imagine, de percepție la nivelul comunității, că ar fi niște probleme.
Și poate că această schimbare, venită firesc, natural, legitimată de o prezență mare la vot și de o diferență mare de voturi, poate să compenseze. A fost și un număr mare de oameni la vot și o diferență mare; fără a diminua rezultatele obținute de domnul Toader, e clar că în comunitate s-a vrut o schimbare și e covârșitoare majoritatea celor care și-au dorit așa ceva.
– Cum vedeți poziția Iașiului universitar la nivel național? Pentru că, așa cum vorbeați anterior de izolare, și Iașiul în ansamblu pare că suferă la nivel academic de un sindrom izolaționist – nu avem reprezentanți în poziții relevante, oameni în comisii sau puncte de vedere pe subiecte importante.
– Acesta este un lucru pe care-l pot reproșa. Dar e adevărat că, pe parcursul ultimelor două mandate, nu au fost valorizați suficient colegii care meritau. Nu au fost promovați în poziții, în comisii la nivel național, chiar și la evenimente publice. Sau rezultatele obținute de ei nu au putut fi promovate măcar intern. Ne uităm la știri, vedem colegi de la alte universități care intră în direct pe diferite subiecte, ce sunt consultați ca specialiști. Și e important ca universitatea din Iași să redevină un reper.
Este și o scădere a discursului public dinspre universitate, pe parcursul ultimilor ani. Sunt probleme care țin de societate, de comunitatea de care aparținem, și dacă ne uităm, vocile care au venit de la Universitatea Babeș-Bolyai sau Universitatea București au fost puternice în comunitățile lor pe anumite subiecte. Fiindcă este firesc ca universitățile să fie implicate în comunitate, pentru probleme în care comunitatea și societatea sunt afectate. Universitatea e un reper, iar profesorii trebuie încurajați să transfere expertiza și experiența lor în comunitate, fiecare pe palierul lui, atât cât putem.
Foto: Facebook