INTERVIU. Regizorul Radu Afrim: „Artiștii au datoria de a lupta cu mințile înguste ale politicienilor”

Pe 21 iunie, Radu Afrim și actorul Marius Manole au pus în scenă varianta adaptată a ultimei povești din Decameronul lui Boccaccio, într-un maraton teatral de peste 25 de ore jucat la Craiova, la Teatrul Național.

În povestea a zecea din ziua a zecea, marchizul Gualtieri o ia de soție pe Griselda, o tânără săracă, crescută la fermă. Bărbatul îi testează de mai multe ori credința și chiar o minte că i-a ucis pe cei doi copii nou-născuți. În varianta lui Boccaccio, Gualtieri, convins, în final, că Griselda îi e credincioasă, îi spune adevărul, iar căsnicia lor merge mai departe.

Manole și Afrim îi dau însă voce Griseldei, pe care o transformă într-o femeie independentă, și fiului celor doi, care vorbește despre răul pe care i l-a făcut tatăl său.

Un alt spectacol în care Afrim atinge teme sensibile la zi în societatea românească este „Consimțământ”, cu Marius Manole în rol principal, care a avut premiera pe 28 iunie, la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe.

Acesta aduce în prim-plan relația dintre o profesoară și unul dintre elevii săi, dar merge dincolo de asta și vorbește despre educația sexuală, „cartoful-fierbinte” aflat în aceste zile pe masa parlamentarilor, dar și despre frământările interioare ale adolescenților.

Recomandări

Agamiță Dandanache, varianta 2024. PNL și PSD continuă tradiția impunerii de oameni de la centru în teritoriu

După Hektomeronul de la Craiova, am vorbit cu Radu Afrim despre probleme societății românești, despre dezbaterile din jurul educației sexuale în școli și despre rolul pe care îl are teatrul în educarea publicului său.

„În mentalitate, nu suntem departe de epoca lui Boccaccio”

Libertatea: Momentul vostru i-a făcut pe spectatori să se ridice în picioare și să aplaude îndelung, la final, la Hektomeron. Am observat că a fost un soi de manifest. Cum ați ajuns să abordați așa povestea a zecea din ziua a zecea?
Radu Afrim: Eu orice text clasic pun în scenă îl actualizez. Mă adresez unui public contemporan, unui public și tânăr, și mai puțin sau mai mult citit. Am învățat în toți anii ăștia să trag cu ochiul la diferite categorii de spectatori.

Punctul de vedere al masculilor lui Boccaccio este un punct de vedere al unei epoci de care suntem foarte departe în film (ca vremuri, n.red.), dar nu departe în mentalitate. Era evident, fără să-mi propun să fiu eu marele feminist de serviciu, că trebuia ascultată și vocea soției personajului principal (Griselda, soția lui Gualtieri, n.r.), dar și vocea copilului, pentru că ei ridică niște probleme sensibile pentru societatea de astăzi.

Recomandări

Babadag, oraşul nunţilor între copii. Explicaţia autorităţilor care nu intervin: „comunitatea e una închisă şi deseori refuză a comunica în limba română”

Am riscat să fiu acuzat, în prima parte a monologului lui Manole, de misoginism, de hărțuire, de violență domestică, dar am știut că va urma partea a doua pe care eu am adăugat-o la textul lui Boccaccio.

Este punctul meu de vedere, al unui cetățean din secolul XXI, despre toată această problemă a unei familii în care femeia nu este întrebată niciodată la ce decizii trebuie să participe, în care soarta copiilor este decisă de altcineva fără să fie întrebați.

Nu puteam să fac un text atât de vechi și să-l las așa cum era.

– Asta a fost și senzația mea, ca spectator, și din ce am observat, și a celorlalți spectatori din sală: că este foarte mult misoginism încărcat în acel moment. Dar și mulți dintre ceilalți regizori au procedat la fel, au avut două părți și au oferit voci personajelor care nu au vorbit în Decameron.
– Da, este fantastic, eu chiar m-am bucurat. Chiar mi-a plăcut că regizoarele și regizorii s-au gândit să abordeze așa poveștile, cu puncte de vedere feministe și pro-LGBTI. A fost ca un manifest social foarte puternic, care sper că a avut și impact. E bine că un teatru național, subvenționat de stat, începe să pună pe masă probleme sociale importante prezente în toată Europa și în toată lumea, poate acum mai mult decât niciodată, spre enervarea unora.

Recomandări

Putin e „ca bunicul meu care se îmbată la o petrecere de familie și îi deranjează pe toți”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii” de Aleksei Navalnîi, care va apărea în România pe 22 octombrie (III)

A deranja sau a nu deranja publicul

– Care sunt alte probleme ale societății românești despre care ar trebui să se vorbească mai mult pe scena unui teatru?
– Eu am o premieră cu o piesă („Consimțământ”, la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe, n.r.) în care se aduce foarte direct vorbire despre educația sexuală în școli și licee. Și nu doar despre asta. Despre condiția profesorului într-o societate destul de haotică, așa cum e societatea noastră.

Sunt multe probleme, dar spectatorii nu trebuie bombardați așa, fără măsură și fără discernământ. Trebuie să fii „foarte artist” ca să-l ții pe spectator în scaun cu o problematică socială, politică. Pentru că nu avem un spectator format din acest punct de vedere.

Nu trebuie să ne transformăm în manipulatori sentimentali, ca să zic așa. Am o vârstă la care știu să le îmbin pe amândouă fără să fiu dizgrațios de insistent.

Sunt multe probleme despre care ar trebui să se vorbească, lumea e plină de probleme. Piesele contemporane cuprind aceste probleme și atunci jumătate din treabă este acoperită de dramaturgii europeni contemporani care le iau foarte în serios. Scriem și noi despre asta, cu poezie, cu umor, cu realism, cu duritate, cu violență, cu tot ce trebuie să facă un spectacol de teatru.

– Și cu riscul de a deranja, eventual, o anumită parte din public.
– Da, dar deranjezi, deranjezi, deranjezi și la sfârșitul spectacolului mi s-a întâmplat de multe ori ca cineva care mi s-a părut foarte deranjat să aplaude cu lacrimi în ochi.

Nu trebuie să pleci cu prejudecăți despre spectatori. Am avut mulți ani de zile astfel de prejudecăți, că anumite subiecte nu ar fi bine-venite în anumite orașe. Și m-am contrazis drastic.

– Ce orașe și ce subiecte?
– De exemplu, mă temeam foarte tare că subiecte despre minorități sexuale și copii abuzați nu ar fi bine-venite la Iași. Și am făcut „Măcelăria lui Iov”, în care erau niște travestiți și a avut un mare succes acolo.

Publicul se formează, publicul se ascultă, publicul vine la tine dacă știi cum să îi dai marfa. Asta am învățat, din fericire, de timpuriu. Dacă nu știi cum să îi dai marfa – și se pare că unii nu știu lucrul ăsta și dau vina pe public -, riști să distrugi mesajul.

Poți să arăți un spectacol cu travestiți dacă acel spectacol este comedie, dar pe noi nu asta ne interesează, încă o comedie la care să râdem de un travestit. Sau de un om cu probleme psihice. Eu de vreo 20 de ani am subiectele astea, numite atunci marginale, dar care între timp nu mai sunt chiar marginale.

Publicul unui teatru nu se găsește doar în centrul orașului

– Barometrul cultural arată că a tot scăzut consumul de teatru de la un an la altul, iar în 2019 am ajuns la 22% dintre oameni care au zis că merg la teatru o dată sau de câteva ori pe an. Iar cei mai mulți au spus că preferă spectacolele la care se râde, adică spectacolele de comedie. Cum vedeți cifrele astea?
– Nu știu cifrele astea cât de reale sunt sau sunt eu nerealist. De exemplu, „Pădurea spânzuraților” se vindea într-o oră de la punerea ei în vânzare la Teatrul Național și nu este în niciun caz o comedie, este „Pădurea spânzuraților”!

Eu știu cum se vând spectacolele mele, și nu sunt de comedie. Eu nu am avut spectacole la care nu s-au vândut biletele, nu știu să fi avut așa ceva. Depinde cine e întrebat, că și sondajele astea de opinie sunt foarte ciudate.

Eu cred că lumea vrea să râdă, e adevărat, nu mă îndoiesc de acest lucru, și e foarte bine. Mai ales după pandemie cred că lumea vrea să râdă și mai mult. Dar lucrurile ar trebui privite proporțional: nu toți devorează doar teatru politic.

E cumva, poate, și vina noastră, că poate nu știm întotdeauna să ne apropiem mai mult, să căutăm în zone mai ascunse spectatorii. În București, toate teatrele sunt în centru. Iar teatrele independente care oarecum s-ar adresa unui public de cartier, ca să spun așa, sunt puține și o duc rău.

E și vina noastră, și vina celor care se ocupă de marketing, obligatoriu. Deci să nu dăm vina nici pe politicieni, nici pe popi, neapărat. Adică nu doar pe ei, să ne gândim și noi ce am putea să schimbăm.

Eu, chiar dacă am sălile pline, în permanență mă gândesc: astea nu țin forever.Ar trebui să mă gândesc la anul cu ce vin nou. Peste doi ani cu ce vin pentru altcineva.

Ai văzut și tu, oamenii nu mai citesc (România e pe ultimul loc în Europa la consumul de cărți, potrivit Eurostat, n.r.). Asta nu înseamnă că scriitorii scriu cărți proaste sau lejere. Totuși, trebuie să avem o literatură serioasă pe lângă asta. Nivelul de educație al societății și al țării noastre, în mod special, a scăzut dramatic.

Mi se pare că nimeni dintre politicieni nu-și pune serios această problemă. Noi, artiștii, sau eu, cel puțin, ca regizor, îmi pun această problemă. Dar atât timp cât nivelul educației scade e clar că sălile de teatru nu vor fi pline. Sau vor fi pline dacă vor juca vedetele de la televiziune, de la emisiunile de scandal, și vor face lumea să râdă cu glume proaste.

Crede-mă, eu în orice oraș mă duc încerc să nu fiu indiferent la nevoile și dorințele publicului. Fără a face compromisuri și fără a face piese comerciale.

Eu nici nu pun în scenă piese clasice de succes. Mi se mai spune „hai, pune și tu Romeo și Julieta, că sigur se va umple sala”. E o piesă bună, evident, de Shakespeare, dar nu mă duc pe acest tip. Pentru mine, planul A este întotdeauna o piesă de teatru contemporană, planul B este o piesă scrisă de mine.

Asta fac de ani de zile, astea sunt proiectele mele. Eu cred că sunt mult mai aproape de societate și de publicul meu.

„Ne îndreptăm către o închidere”

– Vi se pare însă că percepția publicului s-a mai schimbat în ultimii ani, adică au devenit oamenii mai deschiși la acest gen de probleme pe care le puneți în scenă?
– E cu oscilații, deal-vale. Sunt ani sau perioade de deschidere foarte mare, dar apoi vin perioade de închidere. După cum merge și politica. Uite, de exemplu, și pe noi ne paște un conservatorism – poate-l evităm, cine știe? – și este clar că atunci și în teatru vor veni niște probleme: restricții, chiar cenzură.

Pentru noi, artiștii, este o datorie să luptăm cu mințile înguste ale politicienilor și mai ales ale celor care care se pretind politicieni, influenceri sau lideri de opinie într-o societate ca a noastră.

Din punctul meu de vedere, acum nu e chiar cea mai deschisă perioadă. Ne îndreptăm către o închidere și atunci e musai să deschidem ușa, să o forțăm. Să stăm în ușă, ca să rămână deschisă.

Suntem între ciocan și nicovală. Există corectitudinea politică, pe de-o parte, care este foarte greu de gestionat, și pe de altă parte există conservatorismul extremei drepte. Nu e ușor să spui lucrurilor pe nume când simți neapărat că trebuie să spui lucrurilor pe nume. Și aici mă refer nu doar la artiști, ci la întreaga societate.

– Despre cenzură voiam să vă întreb, pentru că ați spus că vă bucurați că un teatru național abordează astfel de teme în spectacole. Mai există diferențe atât de mari în abordarea temelor sociale între teatrele de stat și teatrele independente?
– Eu, unul, nu am fost niciodată cenzurat de cineva din teatru. Nimeni nu mi-a zis „hai, Afrime, îndulcește și tu scena aia sau scena ailaltă”. Eu, dacă aș fi refuzat, n-aș da la presă acest fapt. Dar aș face un spectacol exact despre ce am pățit, cum am fost refuzat.

Am auzit și eu despre tineri regizori care nu-și pot pune proiectele în practică. Dar pentru că estetic sunt foarte creative, foarte inedite pentru România, zic ei. Eu dacă aș fi director de teatru aș încuraja îndrăzneala estetică și cea de atitudine socială. 

Dar să știi că sunt foarte puțini directori de teatru care mai au curajul să refuze astfel de proiecte, pentru că întreaga Europă le promovează. Numai dacă te numești Teatrul Constantin Tănase și vrei să pui în scenă doar doamne cu rochii cu paiete poți să refuzi. Deși chiar Teatrul Constantin Tănase era pe vremuri un teatru satiric care urechea politicienii, care spunea adevărurile politice cu umor și pe muzică. Nu mai este de multă vreme așa.

„Nu despre educație sexuală trebuie să vorbim, ci despre educație, în general”

– Spuneați acum câțiva ani, într-un interviu, că România este 80% putredă. A scăzut sau a crescut procentul?
– Nu am făcut măsurători recent (râde). Dar ne caracterizează o ipocrizie masivă, autodistructivă. 

Acum este momentul tragerii unui semnal de alarmă, odată cu apariția unui partid extremist în peisajul românesc, care se înfățișează ca salvator al neamului (AUR, n.r.). Am mai avut astfel de discursuri în ultimii 30 de ani, dar de data asta pare mult mai agresiv și lumea e mult mai grăbită în a îmbrățișa acest tip de discurs din cauza eșecului clasei politice, în general, din cauza sărăciei, care este mult mai mare.

Și diaspora are un cuvânt greu de spus în facerea și desfacerea mesajului politic din România, în acest moment. Diaspora pe care uneori o iubim, alteori o disprețuim tot noi. Și care suntem tot noi, deși suntem aici.

– Tocmai diaspora a trimis acest partid naționalist în Parlament.
– Da, dar nu doar diaspora. Mai degrabă internetul ne-a trimis acest partid.

– Și acum uitați ce se întâmplă cu întreaga dezbatere în jurul educației sexuale în școli…
– Educația sexuală în școli, chiar dacă această formațiune politică nu ar fi existat, e o problemă veche. E o problemă care de 30 de ani se tot deschide și închide. Biserica are și ea o voce foarte puternică, dincolo de partide.

În acest moment nu e de vorbit despre educația sexuală în școli, e de vorbit despre educația în școli, în general.

Nu mare mi-ar fi mirarea să aud voci care spun că avem cele mai bune școli din Europa în acest moment. Pentru că asta este ipocrizia și asta este minciuna cu care ne confruntăm dintotdeauna. Comunismul a cultivat minciuna și capitalismul o face să înflorească în continuare.

– Ținând cont de lucrurile astea, cum credeți că am putea face o schimbare de direcție în societate?
– Fiecare de la locul lui de muncă, din cercul lui de prieteni, din familia lui. Nu toată lumea își poate permite să-și școlească copiii în străinătate – pentru că sunt speriați oamenii de direcția în care o ia România, una nu foarte bună în acest moment. Deși nici Europa nu merge într-o direcție extraordinar de sănătoasă acum, zic eu.

Fiecare face în ograda lui ce poate. Degeaba mă strâng eu la o bere cu cinci actori și ne plângem, că nu are nicio importanță. Teatrul politic în spațiile independente este făcut pentru cei care gândesc la fel ca cei care-l fac. 

Așa că trebuie aduși, trebuie îndrumați spre spectacole oamenii care nu gândesc ca noi. Eu sunt sigur că în acești ani am modelat niște minți – ca să nu zic corupt, cum ar spune alții (râde). Pas cu pas putem ține în echilibru această societate, chiar dacă ceea ce eu numesc sănătate alții ar numi boală. Pentru că nu gândim la fel.

Zi de zi ne lovim de bariere. Unii suferă mai mult din cauza închiderii societății, din cauza mârșăviei politicienilor, din cauza ipocriziei sau a sărăciei.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro