INTERVIU. Profesorul din Sfântu Gheorghe specializat în sfârșitul lumii: „Trăim Apocalipsa breaking news-urilor. Îți reverși frica pe migranți, pe vecini, pe alte etnii”

Pentru a discuta corespunzător despre sfârșitul lumii, e nevoie de colțul unui paradis, adică de umbra unei grădini. Grădina este situată în fața unei case din secolul trecut, amplasată chiar la granița dintre Szemerja, acum cartier, și vechiul Sfântu Gheorghe. 

De asemenea, discuția are nevoie de un expert în sfârșitul lumii, cum este dr. Hubbes Laszlo-Attila, conferențiar universitar la Universitatea Sapientia, catedra de științe sociale. Până să predea studii apocaliptice, semiotică, retorică și antropologie culturală, dr. Hubbes a călătorit un drum lung, care l-a dus prin grajduri de ferme, amfiteatre din Cracovia, studiouri TV și biblioteci. 

Profesorul pune pe masă o carafă cu apă cu mentă și zmeură din grădina lui. Își aprinde pipa. Tatăl său, Peter, stă pe fotoliul de alături. Un husky pe nume Yoko urmărește somnoros conversația. În afară de apocalipsă, dr. Hubbes este specialist în Ikebana, o pasiune pe care o are din adolescență. A adus ramuri, foi și flori pentru aranjamente. Le-a adunat din grădina lui, după o scurtă explorare. 

„Am făcut drumuri întortocheate”

O ramură de gutui japonez va servi drept ramura Cer. Pentru elementul Om, profesorul a ales o ramură cu trandafiri mărunți, roz pal, ușor ofiliți pe o parte. O floare care ar ajunge direct în coșul de gunoi al unei florării bucureștene. „De ce am ales-o? Pentru că ofilirea este naturală, este o stare naturală. Are și flori proaspăt deschise și partea ofilită, mai zdrențuită, reflectă naturalețea stării sale”. Yoko stă cu ochii pe elementul Pământ, care va fi reprezentat de un băț, cu urme de licheni. 

După ce aranjamentul e gata, profesorul face o scurtă plecăciune. Tăcerea se încheie, iar omul își începe povestea. E născut pe 15 noiembrie 1969, e căsătorit, are trei copii, doi băieți și o fată. 

– Am fost tentat de o carieră ca medic veterinar. Am făcut primii doi ani de liceul la Matematică-Fizică. Apoi la liceul agro-industrial din Târgu Secuiesc. Am făcut asistență veterinară în liceu, cu practică la ferme, mi-a plăcut foarte mult. Alte lucruri m-au dezechilibrat și m-au împins să urmez altă cale. La ferma unde am lucrat ultima dată, în ultimii ani din era odiosului, am dus vitele moarte deja la tăiere, iar veterinarul general din județ a urlat la mine, ca și cum le-aș fi omorât eu. Atunci mi-am pierdut cheful de a mă ocupa de animale și nici nu am văzut cum aș reuși să merg spre etologie în acel context. Nu-mi pare rău că am ales ce-am ales.

– A durat mult până ați ales.
– Am făcut drumuri întortocheate. Am făcut maghiara-engleza la Cluj, apoi am făcut sociologia, masteratul în socio-lingvistică, doctoratul în teoria artei, de atunci tot mă ocup de apocaliptică, în toate cele trei faze am studiat ceva. Am tot vrut să devin regizor de film. Am mers un an la Cracovia, la teoria filmului. Când m-am întors din Polonia, am lucrat la București. Întâi la televiziune, apoi la un studio de traduceri de filme. Acolo mi-am cunoscut soția. Când s-a născut fiul meu cel mare, am decis să revenim acasă. Am mai tradus un timp pentru studio. Dar materialele deveneau tot mai rare, am căutat un loc de muncă. Între timp, făceam doctoratul. Am mers la biblioteca județeană și aici am lucrat șase ani. Mi-a plăcut foarte mult. Apoi am început să predau ca asistent la Miercurea-Ciuc, la Sapientia. 

– Ce fel de filme ați fi făcut?
– Poate și cu ceva apocaliptic. Pe mine m-au interesat marile evenimente care au influențat mișcarea culturii într-o parte sau alta. Pe Wajda l-am avut ca profesor. Pentru cinematograful polonez, al anxietății morale, am ținut să mă duc în Polonia. Individul la răscruce, în momente cruciale. Școala românească de film a fost, așa, deșteptătoare pentru mine. Acum nu m-aș mai apuca de filme. 

„Și românii, și maghiarii cred că vor salva lumea”

– Cum ați ajuns să studiați sfârșitul lumii?
– Am început să studiez pe plan estetic, întâi. Să arăt că s-ar putea vorbi despre apocaliptic drept categorie estetică, la fel ca tragicul sau comicul. După aceea, m-am tot afundat în studiul sfârșitului lumii pe plan teologic, antropologic, cultural.

– Ce s-a schimbat în apocalipsă, de-a lungul secolelor?
– Ceea ce s-a schimbat mult în apocalipsa modernă este lipsa transcendentului. Sfârșitul nu este legat de ideea unui zeu care face ordine în lume. Pur și simplu, este catastrofism, eventual, câteodată cu un ton mai optimist, că după catastrofă urmează înnoire, la fel ca în apocalipsa clasică. Dar marea diferență este lipsa transcendentului în zilele noastre. Vorbim despre apocalipsa nucleară, apocalipsa climatică. Apoi, în 2012, despre prima apocalipsă New Age, care a fost globală, bazată pe calendarul mayaș. Un simplu calendar. Însă cei care erau fascinați de acest lucru și-au închipuit tot felul de scenarii.

– De ce suntem fascinați de sfârșitul lumii?
– Această fascinație crește în perioadele de criză. Oamenii simt că lumea o ia razna, că e insuportabilă, dominată de rău, de inegalități, de boli, de tot felul de lucruri dezastruoase. În creștinism, dar și în celelalte religii monoteiste, Dumnezeu, care a creat lumea, el singur poate să sfârșească toate suferințele, toate nelegiuirile din lume. Asta, pe plan teologic.

– Dincolo de teologie, de unde vine preocuparea pentru sfârșit?
– Scenariile apocaliptice se leagă și de frica omului de moarte, tot ce crește se și sfârșește, ceea ce îi fascinează și îi înfricoșează pe oameni este că nu numai individul moare, dar dispare și specia, lumea, și asta este, încă o dată, indiferent de religie, peste tot în lume, o teamă universală, o angoasă universală, ne paște sfârșitul.

– A existat dintotdeauna teama asta sau e de dată recentă?
– Da, apare în toate mitologiile ideea că, într-un fel sau altul, lumea se va sfârși în viitor sau că au și avut loc astfel de sfârșituri. Și știința, diferitele științe, geologia, astronomia, fizica, au scenarii apocaliptice care arată sau prezic diferite sfârșituri mai catastrofice, mai blânde, dacă se poate spune așa.

– În spațiul nostru, domină un model anume de apocalipsă?
– Nu se poate spune că în Europa de Est ar exista o apocalipsă fundamental diferită. Dar da, sunt și apocalipse naționale. Tocmai scriu un studiu despre elemente apocaliptice în neomitologia maghiarilor și în neomitologia românilor. În ambele cazuri, sunt variante, scenarii care arată că acel popor joacă un rol central, esențial în apocalipsă. Și românii, și maghiarii cred că vor salva lumea. Și ucrainenii, și sârbii au astfel de scenarii. Fie Mântuitorul se naște pe teritoriul lor, fie poporul, în integralitatea lui, este mântuitor. 

Sunt multe asemănări în scenariile român și maghiar. În unele variante, în neomitologia maghiară, se arată că maghiarii, magyar, sunt poporul sămânță, sămânță e „mag”. Adică ei reprezintă sămânța care va răsări după sfârșitul lumii. Apoi, în ambele cazuri, și în mitologia maghiară, și în cea română, chiar și în cea clasică, mitologiile istorice, se consideră că bazinul carpatic este regatul Sfintei Marii.

„În criză, întotdeauna reapare naționalismul“

– Ce legătură este între aceste credințe și mișcările naționaliste?
– În timpuri de criză, întotdeauna reapar curente naționaliste. Care se alimentează, firește, din legendele și din documentele istorice, din tradiția istorică, tradiția orală, din folclor, dintr-o mulțime de zone. Acum, în zilele noastre, pe lângă aceste mitologii, care sunt și asemănătoare, și distincte, se adaugă și teorii ale conspirației, și idei apocaliptice, ba chiar și idei despre vizitatori spațiali, extratereștri. Nu e nimic ieșit din comun, aceste elemente apar în toate mitologiile contemporane. Sunt alimentate și de mass-media, și de pop culture. De aceea, sunt elemente care se pot recunoaște de unde au fost preluate. 

– Ați făcut studii și despre cultura secuiască?
– Am făcut și etnografie la facultate, sunt foarte mare admirator al culturii noastre. Însă pe plan academic nu mă ocup. Predau semiotică și estetică și folosesc, la cursuri, elemente ale culturii populare secuiești, maghiare și nu numai. Elemente, semne, motive. Întotdeauna am fost fascinat de semiotică.

– Ce înseamnă luna și soarele de pe steagul secuiesc?
Sunt simboluri arhaice și apar chiar și la alte popoare din Asia Centrală, popoare turcice, sunt simboluri divine, simbolizează Cerul, Tatăl Ceresc, evident, dinainte de creștinism. S-au păstrat și s-au adaptat diferitelor contexte. Nu doar la maghiari sau la secui se găsesc, chiar și în steagul Transilvaniei apar. Steagul european are steluțe pe fond albastru. Steagul SUA, la fel. Steaua e un simbol străvechi, universal.

– De ce și când a dispărut transcendentul din apocalipsă?
– Ruptura s-a petrecut încet, peste secole, începând cu Iluminismul, apocalipsa s-a desprins de religie și s-a desprins de transcendentalitate. În secolul XIX, s-a tot vorbit de dezvrăjirea lumii. În paralel cu dezvrăjirea, cu secularizarea și dispariția religiosului și a transcendentului, exista și un proces de revrăjire și procesul continuă. Arhetipurile rămân, se schimbă, se adaptează, apar într-o nouă formă. Eroii salvatori, conflictul dintre Bine și Rău, doar că protagoniștii sunt mai aproape de noi, mai ușor de recunoscut, ne putem identifica cu ei. A apărut teosofia, ideile de istorie alternativă, despre continentele dispărute. Au fost prezente și la Platon, dar au reapărut și s-au reformulat. Ființele supranaturale nu mai sunt îngeri, ci extratereștri. Se vorbește despre universurile paralele și entitățile din ele. 

– Încă avem nevoie de basme.
– Din cele mai adânci timpuri, sunt cu noi aceste motive. Sunt alte basme, dar basme, până la urmă. Să ne uităm la filme, la seriale, la Disney, la anime, din Japonia. Fantasticul nostru are o altă față, este o neomitologie, nouă sub aspectul formei. Dar fondul este același.

„Aveam un profesor formidabil”

– Ikebana este un hobby sau mai mult decât atât?
– Aici, la Sfântu Gheorghe, avem un cerc care funcționează. Nu în ideea că ne întâlnim regulat. Am încercat și varianta asta. Dar după un an, un an și ceva, a cam dispărut entuziasmul. Astfel încât acum cercul funcționează în mod mai difuz. Însă la expozițiile din fiecare an, două sunt pe an, la casa de cultură orășenească, primăvara și toamna, la aceste ocazii ne adunăm întotdeauna și mai conducem și ateliere pentru cei care sunt interesați de artă aranjamentului florilor.

– De când și cum ați deprins pasiunea pentru această artă japoneză?
– Aveam 14 ani. Am intrat în clasa a IX-a la Liceul „Székely Mikó”, pe atunci Liceul de Matematică-Fizică nr. 1. Aveam un profesor formidabil, Kiss Bela. Preda desenul. El însuși era artist, crea artă monumentală. Și el a studiat în București, la Universitatea de Arte, în anii ‘60. A fost interesat de toate noutățile și lucrurile exotice, de jazz. A urmat cursurile de inițiere în Ikebana organizate de Consulatul Japoniei. Și a transmis lucrurile astea și elevilor. Când am intrat eu în clasa a IX-a, în 1985, cercul de Ikebana de la liceu avea deja tradiție, exista din anii ‘70. Nu e simplu, e o artă veche, antică, are diferite școli, forme, stiluri, cu reguli foarte, foarte stricte.

– Ce au în comun aceste școli? 
– Cele trei elemente: Cerul, Pământul și Omul. Noi aparținem de școala Sogetsu. Elementul cel mai înalt sau cel mai lung este elementul pozitiv, reprezintă Cerul, Divinitatea, Soarele, Spiritul, Adevărul. Elementul cel mai scurt reprezintă Pământul, Natura, este negativ, dar nu în termen europeni, mai degrabă în termenii confucianismului, Yin – Yang. Iar Omul, care este podul între cele două, balanța, este tot pozitiv, dar și ambivalent, mai degrabă. Întotdeauna aranjamentele se organizează astfel încât să se simtă un echilibru dinamic. 

„O meditație a clipei”

– Ce au deosebit aceste aranjamente de cele europene?
– Pe când arta europeană iubește simetria, arta japoneză, Ikebana în special, este axată pe asimetrie. Principiul de bază al Ikebanei este adaptarea la natură, să fii în armonie cu natura, nu să copieze în mod mecanic, ci să încerce să reproducă, să recreeze natura în mic, să redea viață formelor naturii. Principiul acesta se trage din spiritualitatea Shinto, religia antică, prebudistă a Japoniei, care este o religie a naturii. Primele aranjamente florale au apărut în sanctuarele Shinto. Apoi când a venit budismul, a preluat aceste aranjamente pentru templele budiste și a reinterpretat elementele simbolice. 

– Arta europeană s-a eliberat greu de porunca imitației, a reproducerii fidele după realitate.
– Așa este, arta japoneză nu copiază, ci urmează sau se adaptează la realitate. Evident, sunt și acolo stampe care sunt foarte realiste. Dar, în general, domină simplitatea, totul este redus la linii și forme, care urmează formele din natură, dar nu le copiază mecanic. Cum e și la bonsai, este o miniaturizare a peisajului natural. Sunt forme de Ikebana care reproduc peisajul înconjurător în câteva linii. În Ikebana modernă apare această miniaturizare. În cele mai vechi stiluri, această miniaturizare a fost relativă. Unele aranjamente erau de mărimea omului sau mai mari.

– De ce e nevoie pentru Ikebana?

– Se folosesc crengi, ramuri înverzite, ramuri înmugurite, frunze, foi, în Ikebana mai modernă se folosesc pietre sau cochilii, chiar și metal sau materiale plastice, dar în general, în primul rând, florile tăiate proaspăt.

– Cât rezistă un aranjament?
– Nu mult. Ikebana este arta momentului. Sunt foarte efemere. Două-trei zile, cât rezistă o floare în apă. Sunt și aranjamente care sunt compuse aproape exclusiv din plante uscate, dar acelea sunt excepția. Ikebana este Floare în Apă, Floare care trăiește, asta înseamnă numele. Este chiar opusul artei care își propune să dureze secole, să învingă timpul. Ikebana vrea să prindă clipa. Asta este ideea. De a fi în prezent, de a fi în acea clipă. Este o meditație a clipei. Și prin asta se adaptează budismului Zen. 

„Este nevoie să ne oprim din când în când”

– E nevoie de o astfel de artă a efemerului în timpurile noastre?
– Mai public din când în când câte o poză cu aranjamente florale în rețelele de socializare. Și are titlul seria Clipe de tăcere. Este un refugiu pentru spirit. Omul simte nevoia de a se refugia, în cărți, în filme, în muzică. Pentru mine, Ikebana este un asemenea refugiu. Timpul tăcerii. Cât durează, cât mă ocup, 10 minute, o jumătate de oră, o oră. Sau cât mă duc să culeg crengi pentru aranjamente.

Nu este ceva nou. Deja, în secolul trecut, oamenii s-au plâns de trecerea prea rapidă a timpului, a vieții. Dar acum chiar că este mult mai rapid totul. 

– De ce e mai rapid?
– Timpul fizic e același, dar s-a schimbat percepția noastră, facem mai multe lucruri deodată, multitasking. Nu cred că există cineva care nu și-ar dori să scape din când în când din această alergare. 

– Cum ne afectează faptul că ne trăim viața în viteză?
– Se pierde atenția, se pierde concentrarea. Este nevoie să ne oprim din când în când. Nu putem totdeauna să fim pe fugă. Pe plan social, generația mai tânără este o generație mai rapidă și mai difuză, cu timp de concentrare mult mai mic față de ce suntem noi obișnuiți, generația noastră. 

– A crescut și viteza informației. 
– Da, suntem într-o Apocalipsă continuă, dacă se poate spune așa. Apocalipsa breaking news-urilor. Ne obișnuim cu nenorocirile zilnice, anunțate la știri, dar le și căutăm. Vrei din ce în ce mai mult. Asta duce la o angoasă, o nevroză colectivă. Este tot mai greu de găsit echilibrul. 

„În Secuime e sărăcie, dar o sărăcie bine organizată”

– Cum se trăiește acum aici, în secuime?
– E sărăcie, dar e o sărăcie bine organizată în secuime. Dacă vă uitați la imaginea satelor secuiești, sunt frumoase. Oamenii, chiar dacă sunt mai săraci, totuși știu să gospodărească într-un fel această stare. Refugiul evident este, pe de o parte, în naționalism, dar e valabil peste tot, nu doar aici. Și este și o ambiție de a rezista. Secuimea a avut totdeauna o identitate foarte puternică, și în Evul Mediu, și în timpul Austro-Ungariei, această regiune a fost mai persecutată, mai decăzută decât alte zone. Ideea de bază a locuitorilor secuimii e să rezistăm și să facem din mic lucruri mari. De fapt, asta înseamnă secui, „szek” înseamnă scaun, adică să stai pe loc. Dar asta mai degrabă într-un sens de etimologie populară 

– Cum se înțeleg românii cu secuii?
– Se înțeleg bine, de aceea nici n-au prins teoriile cu terorismul și iredentismul. E o viață liniștită, oamenii trăiesc în bună pace. Bine, comunitățile care se simt excluse sau insulare e de așteptat să fie mai nesigure și de aceea apar câteodată răspunsuri sau reacții mai ieșite din comun. De fapt, nu ieșite din comun, este normal ca în stare de alertă o comunitate care se simte nesigură să reacționeze. 

– Sunt reale pericolele la care reacționează?
– Nu. Sunt cazuri particulare. Oamenii reacționează de multe ori în mod irațional. E un paradox al zilelor noastre. Felul disproporționat în care răspundem la false pericole. 

– Care sunt pericolele reale? Ce ne amenință? Care e scenariul plauzibil al Apocalipsei? 
– Sunt scenarii apocaliptice care sunt plauzibile, dacă ne gândim pe termen foarte lung. Schimbarea climatică este, de exemplu, ceva real. O decădere economică a Vestului este iarăși ceva real. 

– Cum se vede războiul din Ucraina din grădina dumneavoastră?
– Ca peste tot din România. Interesant e că, în această zonă, mai degrabă ucrainenii sunt percepuți drept antagoniști, cei care i-au provocat pe ruși. Propaganda din Ungaria are, evident, efectele sale. Prăpastia dintre clasele sociale iarăși este un pericol al lumii noastre, generează probleme, generează crize. Totuși, nu cred că ar apărea situații atât de necontrolabile, nu cred că ar crește într-atâta prăpastia, încât să ducă la mișcări tectonice.

„După pandemie, ne-am adaptat unei lume parțial digitale”

– Cum credeți că ne-a schimbat pandemia, această apocalipsă microbiologică?
– Ne-a testat adaptarea la acest fel de criză. S-a întâmplat un lucru interesant că, înainte de pandemie, lumea digitală era și nu era acceptată pe plan general. Însă, după pandemie, parcă ne-am adaptat unei lumi parțial digitale. Chiar și cei care înainte nu foloseau digitalul. Nu e nici rău, nici bine, este altceva. O adaptare socială pentru o altfel de lume. 

– În ce fel au fost afectate relațiile dintre oameni?
– Relațiile dintre oameni nu că s-au răcit, dar ceea ce observ eu este un fel de reținere, de distanțare. Suntem mai preocupați de sănătatea noastră. Nu toată lumea, dar foarte mulți. Pe de altă parte, a crescut în mod paradoxal neîncrederea în medicină și în autorități. Odată cu teoriile conspirației care s-au ridicat, nu au apărut din neant, s-au ridicat în pandemie, a crescut această neîncredere. A rămas așa, în societate, generalizată, ceea ce observ eu. E un produs al fricii.

– Spuneați că ne pierdem atenția. La ce ar trebui să fim atenți?
– Unii la alții. Nu mai suntem atenți unii la alții. Lipsește empatia. Lipsește înțelegerea pentru celălalt. 

– De ce nu mai avem empatie?
– Tocmai, ne-am imunizat. S-au bătătorit sensibilitățile. Din comunism, din sărăcie, din instabilitate. Apoi din viteză, modernitatea a pătruns și la noi.

– Cum educăm atenția față de celălalt?
– De la școală. Trebuie și o componentă spirituală în educație. Ar trebui schimbată mentalitatea celor care predau. Ar trebui să învățăm copiii să aibă spirit critic, să deprindă gândirea critică. Să-i învățăm de unde să-și ia informațiile, cum să discearnă între atâtea informații. În România, lipsește disciplina media în școală. Întotdeauna s-a spus că și așa este destul de încărcată programa și nu mai încape și asta. Dar în alte țări încape. 

– La ce credeți că ar folosi cursurile de mass-media?
– Ar dezvolta gândirea rațională. Copiii trebuie să fie capabili să facă conexiuni, să vadă lucrurile în ansamblu, să facă sinteze. Asta ar presupune o reformă radicală a învățământului. Radicală. Să ajungem la conceptual learning. Și, apropo de programa încărcată, să nu uităm că fenomenul de burnout începe deja în liceu. De fapt, acest burnout generalizat care este deja prezent și la noi provine dintr-o schimbare pe plan social, nu mai suntem exploatați, ne exploatăm singuri. De aceea, avem nevoie de aceste clipe de oprire. 

Urmărește-ne pe Google News

•  apocalipsa 
•  Stiri Sfântu Gheorghe