Interviu | Republica de la Ploiești. Diferențele dintre „Boborul” lui Caragiale și adevărul istoric: „A fost ultima mare încercare de revoluție românească din secolul al XIX-lea” 

În realitate, faptele au stat cu totul altfel decât ceea ce dramaturgul I.L Caragiale avea să descrie, 30 de ani mai târziu, în celebra schiță „Boborul”.

Revoluția de la Ploiești a fost un act premeditat, o conspirație bine organizată în cursul anului 1870 cu scopul real de a-l înlătura de la tron pe principele de Hohenzollern-Sigmaringen și a instaura republica.

Complotul a fost pus la cale la București de un comitet din care au făcut parte figuri proeminente ale vieții politice de atunci: Ion Brătianu și C.A. Rosetti, liderii liberalilor radicali, și economistul Eugeniu Carada. Cei trei sunt considerați de istorici capii acțiunii. Lor li s-au alăturat figuri politice locale din Ploiești – Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian. 

Este de notorietate că revoluția gândită de radicalii liberali trebuia să izbucnească în toate reședințele de județ, dar a fost amânată sau anulată în ultimul moment. Explicația rateului poate fi pusă pe seama contextului internațional. 

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

În 1870, Franța tocmai pierduse războiul împotriva Prusiei, iar înlăturarea principelui german de pe tronul recent unitelor principate române ar fi putut avea consecințe dezastruoase, inclusiv anularea unirii din ianuarie 1859. Brătianu și cei doi complici au conștientizat riscul și au decis să amâne înlăturarea lui Carol I. La Ploiești nu au reușit să oprească demersul. 

„La Ploiești a existat o mai mare nervozitate și o înclinație spre acțiune mai puternică a localnicilor”, explică profesorul Dorin Stănescu, doctor în istorie al Universității din București, autor al volumului „Republica de la Ploiești”, care a acceptat să vorbească, într-un interviu pentru Libertatea, despre teribila noapte dinspre 7 spre 8 august 1870.

Dorin Stănescu spune adevărul istoric și anulează mitul legat de implicarea tânărului I.L. Caragiale în dezarmarea unui ofițer în focul revoltei, așa cum se descrie în schița „Boborul”.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Libertatea: Momentul „Republica de la Ploiești” a fost un eveniment caraghios provocat de niște cheflii care s-au revoltat într-o noapte de vară, după o beție cruntă, împotriva regelui Carol I sau, din contră, a fost un act politic premeditat, organizat de la București cu un scop precis: înlăturarea de pe tron a principelui german? 
Dorin Stănescu: Sigur, cunoaștem Republica de la Ploiești din perspectiva literaturii și aici ne referim la maestrul Ion Luca Caragiale, la scrierile sale și în special la „Boborul”, schiță în care el descrie evenimentele care au loc la Ploiești în ziua de 8 august 1870. Le descrie într-o manieră, să spunem, plină de umor și deformează realitatea. 

Așa cum ai spus, Caragiale a arătat că, în urma unui chef de pomină, mai mulți ploieșteni marcanți ai acelor vremuri au decis ei să facă o revoluție, să-l dea jos pe domnitorul Carol și să proclame Republica. Ba, mai mult de atât, Caragiale ne duce și într-un registru cumva al lui Bachus arătând că ploieștenii practicau acel joc numit „La kilometru”, în care comesenii puneau sticlele una lângă alta și cel care rămânea în picioare până la finalul competiției, până se ajungea la ultima sticlă, ar fi câștigat. Sigur, este o variantă plină de umor care a prins, a făcut carieră, însă realitatea se desparte de literatură. 

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Trebuie să privim lucrurile în contextul istoric al acelei perioade, în contextul național și internațional. În primul rând, suntem în secolul al XIX-lea, un secol al revoluțiilor, o primăvară a popoarelor, dacă ne referim la evenimentele de la 1848, un secol al naționalităților și, deopotrivă, un secol al căilor ferate, al marilor progrese din domeniul tehnicii. Și în acest context trebuie înțeles cum au stat lucrurile de fapt. Ei bine, ce era România la 1870? Un stat care, din punct de vedere al dreptului internațional, nu era independent. Ne aflam ca stat parte a Imperiului Otoman, ca atare nu prea aveam dreptul de a avea politică externă proprie, aveam multe limitări, inclusiv dreptul de a bate monedă. 

România, anul 1870, era o construcție politică în care toate lucrurile se aflau la început, inclusiv parlamentarismul, viața politică, democrația. Era o situație cumva similară cu ceea ce s-a întâmplat în România după 1989, când cu toții am importat elementele democrației, arhitectura unui stat de drept și așa mai departe, cam așa a fost și în acea perioadă. România era un stat care încerca, pe de o parte, să își afirme independența, să își câștige independența, pe de altă parte era un stat care încerca să se modernizeze. Există aici o întreagă literatură referitoare la modernizare și la opțiunile pe care liderii politici și societatea românească le aveau la acel moment. 

O opțiune la îndemână poate era aceea de a se opune modernizării, să lase lucrurile așa cum erau. Multe dintre temeliile societății aveau încă legătură cu organizarea venită din Evul mediu. Puteam să lăsăm lucrurile așa. O altă opțiune era aceea de a face modernizarea, dar cei care să facă această modernizare să fie românii. Era o opțiune care evident nu avea șanse de izbândă. De ce? Ca să poți să faci o modernizare la momentul respectiv, aveai nevoie de oameni care să fie bine pregătiți, să fie specialiști. Erau doar 13 ingineri care puteau să practice această meserie în acei ani. Lipsa aceasta de specialiști arăta clar că soluția de a face tu modernizarea, de a urma un model românesc de modernizare, era nesustenabil, nu era viabil. 

Cea de-a treia perspectivă era aceea de a face modernizarea, dar cedând câte ceva din drepturile tale suverane, și anume de a chema aici specialiști străini și de a-i lăsa pe aceștia să construiască și, în același timp, tu, ca popor, tu, ca societate, să înveți de la ei și, ulterior, într-o etapă când lucrurile se maturizau, tu să treci mai departe și să duci această modernizare la bun sfârșit.

– La finalul secolului al XIX-lea, românii erau francofili. Prezența unui principe german pe tronul principatelor recent unite poate justifica revolta unor anumiți lideri politici față de Carol I?
– La începutul secolului următor, la începutul secolului XX, exista o butadă care spunea că orice om are două patrii, a lui și Franța. Ei bine, Franța era foarte mult iubită de către români. Era sora noastră cea mai mare și era modelul absolut spre care noi tindeam. Discutăm de Franța care dăduse culturii și civilizației umane o strălucire extraordinară prin ceea ce se realizase acolo pe parcursul secolului al XVIII-lea, dar și în secolul al XIX-lea. Evident, Franța era un model. Să nu uităm că cei mai mulți dintre liderii politici, elita politică românească și nu numai, urmează studiile la Paris, ca atare se întorc de acolo formați în siajul culturii și civilizației franceze. Să nu uităm că la 1859, momentul în care are loc unirea celor două principate, Franța joacă un rol crucial în acest proces, iar împăratul Napoleon al III-lea este văzut, este socotit ca un părinte al României.

În societatea românească, prima modernizare, care este începută de Cuza după 1859, este o modernizare de tip francez. Și societatea este mult mai favorabilă Franței. De cealaltă parte, în momentul în care domnitorul Carol I vine, în țară există un curent care nu prea îl acceptă. Sunt cei care rămăseseră cu nostalgia domniei lui Cuza. În mediul rural, care era majoritar, Cuza se bucura de o popularitate extraordinară. El este cel care a dat pământ țăranilor. Este primul domnitor care s-a aplecat și a făcut o astfel de mare reformă socială. Era evident că domnitorul Carol nu era văzut într-o lumină favorabilă. 

Și a mai contat ceva. În momentul în care Carol I a venit aici, începe să influențeze guvernele ca procesul de modernizare să fie unul de factură prusacă și ca atare aici se întâmplă ceva, ceea ce Eminescu la un moment dat a definit România acelui an, acelei perioade, ca fiind o America a Balcanilor. În sensul că, din spațiul central european și occidental, aici vine un veritabil puhoi de specialiști, de oameni care sunt bine pregătiți, care dețin instrumentele modernității, încurajați de prezența lui Carol I pe tronul României. Sunt în special din mediul vorbitor de limbă germană și încep să contribuie la modernizare. 

De departe, cel mai cunoscut exemplu este cel al lui Henry Bethel Strusberg. Venit din Germania, este evreu la origine și primește un mare contract de realizare a căilor ferate. Ei bine, după cum știm, este un contract în care lucrările sunt făcute într-o manieră care lasă de dorit, sunt plătite sume foarte mari de bani pentru lucrări care sunt de foarte proastă calitate. Nimic nou sub soare. Ei bine, Strusberg devine cumva un agent al modernizării, însă un agent care ne arată că străinii, cel puțin așa privesc românii la 1870, sunt cei care vin aici și, sub pretextul modernizării, ne fură, se îmbogățesc. 

Sunt două fețe ale acestor străini. Una este reprezentată de Carol I, el este neamțul. descris în presa de opoziție, în special în presa liberalilor roșii, ca fiind un sărăntoc pus să se îmbogățească, iar celălalt agent al modernizării este evreul care este lacom. Cunoaștem tot ceea ce presupune acest antisemitism, care nu este o noutate în societatea românească.

– Așadar, prezența străinilor, văzuți ca o amenințare a afacerilor românești, a provocat o nemulțumire a micii burghezii? Pe fondul acestor tensiuni sociale s-a putut organiza ceea ce numim astăzi Republica de la Ploiești?
– În acest fundal, în acest context, în orașe se întâmplă ceva. Categoriile dinamice, burghezia, încep să fie deranjate de acest aflux de străini care prosperă prin faptul că au meseriile cele mai bune, cel mai bine plătite, ei sunt în domeniile de vârf, ei au cea mai mare contribuție la progresul social și din această perspectivă se naște o mișcare xenofobă, aș putea spune, însă mișcarea aceasta, paradoxal, este în rândurile acelora care ar trebui să coopereze cu capitalul străin. Cei care până la urmă și ei la rândul lor sunt reprezentanții, să spunem, procesului de creștere, de dinamizare a economiei românești. 

Ei bine, toate aceste grupări din orașe sunt cumva aflate sub steagul liberalilor radicali, roșiilor, cum erau numiți. Sunt oamenii care sunt atrași de discursul liderilor liberalilor: C.A. Rosetti, Ion Brătianu, de discursul lui Eugeniu Carada. Și, nu întâmplător, și la Ploiești avem această situație. Ploieștiul este, la vremea respectivă, în secolul al XIX-lea, un centru comercial important. Construcția căii ferate aduce aici 1.500 de muncitori din străinătate. La o populație de 30.000 de locuitori, 1.500 de străini începe să conteze și, uneori, să fie deranjant. 

Pe de-o parte, populația se uită cu admirație la aceștia, le copiază obiceiurile, îi vede cum dansează, cum citesc ziarele, îi observă ce preferințe culinare au și așa mai departe și îi copiază. Pe de altă parte, sunt deranjați de faptul că acești oameni câștigă bani, aparent bani câștigați ușor. Tot acest progres al Ploieștiului are un preț, un preț pe care localnicii ale căror afaceri sunt amenințate îl plătesc și ei se grupează sub steagul, sub stindardul liberalilor roșii radicali Brătianu, Carada și C.A. Rosetti. 

– Dar cei trei, Brătianu, Carada și C.A. Rosetti, aveau cu tot o altă agendă, nu? Aveau o agendă politică, aveau alt scop. Au profitat de emoția indusă prin discurs politic împotriva străinilor pentru a-l înlătura pe Carol I? 

– De fapt, agenda lor era aceeași. Era agenda modernizării statului, da? Pentru că, dacă ne referim la Ion Brătianu, dacă ne referim la C.A. Rosetti și la ceilalți lideri politici ai vremii, până la urmă, ei sunt creatorii și fondatorii României moderne. Nu putem să spunem că prin ceea ce făceau la 1870 acționau împotriva României. Nu. La vremea respectivă ei așa au considerat că este normal. N-au dorit ca această modernizare să fie cumva scăpată din mâinile românilor. Au încercat cât au putut să mai atenueze acest impact. 

Trebuiau să înțeleagă că doar prin colaborare cu cei care veniseră aici pentru procesul de modernizare, țara avea de câștigat. Au înțeles lucrul acesta mai târziu și s-au raliat până la urmă la proiectul României moderne, pe care Carol I l-a dus la bun sfârșit. Revenind acum la povestea de la Ploiești, toată această populație, toată această categorie dinamică nemulțumită de străini a fost capacitată de Candiano Popescu, de Radu Stanian, de Stan Popescu și de C.T. Grigorescu. 

– Vorbiți puțin despre Candiano Popescu, liderul revoluționarilor de la Ploiești. Este un personaj pe care cei mai mulți îl cunoaștem grație schițelor lui Caragiale, unde a fost ridiculizat și ironizat. Realitatea, așa cum ați spus, se desparte de literatură.

– Alexandru Candiano Popescu era ofițer de meserie, născut dintr-o familie onorabilă a Ploieștiului. Fusese sprijinit de Alexandru Ioan Cuza în cariera militară, numai că la un moment dat, el s-a distanțat de Cuza și, atras de ideile liberalilor radicali, a participat în data de 11 februarie la complotul în urma căruia Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice. După aceea, Candiano Popescu a intrat în viața politică, evident alături de protectorii săi și mentorii săi Brătianu și Rosetti și a devenit deputat. 

Era în 1870 unul dintre proprietarii de moșii din Ploiești. Era în același timp fondatorul și proprietarul unuia dintre cele 60 de ziare care apăreau în țară, ziarul numit inițial Perseverența și după aceea Democrația. Apropo, ca să revenim la Caragiale, mottoul acestui ziar era „Vox Populi Vox Dei”, pe care Caragiale știm că l-a transformat „Box Populi, Box Dei”. E bine, Candiano era o personalitate. 

La momentul republicii de la Ploiești, Candiano era deputat și avocat pentru că el între timp avea să termine și facultatea de drept. În fine, este un personaj romantic. Este un personaj care scrie versuri. Are un volum de versuri. Astăzi nu este citit pentru că în istoria literaturii române Candiano Popescu nu este cunoscut ca autor, ci mai degrabă în calitatea lui de personaj al operelor lui Caragiale. Volumul său de versuri este intitulat „Când n-aveam ce face”. Mi se pare un titlu potrivit. 

Ei bine, Alexandru Candiano Popescu este un om care scrie în presă, care este în preajma liderilor naționali, care își apără cu convingere ideile sale, îi provoacă la duel pe cei care nu sunt de acord cu el, inclusiv pe Mihail Kogălniceanu îl provoacă la un moment dat la duel. Iar Kogălniceanu, de teama acestuia, pentru că totuși Alexandru Candiano Popescu era ofițer de profesie, refuză acest duel și îi trimite o scrisoare în care își cere scuze, iar scrisoarea aceasta este publicată cu satisfacție de Candiano Popescu în ziarul său de vreo trei ori. Acesta era Candiano Popescu. 

Era un personaj. Era temperamental, era, cum am spune astăzi, dintr-o bucată. Era cel mai potrivit personaj să conducă o revoluție, în același timp cel mai potrivit personaj să și eșueze într-o astfel de revoluție. El este cel care, în colaborare cu liderii liberali bucureșteni, pune la punct o acțiune aici, la Ploiești, în ziua de 8 august 1870. 

– Trebuie să punctăm că nu doar la Ploiești a fost organizată această revoluție, dar cumva, doar aici s-a întâmplat.

– Inițial, în cartea pe care am publicat-o acum câțiva ani, „Republica de la Ploiești”, am arătat că, de fapt, ceea ce s-a întâmplat aici la 1870 era parte a unui plan, a unei revoluții naționale, o revoluție care trebuia să izbucnească în mai multe localități, însă a izbucnit doar aici la Ploiești. Am avut la Ploiești această interfață a unei revoluții care a fost anulată, pentru că liderii și-au dat seama că suntem în momentul în care între Franța și regatul Prusiei se desfășura un război, după cum știm, câștigat de Prusia. Un război care a avut consecințe catastrofale pentru Franța, pentru orgoliul acesteia și pentru imaginea ei. Din această perspectivă trebuie cumva privite lucrurile. 

O astfel de revoluție implica niște riscuri mai mari în raport cu riscurile de la 1848. Să ne întoarcem cumva la 1848, vorba lui Caragiale. La 1848, Guvernul revoluționar a fost dat la o parte de o intervenție militară a armatelor ruse și a armatelor otomane. Să ne gândim că exista riscul acum, la 1870, a unei intervenții otomane, a unei intervenții ruse și, în plus, exista și riscul ca această unire de la 1859 să se rupă, pentru că Rusia nu privea cu ochi buni un stat puternic, tampon între ea și ambițiile sale de a domina Balcanii și de a ajunge cumva până la Constantinopol. Și din această perspectivă, revoluția a fost cumva amânată. Însă rămâne un mister. A fost amânată pentru a se aștepta timpuri mai bune? Ea a izbucnit totuși, pe neașteptate, la Ploiești.

– Există o legendă conform căreia revoluția de la Ploiești a izbucnit pentru că nu a funcționat telegraful, iar liderii locali nu au primit depeșa trimisă de liberalii din București în care se anunța că planul se anulase. Este adevărată?

– Nu. Candiano Popescu a prevăzut toate elementele unei mișcări, deci el cu 200 de oameni a preluat în noaptea de 7 spre 8 august controlul asupra orașului. Greșeala revoluționarilor a fost că nu i-au atras în complot și pe funcționarii de la Telegraf, iar Telegraful a fost ocupat de către revoluționari. 

Într-un moment în care  grupul de revoluționari care a ajuns la Telegraf s-a apucat să sărbătorească și a tras un chef de pomină, în momentul în care aceștia nu au mai fost atenți, telegrafiștii au transmis la București informații despre ce se întâmpla acolo, la Ploiești. Astfel, Guvernul a știut de acțiunea lor și a putut, a doua zi, să intervină și să trimită armata. De asta, dacă discutăm de varianta unei istorii contrafactuale, dacă telegrafiștii nu ar fi fost așa de vigilenți, nu știu, poate revoluția ar fi avut succes. Greu de spus.

– Haideți să ne oprim atunci în noaptea de 7 spre 8 august. Pe lângă figurile emblematice de care am pomenit, este adevărat că inclusiv Caragiale, care atunci avea doar 18 ani, a participat la revoluție? Este adevărat că a dezarmat un ofițer în focul evenimentelor?
– Liderii s-au întâlnit în casa unuia dintre revoluționari, în casa lui Radu Stanian, unde au lăsat impresia că ei petrec. Chefurile erau dese în Ploiești. Ploieștiul era un oraș în care oamenii mai știau să și trăiască din când în când. Petrecerile erau dese. Ei, liderii s-au întâlnit în această casă, s-au stabilit atribuțiile fiecăruia, au lăsat aparențele bahice, însă lucrurile n-au fost așa. În realitate au pus la punct misiunea, fiecare ce are de făcut. La ora 12 noaptea s-a dat semnalul și fiecare lider a ocupat instituția care o avea desemnată. 

Așa că a doua zi, când ploieștenii s-au trezit, l-au văzut în centrul orașului pe Candiano Popescu care avea o lentă tricoloră pe piept, liderii din jurul lui la fel, și au aflat că domnitorul fusese detronat, că Brătianu este prim-ministru, că el a preluat puterea și că Alexandru Candiano Popescu este noul prefect. Au sărbătorit simbolic. A fost o procesiune a victoriei pe străzile din centrul Ploieștiului, iar printre tinerii participanți, printre cei 3.000 de ploieșteni participanți la această sărbătorire a victoriei revoluției conduse de Candiano Popescu, s-a aflat și tânărul Caragiale. 

Sigur, Caragiale s-a descris în „Boborul” că a dezarmat un subcomisar, că i-a luat sabia și că, în momentul în care Candiano l-a văzut așa de hotărât, l-a numit funcționar al Republicii, cum zice el. Realitatea este cu totul alta și am găsit, aici este cumva avantajul istoricului care scotocește prin documente, prin cărți și reconstituie cumva atmosfera epocii, am găsit mărturia asistentului de la Telegraf care fusese coleg de școală cu Caragiale. 

În acea dimineață, pe la ora 9.00, se întâlnește cu Caragiale în centrul Ploieștiului, iar Caragiale, când îl vede, își aruncă pălăria din cap și spune „Uite, Nicule, am dat lovitura aici la Ploiești, uite ce revoluție mare am făcut!”. Deci Caragiale, care la vremea respectivă avea 18 ani, era un tânăr care susținea această mișcare a liberalilor roșii ploieșteni. Ulterior, maestrul Caragiale își schimbă atitudinea și descrie – evident, avem prima întoarcere ca la Ploiești, expresie care îi aparține lui Caragiale – la aproape trei decenii, în 1896, în schița „Boborul”, cu umor și cu ironie ce s-a întâmplat aici la Ploiești și se persiflează și el. 

– Deci până la urmă, tânărul Caragiale a fost doar un martor din mulțime, nicidecum un revoluționar cu atâta curaj încât să dezarmeze un ofițer? 

– Nu. Caragiale, a doua zi, când toată lumea a ieșit în centru să vadă ce se întâmplase, de ce bătuseră clopotele noaptea, de ce se auziseră strigăte, s-a aflat pur și simplu în acea mulțime de gură-cască și a fost printre cei care au aplaudat discursurile. Să ne aducem aminte că spune că Alexandru Candiano Popescu s-a urcat pe un scaun pe care să tăiau cu satârul cârnații și așa mai departe, tot felul de lucruri care să ridiculizeze această întâmplare. 

Știți, de fapt, dincolo de literatura lui Caragiale, trebuie spus că aici, la Ploiești, a fost ultima mare încercare de revoluție românească din secolul al XIX-lea. Dacă putem privi și dintr-o altă perspectivă, a fost cumva ultimul val revoluționar. A fost ultimul val al revoluției de la 1848. După această dată, românii și-au dat seama că nu prin lupte de stradă, nu prin revoluții vor putea schimba realitățile, ci prin dezbateri, prin discuții, prin găsirea unor soluții pașnice care să contribuie la dezvoltarea societății. 

– După acea noapte au fost arestate câteva zeci de persoane, a avut loc chiar și un proces care s-a judecat la Târgoviște. Caragiale a fost și el printre cei arestați, chiar dacă a fost doar un „gură-cască”, nu un revoluționar?

 – Pe 8 august, la un moment dat, după ora 18.00, Candiano Popescu a realizat că mișcarea nu avea niciun succes. Guvernul trimisese armata, soldații au venit cu trenul până la Periș, pentru că linia ferată nu era terminată până la Ploiești. Au venit cu trenul până la Periș și de acolo, în marș până la Ploiești, unde au ajuns la 10 seara. Au ocupat orașul și au început arestările. Candiano Popescu părăsise orașul, se dusese spre Buzău, unde avea o moșie. A fost găsit acolo și arestat. El s-a retras pentru că a înțeles că misiunea a eșuat și aștepta să vadă ce se va întâmpla. 

Au fost arestate 200 de persoane. Exact cei care, în noaptea de 7 spre 8 august, participaseră la ocuparea instituțiilor, la preluarea controlului asupra acestora. Toate aceste persoane au fost arestate. Unii dintre ei au fost eliberați, iar la proces au ajuns în jur de 40 de persoane. A urmat acel proces de pomină, la Târgoviște, unde avocatul Nicolae Fleva a fost cel care i-a apărat și a arătat că, de fapt, nu fusese o mișcare serioasă, că a fost o copilărie, că guvernul îi provocase chipurile pe ei să declanșeze acea mișcare. Realitatea este că verdictul de la Târgoviște, prin care toți cei acuzați au fost găsiți nevinovați, arăta că societatea românească avea nevoie de pace socială, nu avea nevoie de martiri în temnițe, ci de o soluție diplomatică prin care curentele antagonice din societate cumva să ajungă la o înțelegere.

– Totuși, Caragiale a ajuns la poliție imediat după noaptea revoluționară.

– Caragiale nu a fost nici măcar deranjat de autorități. În schimb, la câteva săptămâni, pentru că la Ploiești se instituise starea de necesitate, perioadă în care noaptea era interzis să se circule pe străzi, undeva pe la sfârșitul lunii august, Caragiale și cu un prieten mergeau pe ulițe și cântau. Au fost opriți de poliție, au fost conduși la secția de poliție, dar li s-a dat drumul pentru că erau „băieți de mare viitor”, băieți din popor. Au fost avertizați să nu mai umble pe străzi noaptea și să cânte. Nu, repet, Caragiale nu a fost nici arestat, nici anchetat și nici inculpat pentru participarea la evenimentele care au avut loc la Ploiești în noaptea de 7 spre 8 august. 

Cu toții au fost achitați. Candiano Popescu, peste ani, și-a scris memoriile pentru a se apăra în fața posterității. El a murit în 1902, a trăit suficient încât să citească operele lui Caragiale și și-a dat seama că trebuie să lase un răspuns scris acestor acuze. Și el scrie la un moment dat despre o întâmplare. E cumva comică, pentru că, din dușmanul domnitorului Carol I, ajunge aghiotantul acestuia, adică omul care îl însoțește peste tot, care îl apără, dacă e nevoie, cu prețul vieții. Și, scrie el, „dintr-un leu am devenit un fel de pudel. Acest sacrificiu l-am făcut eu de dragul domnului Brătianu”.

– Deci faptul că a ajuns mâna dreaptă a regelui pe care a vrut să-l înlăture de la tron a fost văzut ca un sacrificiu?

– Gândiți-vă că societatea românească a fost chiar indignată că eroul zilei de 8 august 1870 a devenit aghiotantul lui Carol I. A fost interesul lui Brătianu de a-l numi și de a-l plasa în preajma regelui Carol I, pentru că Alexandru Candiano Popescu era un om de încredere. Alexandru Candiano Popescu și-a spălat păcatele față de rege, față de domnitorul Carol I, la 1877-1878, în vremea Războiului de Independență, când este unul dintre eroii care joacă un rol determinant în victoria pe care Armata Română o obține în acest război ruso-turco-român. 

Candiano Popescu rămâne totuși un personaj. El încearcă în autobiografia lui, în memoriile sale, să se creioneze mai degrabă ca un erou al Războiului de Independență și să șteargă momentul Ploiești. Până la urmă, dacă stăm să ne gândim, și C.A. Rosetti, și Ion Brătianu, și Eugeniu Carada, toți fuseseră împotriva lui Carol și ulterior, cu excepția lui Carada, care a avut o poziție de frondă în fața regelui Carol I, toți au devenit colaboratori și chiar colaboratori de nădejde ai domnitorului.

– De aici și expresia „s-o întorci ca la Ploiești”?

– Nu. Este o anecdotă. Se spune că după ce domnitorul Carol I a suportat revolta aceasta de la Ploiești, el a rămas cu resentimente față de ploieșteni și a ordonat ca triajul din gară să fie construit astfel încât trenurile care mergeau spre Sinaia, spre Ardeal, să nu mai oprească în Ploiești. Inițial, când căile ferate au fost construite la Ploiești, se mergea până în gara Ploiești, iar acolo se făcea o manevră, se punea o locomotivă nouă. Era o procedură de așa gen încât călătorii aveau impresia că trenul se întoarce spre destinația inițială. De fapt, trenul era tras pe linia spre Ardeal. Iar această manevră a rămas cu denumirea „întoarce trenul ca la Ploiești”. Ideea a fost pusă pe seama faptului că regele Carol I nu-i avea la suflet pe ploieșteni și din acest motiv a dorit ca trenurile care mergeau spre Sinaia să nu mai oprească în Ploiești și să aibă linie directă. 

– Carol I menționează chiar în memoriile sale că a fost la un pas să renunțe la tron din cauza revoluției de la Ploiești. 

– Resentimentele au rămas, asta este clar. Chiar dacă, ulterior acestui moment, îl găsim pe Carol la Ploiești cu diverse ocazii, erau obligații de stat. N-a avut încotro, a fost o strategie politică. Cred că pur și simplu putem să discutăm despre faptul că la acești lideri politici, patriotismul a primat de multe ori în fața intereselor personale și fiecare și-a înțeles valoarea, a înțeles și valoarea celuilalt, s-au prețuit reciproc și au realizat că doar prin această colaborare le va fi bine și lor, și țării. 

Așa se și explică de ce am avut o lungă guvernare a lui Ion Brătianu, o guvernare în care s-au făcut multe dintre reformele care au condus la dezvoltarea și la modernizarea României. Deci pe undeva au fost siliți de viață, de fapte, să colaboreze și să aibă între ei raporturi chiar de prietenie. Pentru că între Carol I și Brătianu au fost raporturi ca între oameni apropiați. Să nu uităm că politica este arta compromisului. Tache Ionescu, acest ploieștean deosebit, spunea că în politică trebuie să fii pregătit să înghiți câte o broască râioasă în fiecare dimineață. 

Foto: historia.ro

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro