INTERVIU. Regizoarea Ruxandra Ghițescu: „Femeile se tem că vor fi date la o parte dacă vorbesc despre hărțuirea sexuală din industrie”

Ruxandra Ghițescu, 40 de ani, crede că industriei din care face parte îi lipsește exercițiul solidarității, iar asta s-a văzut cel mai bine la gala Gopo, când oamenii din sală au trecut rapid peste expunerea unei situații de hărțuire a unei colege, pentru că n-au știut cum să reacționeze. 

Regizoarea spune că, în general, societatea românească nu știe cum să gestioneze și cum să vorbească deschis despre subiecte sensibile, precum depresia sau sinuciderea în rândul adolescenților, teme centrale în filmul ei de debut, „Otto barbarul”. 

„Încă suferim de o rușine moștenită, iar disponibilitatea noastră de a tolera nefericirea este foarte mică”, spune Ruxandra Ghițescu în discuția cu Libertatea. 

Recomandări

Donald Trump a câștigat alegerile și este, din nou, președintele Statelor Unite ale Americii

„Discursul Vioricăi Vodă a fost curajos, iar noi l-am minimizat imediat”

Libertatea: La gala premiilor Gopo, actrița Viorica Vodă a vorbit despre trauma provocată de hărțuirea sexuală la care a fost supusă în interiorul industriei. Ați fost prezentă în sală. Cum apreciați reacțiile, dar și lipsa lor din partea breslei?
Ruxandra Ghițescu: Pe mine m-a frapat într-un mod negativ. Mi s-a părut că a fost o stânjeneală generală. Până și ea a simțit nevoia să se scuze într-un fel, și-a minimizat suferința, și-a minimizat o trăire reală pentru că s-a simțit prost în fața unei săli fâstâcite. Nu știa cum să încaseze reacțiile. 

Discursul Vioricăi Vodă a fost un moment emoțional, curajos, al unui om care avea o nevoie, dar pe care noi, inclusiv colegii ei de pe scenă, l-am minimizat imediat. «Dar filmul a fost bun» (fraza rostită de actorul Marius Florea Vizante, aflat pe scenă, în timpul discursului Vioricăi Vodă, n.r.). Adică: «Snap out of it». De ce? Pentru că disponibilitatea noastră de a tolera nefericirea este foarte mică. Viorica a vorbit despre un lucru care încă se întâmplă, toată lumea cunoaște această situație, nu este o exagerare, este un adevăr pe care foarte puține femei îl spun public. 

Recomandări

Donald Trump, discurs după primele rezultate la alegerile SUA 2024: „Cea mai mare mișcare politică a tuturor timpurilor” | VIDEO

Noi nu avem niciun fel de exercițiu al ieșirii dintr-un preset: eram foarte pregătiți să râdem la glume, să-l aplaudăm pe Nae Caranfil, dar nu așa de doritori să înțelegem ce s-a întâmplat în fața noastră. Nu vreau să generalizez, dar eu m-am surprins uimită, mirată și incapabilă să fac vreun gest. Încă mă întreb de ce.

Ruxandra Ghițescu, regizoare:

– De unde credeți că vine această teamă?
– Presiunea este uriașă. Femeile se tem că vor fi date la o parte dacă vor vorbi, că nu vor mai avea cu cine să lucreze, pentru că autoritatea, în general, stă în mâinile bărbaților. Cred că e vorba și de teama de o expunere de genul ăsta, expunerea spre judecată, spre oprobiul public. E foarte greu să atragi asupra ta atâta atenție. De aceea mi se pare că gestul Vioricăi este unul extrem de curajos, pentru că a avut un moment de expunere totală peste care noi toți am încercat să trecem foarte repede. 

Cazurile de hărțuire sexuală nu sunt o excepție, ci o realitate cunoscută

– Dumneavoastră v-ați lovit de astfel de situații, v-ați confruntat cu hărțuirea sexuală la locul de muncă? 
– Nu, dar asta pentru că am lucrat destul de puțin în industrie și, într-o majoritate covârșitoare, am colaborat cu femei. Am lucrat numai cu prieteni, din postura de regizor am avut privilegiul de a-mi alege întotdeauna echipa și nu am avut expunerea pe care o au colegele mele actrițe sau directoare de imagine. Deși eu n-am trăit la prima mână astfel de situații, le cunosc de la colegele mele. 

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

– Viorica Vodă a spus că prin gestul ei vrea să-și încurajeze fiica să nu-i fie rușine să se revolte când i se face o nedreptate. Cum credeți că pot tinerele generații să îndrepte lucrurile greșite din industrie? 
– E nevoie de solidaritate, pe care noi, din păcate, nu am avut-o. Deși eram și foarte multe femei în sală, nu prea am aplaudat, niciuna nu ne-am ridicat în picioare. M-am bucurat foarte mult că măcar Katia Pascariu nu a lăsat momentul să se stingă. Cred că asta este o solidarizare pe care ar trebui să o susținem tot timpul.

Trebuie să-i sprijinim pe cei care au curajul să vorbească și să nu picăm în cealaltă extremă, în care minimizăm – dacă nu e experiența mea, probabil că exagerează –, ne cerem scuze că am fost sincere. Nu cred că abordările astea ajută în vreun fel la soluționarea problemei. Nu sunt cazuri izolate, sunt lucruri pe care le știm, le-am auzit, sunt o realitate și se va schimba doar când vom avea curajul să vorbim deschis despre ea. 

„M-am simțit discriminată de foarte multe ori”

– În toată lumea se vorbește despre numărul încă mic al femeilor regizor și oportunitățile care le sunt oferite în industrie. Pentru dumneavoastră cât de greu a fost să pătrundeți în această lume, v-ați simțit discriminată?  
– Eu nu am văzut vreodată ca pe un dezavantaj faptul că sunt femeie. Dar da, m-am simțit discriminată de foarte multe ori. Deși am o experiență de lucru mare și, tehnic vorbind, cunosc foarte bine mecanismele unui film, de multe ori expertiza mea a fost pusă sub semnul întrebării. Am fost nevoită să insist pentru a mă face auzită și ascultată. Dar lucrul ăsta presupun că vine nu doar din faptul că sunt femeie, ci și dintr-o neîncredere. 

Dar sunt din ce în ce mai multe femei regizor și fac filme extraordinar de bune. Ar fi minunat să treacă și peste pragul integrării într-o istorie a cinemaului. În România, au existat și în trecut filme regizate de femei, doar că nu știm de ele. La fel cum s-a întâmplat și cu literatura scrisă de femei, care n-a fost inclusă în critică, în manuale. A fost exclusă tot din lipsa unui aparat care să nu fie patriarhat. 

– Dar vi se pare mai greu pentru o femeie să fie regizor?
– La „Otto barbarul” am fost în majoritate femei pe platoul de filmare, cele mai multe și mame. Am reușit să ne încadrăm și în buget, și în timpul de filmare, n-a fugit nimeni să-și alăpteze bebelușul, nici copiii noștri nu sunt traumatizați de carierele pe care le avem. Dar da, este mai greu. 

Imaginea publică a mamei care este responsabilă complet de binele copilului te pune într-o postură de părinte vinovat de fiecare dată când prioritizezi orice altceva.

Ruxandra Ghițescu:

Pentru mine a fost un efort conex: efortul de a scrie un scenariu, de a face un film a fost și efortul de a-mi găsi timpul și spațiul în care eu să fiu altceva decât mamă, bucătăreasă și ce mai sunt eu în casă. Lucruri care îmi fac deosebită plăcere, mă identific cu statutul meu de femeie într-o relație stabilă și de mamă a unui copil. Dar, într-adevăr, mi-a fost destul de greu și poate de aceea a și durat atât și am avut nevoie de foarte multe confirmări externe. 

– Spuneați că ați avut o echipă majoritar feminină. Ați ținut la acest aspect când ați ales oamenii cu care să lucrați?
– Am ales profesioniști, am ales oameni cu care comunic foarte bine. Niciuna dintre alegeri nu a fost compromisă de dragul unei discriminări pozitive. 

Un film despre adolescență, depresie, sinucidere

– De ce ați ales tema adolescenței pentru primul film de lungmetraj? 
– Am fost atrasă dintotdeauna de zona de cinema indie american, Coming-of-Age. Mi-am dorit să fac ceva ce nu mai văzusem făcut în România, îmi doream să aduc și un personaj care nu e atât de exploatat în cinematografia românească. De obicei, adolescenții pe care îi vedem pe ecrane sunt foarte conformi cu anumite preconcepții. Pentru mine, adolescența era o zonă a marginalității, o zonă foarte emoțională, de cele mai multe ori atingând niște note acute. Toate lucrurile astea au devenit elemente de film. 

– Abordați niște teme sensibile, precum depresia și sinuciderea. Care v-au fost frământările, temerile? 
– Subiectul este, într-adevăr, sensibil și am încercat din răsputeri să nu-l exotizăm, să nu facem proiecții false. Pentru că lucrurile nu se întâmplă așa cum le vedem prezentate în presă, pe Facebook, în societate. Sunt niște trăiri foarte personale, iar noi nu ne-am dorit să facem portrete clinice, nu ne-am propus să spunem un adevăr absolut. 

Filmul nostru își dorește mai degrabă să arate cum, de fapt, nimeni nu înțelege despre ce este vorba și cum toată lumea încearcă să găsească explicații, soluții, să proiecteze tot felul de ieșiri fără a ști ce se întâmplă cu adevărat. Totul este o imagine pe care o iei și o recreezi, și o remontezi, și încerci să o pătrunzi, dar, de cele mai multe ori, răspunsul rămâne la nivel de emoție, de empatie, fără un gând rațional, fără o explicație clinică obiectivă. 

– Spuneați că „Otto barbarul” e filmul pe care v-ați fi dorit să-l vedeți când erați tânără. De ce? Ce lecții pot desprinde spectatorii?
– Nu am pretenția ca oamenii să învețe din filmul meu. Ce mi-a lipsit mie în adolescență au fost aceste personaje care nu sunt foarte clare, nu sunt nici pozitive, nici negative. Mi-au lipsit foarte mult personajele care nu sunt niște eroi, care sunt oameni cu tot felul de îndoieli, cu tot felul de lipsuri la nivel de comportament și de caracter, dar care totuși există. 

Mi-am dorit foarte mult să nu am un personaj principal pozitiv, pe care să-l susțin narativ cu fiecare decizie și să-l pun la tot felul de probe pe care să le treacă cu bine. Pentru că de cele mai multe ori nu le trecem cu bine, le trecem cu rău și trebuie să ne obișnuim cu asta.

 „Încă suferim de o rușine moștenită”

– Cum vi se pare că gestionează societatea noastră bolile mintale și sinuciderea, mai ales în rândul adolescenților?
– Din păcate, societatea noastră exclude depresia, pentru mulți este o rușine. Nu ți se permite să fii depresiv, să fii trist. Când te întreabă cineva ce faci, întotdeauna răspunsul este: bine, binișor sau mai mult de atât. Nu suntem pregătiți, nu suntem deschiși să auzim genul ăsta de povești, nu are nimeni timp să te audă, să te asculte.

Cred că, de fapt, încă suferim de o rușine moștenită. Nu reușim să acceptăm că există și excepții de la viața asta minunată după care toți fugim. Și eu am devenit conștientă târziu de lucrurile astea. 

Văd că și eu pun presiune pe prietenii mei care trec prin perioade mai grele să-și revină, cumva presiunea este tot timpul spre un rezultat pozitiv. Pentru că e foarte greu să manageriem suferința.

– Poate că nici nu am fost educați să o facem? 
– Da, neavând de acasă o educație în sensul ăsta, am fost învățați să fugim de emoțiile de care ne lovim, nu să le înțelegem și să încercăm să trăim cu ele. Depresia a fost tot timpul marginalizată, ți se spunea: „Dacă nu treci peste, ești un om slab”. 

Iar la nivel de management al depresiei la adolescenți, cred că sistemul de stat este foarte prost echipat. Nu cred că la nivel de instituție sau la nivel de individ nu se fac eforturi, ci la nivel de organizare generală nu există o intenție de a se merge și în direcția asta de grijă pentru sănătatea emoțională a adolescenților. 

Presiunea pusă asupra lor este enormă. Există presiunea examenelor, presiunea de a intra la un liceu bun, la o facultate bună. Castingul pentru Otto a fost unul național, am primit zeci de casete și cei mai mulți copii vorbeau despre conflictele pe care le au cu părinții referitor la viitorul pe care vor să și-l aleagă sau la frica de a rata un viitor pe care părinții lor îl proiectează asupra lor. 

Rezultate Alegeri SUA – cine va fi noul președinte al Americii!

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro