5 comentariiA părăsit redacția de știri, unde făcuse performanță ani buni, în iulie 2019 și s-a trezit peste noapte în înfriguratul și ploiosul Bruxelles, unde nu cunoștea pe nimeni, bâjbâia pe drumul către birou și nu înțelegea de ce oamenii sunt îmbrăcați încă în haine groase în mijlocul verii. „Atunci mi-am dat seama că trebuie să fie groasă. Și situația, și pufoaica”, a mărturisit Sabin cinci ani mai târziu de la prima întâlnire cu Parlamentul European.
Într-un interviu pentru Libertatea, Sabin Ciornea a explicat în ce constă munca de asistent al unui europarlamentar și cât de anevoioasă este adaptarea la regulile stricte impuse de această funcție. Secretul succesului, susține Sabin, este decodarea limbajului (bruxelleza) care se folosește exclusiv în instituțiile europene și care nu are absolut nicio legătură cu o altă limbă străină. Odată ce ai înțeles că englezescul „cap” nu înseamnă neapărat „plafon”, ci Common Agricultural Policy, odată ce ai reușit să dibuiești liftul și holul care te duce către biroul tău, ai șanse să înțelegi și cu ce se „mănâncă” instituțiile europene.
Libertatea: Ai plecat din România, unde aveai o carieră foarte bine înrădăcinată, erai în zona ta de confort și brusc te-ai trezit în Bruxelles, unde trebuia să faci cu totul altceva decât făcusei până atunci. Cum a fost ruptura? De fapt, hai să o luăm de la început: cum ți-a propus Carmen Avram? Cum ai primit vestea?
Sabin Ciornea: Vestea am primit-o stând la biroul lui Carmen Avram, în redacția emisiunii „În premieră”, editând un material. Nu mi-am aduc aminte despre ce material era vorba, eram foarte concentrat și foarte aplecat pe subiectul respectiv. Carmen edita textul, așa cum făcea cu toate textele de emisiune, discutam constant, schimbam, era un proces de editare normal dintr-o ediție. A fost un moment în care mă întreabă dacă ar fi să fie, aș merge cu ea? Și am zis da și ne-am văzut în continuare de treabă. Faptul că eram într-un univers, făcând ceva, care părea a fi tot universul fiecăruia dintre noi în momentul respectiv. Zece secunde, poate mai puțin de zece secunde, au existat o întrebare și un răspuns despre un alt ceva, dintr-un alt univers, total paralel la momentul respectiv, după care ne-am întors în universul nostru și am continuat munca de editare a materialului și n-am vorbit foarte mult timp despre treaba asta. Am răspuns într-o secundă. Exact așa a fost. Exact așa s-a întâmplat. N-am știut ce presupune. N-am știut cu ce responsabilități vine acest „da” pe care l-am dat. N-am înțeles niciodată și continui să nu înțeleg curajul, ca să nu-i spun inconștiența, lui Carmen Avram de a-mi propune așa ceva, știind foarte clar că sunt un outsider. Discutăm despre asta și astăzi, chiar și astăzi, când am plecat, în momentul în care ne-am mulțumit reciproc. N-am înțeles de ce îmi mulțumește Carmen Avram mie, în condițiile în care eu îi mulțumesc ei pentru curajul pe care l-a avut.
„Unui nou-venit îi este absolut imposibil să găsească până și liftul”
– Când ai conștientizat ce a însemnat „da”-ul acela dat într-o secundă?
– Am conștientizat în momentul în care am auzit pentru prima dată expresia, aici, la Bruxelles, că nimic nu este închis până când totul este închis. Cu alte cuvinte, nu te poți baza pe niciun răspuns, fie el și scris, pe nicio promisiune, pe niciun gentlemens agreement până în secunda în care acel ecran mic, din dreptul aparatului de vot, nu-ți arată matematica oficială pentru Parlamentul European. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că aici lupta nu se termină niciodată. Și a fost un moment foarte dur, pentru că este un proces epuizant și extenuant. În care, cel puțin eu, aveam nevoie de fiecare dată de un final ca să pot, psihologic, să mă remontez pentru următorul pas sau pentru următoarea bătălie, luptă, task, negociere.
Deci aici nu există niciodată acel final. Și faptul că nu există acel final te face să fii de fiecare dată în gardă și de fiecare dată să te aștepți la câte un soi de atac. Sigur cu ghilimelele de rigoare, dar faptul că trebuie să fii permanent de gardă.
– Cum a fost primul contact cu instituția Parlamentului European?
– În momentul în care am ajuns în clădirea Parlamentului European, mi-am dat seama că am nevoie de o hartă, o altfel de hartă față de cele pe care le cunoaștem cu toții. Din păcate, această hartă nu există. Pentru că atât clădirea Parlamentului European de la Bruxelles, cât și sediul Parlamentului European de la Strasbourg sunt construite în așa fel încât unui outsider, unui începător, unui nou-venit îi este absolut imposibil să găsească până și liftul. Nu mai vorbim de birouri sau alte parlamentare de care ai nevoie.
Ce m-a lovit pe mine puternic a fost limba. Și aici nu ne referim la limba franceză sau la limba engleză ori la orice altă limbă recunoscută oficial. Ne referim la o limbă specifică cartierului instituțiilor europene. De altfel, există și o denumire a acestei limbi. Se numește „bruxelleza”. Ea nu există în afara granițelor cartierului instituțiilor europene. Toată lumea care ajunge aici realizează și este conștientă că ajunge într-o bulă. Bula bruxelleză sau bula instituțiilor europene, care are propria limbă.
– Este un limbaj tehnic, specific parlamentului? Sau e un amestec, un melanj de limbi?
– Nu. Parlamentul în sine, instituțiile europene sunt un melanj de limbi. Însă această limbă de care îți vorbesc este rezultatul unui limbaj nu neapărat științific, nici măcar politic, ci unui limbaj tehnic specific instituțiilor, în special Parlamentul European. Probabil că și în celelalte instituții europene există anumiți termeni diferiți față de cei folosiți zilnic în Parlamentul European.
Pot să-ți dau câteva exemple. AT4AM este aplicația specifică Parlamentului European în care se depun amendamente. VL vine de la Voting List, care înseamnă listă de vot. Draft VL este proiectul unei liste de vot. Și așa mai departe. Exemplele pot continua la nesfârșit. Pentru un newcomer, un outsider – și când spun outsider, nu mă refer doar la o persoană care a venit din afara Parlamentului European, mă refer la un outsider complet, care a venit din afara Parlamentului European, din afara sferei politice și din afara celei administrative – contactul cu instituția pare o experiență insurmontabilă. Nu aveam absolut niciun fel de legătură cu tot ce se întâmplă aici. Și când m-au lovit aceste câteva lucruri, am fost convins că nu am cum să mă descurc. Nu o voi putea domina, gestiona.
– Nu te-a antrenat nimeni înainte? Nu există cursuri cu ajutorul cărora să te pui la curent măcar cu „bruxelleza” de care aminteai?
– Din păcate, nu. Chiar vorbeam de multe ori și cu Carmen (n.r. – Carmen Avram), și cu alte persoane că ar trebui să există un soi de bootcamp, să fie ca un soi de tabără de pregătire, pentru că, până la urmă, urmează interesul tuturor. Evident, în interesul tău, ca asistent, dar și în interesul europarlamentarului, pentru că un asistent debusolat înseamnă un cabinet care nu funcționează cum trebuie.
Acum există sesiuni de training, să spunem, dar foarte specifice, training despre cum să folosești anumite aplicații pe care ajungi să le utilizezi aproape zilnic sau training despre cum să faci anumite taskuri, cum să faci deconturi, dacă te ocupi și de partea administrativă a unui cabinet de europarlamentar, dar e foarte greu să vezi imaginea de ansamblu. Și, din secunda în care ți se creează un cont oficial, cu acces la adresa de mail, în momentul în care pătrunzi, literalmente pătrunzi, sari, te scufunzi în această piscină care se numește Parlamentul European, începe o cursă în care nu ai decât două variante. Continui să alergi sau te oprești. Și au fost multe momentele în care am crezut că mă opresc, pentru că nu se mai terminau gardurile, nu se mai terminau experiențele astea aparent insurmontabile. De fiecare dată apărea ceva nou. De fiecare dată aveai impresia că știi un coridor, la propriu și la figurat, după care îți dădeai seama că acel coridor poate doar semăna cu cel despre care tu credeai că-l știi. Și aici mă refer la propriu și la figurat.
La propriu însemnând că mi-a luat săptămâni ca să mă descurc pe drumul de la intrarea în Parlamentul European până la biroul în care lucram. Dacă parlamentul de la Bruxelles mai e cum mai e, parlamentul din Strasbourg este dispus circular. Adică ajungeam să dau roată de câteva ori, fără să ajung unde trebuia să ajung. Noroc că la un moment dat au colorat zidurile. Și când vedeam că ajung din nou în zona roșie, îmi dădeam seama că ceva a fost greșit. Sunt mici exemple care-mi vin în minte, pe care le dau, pentru că realmente asta a fost experiența mea. Însă vorbeam cu persoane care lucrează în Parlamentul European de 20, 25, 30 de ani și care continuă să fie surprinse de anumite proceduri sau de anumite situații.
– Carmen Avram, europarlamentara pe care ai asistat-o în legislatura care tocmai s-a încheiat, a făcut parte din comisii care vizau agricultura, dezvoltarea rurală, pescuitul, protecția animalelor. Cât de greu a fost să înțelegi nevoile specifice acestei comunități?
– Dintre toate aceste comisii din care Carmen a făcut parte, eu, ca asistent, m-am ocupat mai ales de Comisia pentru Agricultură, care a fost și cea mai solicitantă și unde europarlamentarul meu a depus cel mai mare efort și și-a dedicat cea mai mare parte a timpului. Pentru că, indiferent din câte comisii faci parte, inevitabil, la un moment dat, trebuie să te dedici uneia dintre ele mai mult, din simplul motiv că lucrările acestor comisii de cele mai multe ori se suprapun.
Mă gândeam, în momentul în care am ajuns în Parlamentul European și trebuia să-mi însoțesc europarlamentara la lucrările comisiilor de specialitate, cum s-au obișnuit interpreții. Ei asigură interpretare în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, or, toate aceste abrevieri se schimbă în funcție de limbă și în funcție de poziția fiecărui cuvânt din respectiva sintagmă. Și atunci se schimbă automat și abrevierea, iar acei interpreți nu sunt alocați unei anumite comisii parlamentare. Ei pot interpreta astăzi în Comisia pentru Agricultură, mâine în Comisia pentru Pescuit, poimâine în Comisia pentru Cultură și tot așa. Este o muncă fantastică.
„Te simți pur și simplu pierdut din pricina acestui limbaj bruxellez”
– Cu alte cuvinte, degeaba vorbești în limbi străine, dacă nu stăpânești bruxelleza și toate abrevierele specifice, ai toate șansele să nu înțelegi nimic din ce se discută în PE…
– Exact. Degeaba știi finlandeză și știi să traduci din finlandeză în engleză, dacă CAP nu știi că înseamnă, de fapt, Common Agricultural Policy. Pentru că „cap” în limba engleză poate să însemne „plafon”, de exemplu. Și atunci poți să traduci total pe lângă. Deci asta ca să-ți imaginezi un pic cam care e primul șoc, cam care a fost feelingul de început. Te simți pur și simplu pierdut din pricina acestui limbaj bruxellez.
După care, într-adevăr, urmează un alt strat pe care trebuie să-l gestionezi. Este cel al termenilor de specialitate, al limbajului de specialitate, al termenilor tehnici, să spunem. Și asta se întâmplă, de obicei, în momentul în care ajungi, ca asistent, să negociezi un dosar, adică să lucrezi pe un raport, o legislație. În momentul respectiv trebuie să știi totul de la A la Z, dacă se poate, și puțin în plus, astfel încât să poți anticipa absolut orice discuție poate apărea pe absolut orice subiect din legislația respectivă, din dosarul respectiv, din raportul respectiv.
Mai este și un al treilea strat de gestionat. Cel în care europarlamentarii, adică politicienii, trebuie să traducă limba bruxelleză și limba de lemn, tehnică, de specialitate, într-o limbă pe înțelesul tuturor. În momentul în care tu, ca europarlamentar, negociezi sau oferi un interviu sau vorbești despre o anumită problemă, tu trebuie să ții cont de toate abrevierile bruxellezei, de toată încărcătura conținutului tehnic de specialitate, și simultan, precum acei interpreți care traduc în toate limbile oficiale, care cunosc toate acele abrevieri și reușesc să ofere o traducere de calitate, tu, care ești parlamentar, trebuie să traduci pe înțelesul oamenilor pe care îi reprezinți. Și cumva, absolut surprinzător, la sfârșitul zilei, deși pare, așa cum am mai spus, insurmontabil, toată lumea reușește să se înțeleagă cu toată lumea.
– Care este fișa postului unui asistent de europarlamentar? Ce trebuie să facă el exact? Cum își poate ajuta europarlamentarul mai mult decât să se ocupe de deconturi?
– Trebuie să te trezești instantaneu din aceste bariere lingvistice de care vorbeam. Tu nu trebuie să devii inginer agronom, ca asistent, ca să poți să lucrezi la capacitate maximă pentru un europarlamentar care activează în Comisia pentru Agricultură. De fapt, trebuie să înveți acest cod, pentru că el este un cod pe care trebuie să-l legi și să-l dezlegi în funcție de nevoi. Cu alte cuvinte. în momentul în care europarlamentarul participă la lucrările comisiei de specialitate din care face parte, asistentul acreditat parlamentar care se ocupă de acea comisie trebuie să informeze europarlamentarul cu privire nu doar la ordinea de zi a respectivei comisii din respectiva zi, ci cu tot ce s-a întâmplat de la ultima sesiune a comisiei respective până în prezent.
Trebuie să fie capabil să vadă imaginea de ansamblu pe care să o muleze pe ordinea de zi a acelei comisii, să vadă și să știe foarte clar care sunt prioritățile europarlamentarului său în acea comisie, să identifice punctele de pe ordinea de zi în care europarlamentarul său își poate expune punctul de vedere, astfel încât să transmită mesajul care poate fi al sectorului, în cazul meu de agricultură, al asociațiilor de fermieri din România, la nivel european. Trebuie să fie atent la discuție, astfel încât să se poată consulta de cele mai multe ori prin mesaje scrise cu europarlamentarul său pentru a găsi, dacă i se cere, cea mai bună variantă de acțiune, de răspuns, pe moment, cu privire la ce se întâmplă în acea comisie de specialitate.
Apoi, alături de europarlamentarul său, trebuie, în funcție de mandatul politic pe care europarlamentarul său îl are, cu privire la o anumită legislație din comisia de specialitate din care face parte, să traducă mandatul pe care îl dă fie sectorul, fie țara, prin instituțiile oficiale și prin reprezentanții săi la Bruxelles. Trebuie să traducă acel mandat, acea voință, acel obiectiv în limbajul de specialitate bruxellez și să-l materializeze sub forma amendamentelor, că, de fapt, despre asta vorbim, despre amendamente.
Tu trebuie să fii întotdeauna la curent cu ce se întâmplă în acea comisie, cu ce se întâmplă în sector, și nu doar la tine în țară, în general, în Uniunea Europeană, pe cât de mult posibil. Trebuie de fiecare dată să poți să anticipezi să știi cum vor interpreta și cum vor răspunde ceilalți europarlamentari din alte state cu privire la un eveniment care se întâmplă, fie că e local, național sau european. Și trebuie să știi de fiecare dată cum să folosești o oportunitate pentru a transmite mesajul sectorului pe care tu îl reprezinți acolo.
Un asistent acreditat parlamentar trebuie să aibă mintea construită într-un anume fel și e imposibil să faci asta înainte. Ajungi să ți-o construiești în așa fel încât în fața ta se află un dulap plin cu sertare. Pe un sertar scrie administrație, pe celălalt sertar scrie politică. Acolo ai mai multe comisii, agricultură, pescuit, cultură. Pe un alt sertar scrie sesiuni plenare, pe un alt sertar scrie deconturi și trebuie să te aștepți ca în absolut orice secundă fie să se deschidă un sertar, fie să fii obligat să deschizi acel sertar, iar tu trebuie să gestionezi cu precizia unui pompier absolut orice situație alături de europarlamentarul tău. De fapt, un asistent este alter egoul europarlamentarului.
– Ce se întâmplă în timpul sesiunilor de la Strasbourg? În România ajung prea puține informații despre activitatea de acolo.
– În fiecare lună, de 12 ori pe an, europarlamentarii călătoresc de la sediul Parlamentului European, de la Bruxelles, către sediul de la Strasbourg, unde au loc sesiunile plenare ale Parlamentului European. Acolo se votează tot ce se lucrează la Bruxelles. Acolo au loc voturile cele mai importante care reprezintă finalul negocierilor. Acolo, la Strasbourg, există grupul politic din care europarlamentarul face parte, care dă linia cu referire la modul în care se va vota pe fiecare dosar. Există, sigur, partidul național din care fiecare europarlamentar face parte, care are, sau nu, o viziune, un cuvânt, o poziție față de fiecare dosar. Există delegația partidului respectiv, alcătuită din toți europarlamentarii din partidul respectiv. Dar, la finalul sesiunii, fiecare europarlamentar își exprimă votul în dreptul numelui său.
Și atunci, în cabinetul unui europarlamentar, în timpul sesiunilor de la Strasbourg, sunt, dacă vrei, jocurile olimpice de după ani de antrenamente și de alte competiții la care ți-ai testat anduranța. Este un nivel colosal de informație, care vine la pachet cu acele limbaje specifice, cel bruxellez, cel tehnic, politic, birocratic și așa mai departe. De aceea codul de care vorbeam este foarte important, pentru că, odată ce îl stăpânești, știi să decodifici orice limbaj de specialitate, din orice comisie, din orice raport, astfel încât să înțelegi exact care e cârligul politic sau care e pericolul ascuns în spatele unor cuvinte aparente, benigne, dar care, în fapt, sunt maligne.
De cele mai multe ori, tu, ca asistent alături de europarlamentar, trebuie să parcurgi sute, dacă nu chiar mii de amendamente, zeci de rapoarte, de dimineață până noaptea târziu. Sesiunile de la Strasbourg încep dimineața la 7 și de cele mai multe ori se pot încheia și noaptea la ora 12 sau mai mult, pentru că printre sesiunile de vot sunt strecurate inclusiv dezbaterile, unde europarlamentarii iau cuvântul. Dacă europarlamentarul tău trebuie să ia cuvântul la o dezbatere care este programată la ora 11, atunci trebuie să fii alături de el la ora 11. Și nu de puține ori s-a întâmplat să plecăm din Parlamentul European chiar și după miezul nopții.
„Convergența externă în politica agricolă comună înseamnă, de fapt, nivelul plăților la hectare”
– Spune-mi un război pe care l-ai dus tu, bineînțeles alături de Carmen Avram. V-ați luptat pentru ceva anume și ați câștigat?
– Pot să-ți dau un exemplu despre care s-a și scris în presa de specialitate și nu numai în România. E vorba de două amendamente pe care Carmen a reușit să le treacă în plenul Parlamentului European cu privire la convergența externă, ca să revenim la limbajul bruxellez. Convergența externă în politica agricolă comună înseamnă, de fapt, nivelul plăților la hectare, în cazul României, care sunt acordate fermierilor europeni.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în tratatul nostru de aderare există această clauză potrivit căreia, după o anumită perioadă, după câțiva ani de la integrarea sectorului român în politică agricolă comună, fermierii români trebuie să ajungă la același nivel de plăți cu omologii lor din restul Uniunii Europene. Este, dacă vrei, Schengenul agriculturii, așa acum l-a anumit Carmen Avram în repetatele intervenții pe care le-a avut pe acest subiect. De ce? Pentru că, deși există această clauză, din păcate, fermierul român câștigă, în continuare, din suma alocată de UE, adică bugetul politicii agricole comune, mai puțin decât omologul său din Occident. Este o realitate.
Carmen Avram a reușit, în mandatul ăsta, de mai multe ori să treacă prin plenul Parlamentului European amendamente prin care a cerut uniformizarea acestor plăți, adică îndeplinirea principiului de convergență externă în procent de 100%. De ce e o reușită și e o bătălie foarte mare? Pentru că în momentul în care dintr-un tort cineva vrea o felie nu neapărat mai mare, ci egală cu cea a colegului din stânga sau din dreapta, de la masă, automat feliile celor din jur se diminuează.
– Ce înseamnă să depui un amendament la o lege în Parlamentul European? Câtă muncă este în spate, câte negocieri se duc? Cum reușești să obții votul unui europarlamentar din altă țară decât cea pe care o reprezinți?
– În cazul acesta concret de care vorbim, egalizarea plăților pentru fermierii români, compromisul a fost mai greu de obținut, pentru că matematica a fost mai greu de obținut. Nici un europarlamentar nu dorește să își riște un amendament în plen fără să aibă, cel puțin teoretic, matematic, pe hârtie, șanse de reușită. În momentul în care puneam pe hârtie șansele de reușită ale acestui amendament, ele scârțâiau de fiecare dată, pentru că trebuia să te uiți la harta plenului Parlamentului European, să vezi peste 700 de poziții, cu nume, cu grupuri politice atribuite fiecărui nume și cu o țară atribuită fiecărui nume.
Și atunci, până și faza incipientă, și anume, depunerea acestui amendament ca el să fie ulterior votat în cadrul unei sesiuni plenare la Strasbourg, a fost o cursă contracronometru, pentru că aveai nevoie, în cazul nostru, pe procedura noastră, de 36 sau 71 de semnături. Să aduni 71 de semnături înseamnă nu doar să găsești 71 de alți europarlamentari care să fie de acord cu poziția ta. Din păcate, noi nu prea reușim să facem front comun decât cu balticii, care mai sunt în această situație. Nimeni nu vrea să cedeze din felia lui de tort pentru a da altcuiva.
Odată a fost provocarea să găsești aliații de care aveai nevoie pentru a reuși să îndeplinești procedura pentru a depune acest amendament. Un alt risc era că, în momentul în care începe un astfel de demers, începe să se afle din birou în birou și atunci riști să dai timp celor care nu sunt de acord cu tine să-ți distrugă poziția, fie printr-un amendament care să vină în antiteză cu amendamentul tău, fie prin alte trucuri, unelte plenare pe care le ai la dispoziție, prin care poți neutraliza un amendament. Și apoi, evident, marea provocare să aștepți să vezi ce se întâmplă la vot, dacă ai reușit să depui acel amendament. Iar Carmen a reușit să depună două astfel de amendamente și să notifice, să tragă acest semnal de alarmă și în contextul pandemiei, și în contextul războiului din Ucraina, în care sectorul agricol din România a fost foarte greu încercat. Și cu toate astea, Carmen a reușit. Sigur, de fiecare dată apelând la aceste mici trucuri, să le spunem, fie de bruxelleză, fie de limbaj tehnic, astfel încât să ne asigurăm că vom strecura, sub forma unor cuvinte aparent benigne sau care aparent nu aveau legătură cu acest fenomen, în locuri foarte greu de găsit pe lista de vot, și a avut această reușită.
A fost una dintre victoriile clare și una dintre puținele dăți în care ne-am bucurat și am băut o gură de cafea, la miezul nopții, pe post de șampanie pentru o reușită. Poate nici nu se știe când va fi pusă în aplicare, dar faptul că europarlamentarul tău, prin intermediul cunoștințelor, lucrurilor pe care le-ai făcut în baza fișei de post, de asistent acreditat, a lăsat în arhivele Parlamentului European un lucru extrem de important, indiscutabil la nivel național, în România, este un lucru extrem de important pentru sector și pentru țară. Acest Schengen al agriculturii românești.
– Am vorbit de-a lungul timpului și îmi spuneai, la momentul respectiv, că ești tot timpul cu bagajele la ușă, gata să cedezi, că nu apuci să vezi soarele…
– Da, au fost momente dificile când am simțit că poate nu reușesc să fac față cu brio la acea responsabilitate. Așa cum am înțeles eu acest job, a venit la pachet nu doar cu responsabilitatea modului în care îmi fac eu treaba, ci și cu responsabilitatea europarlamentarului pentru care lucrez. Având în vedere că între mine și europarlamentarul pentru care am lucrat a existat întotdeauna o relație de încredere și din partea mea, și invers, de loialitate extremă, atunci fiecare dintre noi avea de fiecare dată grija celuilalt. Fiecare cuvânt pe care l-am tastat, amendamente pe care le-am depus, evident, în baza unui mandat primit din partea europarlamentarului, fiecare discuție, fie de socializare sau de negociere la nivel tehnic, am purtat-o în numele omului Carmen Avram și ulterior politicianului Carmen Avram. Or, în anumite situații care păreau fără de ieșire, tindea să devină extenuant și atunci aveam impresia că nu pot să mai fac acest job, acest rol. Pentru că, așa cum spuneam, trebuie să fii nonstop de gardă.
– Ai primit oferte la final de mandat să devii asistentul altui europarlamentar sau să lucrezi într-o altă instituție a Uniunii Europene? De ce te întorci acasă și renunți la Bruxelles și la Strasbourg?
– Pentru mine, modul în care am interpretat eu acest job, această funcție a fost cu o notă foarte mare de încredere și de cunoaștere. Deși, la momentul la care am spus da, nu știam absolut nimic despre ce urma să se întâmple, astăzi, în momentul în care am aflat despre ce e vorba și am conștientizat care e fișa postului, pe care am încercat să-ți o explic prin diferite situații, exemple, mi-am mai dat seama de un lucru, și anume faptul că același „da” trebuie să vină la pachet cu același nivel de încredere, loialitate și cunoaștere a omului pentru care lucrezi.
Dar asta nu înseamnă că un asistent sau că toți asistenții interpretează lucrurile așa cum le interpretez eu. Există asistenți care, așa cum ți-am spus, lucrează de 30 de ani în Parlamentul European. Imaginează-ți ce resursă valoroasă reprezintă acei oameni, atât pentru europarlamentar, cât și pentru Parlamentul European. În primul rând, numai memoria instituțională pe care o au. Și atunci, evident, lucrurile trebuie să funcționeze și așa. Pot funcționa și așa, e foarte bine să funcționeze și așa. Să lucrezi un mandat cu cineva, un alt mandat cu altcineva și tot așa, cu niciun fel de problemă. Dar pentru mine, mi-ar fi foarte greu să spun astăzi da unei persoane pe care nu o cunosc. E un job în care trebuie să fii extensia europarlamentarului, pentru ca europarlamentarul tău să fie eficient. Sunt momente în care trebuie să te înțelegi cu acel om din priviri. Sunt momente în care trebuie să te înțelegi cu el prin semne, în timpul renegocierilor. Trebuie să știi foarte clar când poți plusa, când poți blufa, când poți accepta, când poți bate palma. Și atunci trebuie să există o chimie, care să aibă la bază o relație de încredere, de loialitate, de cunoaștere a persoanei. Și atunci, eu am ales astăzi, în timp ce vorbesc cu tine, la telefon, și am trecut deja prin trei țări, să închei deocamdată acest capitol. Cel puțin deocamdată.
– Ce vei face, odată întors în România?
– Aș vrea să învăț limba spaniolă. Pentru că în grupul politic din care am făcut parte a existat o conducere și o reprezentare puternică din partea spaniolă și atunci am avut contact foarte des cu această limbă și aș vrea să o învăț. Aș vrea să reînvăț să citesc beletristică. Aș vrea să reînvăț să citesc o carte de la început și până la sfârșit, rând cu rând, nu în diagonală, nu abrevieri, nu în bruxelleză, dacă se poate.
Aș vrea să realizez, să ajung să realizez totuși ce experiență și ce șansă am avut, astfel încât să sedimentez eu experiența pentru mine și apoi, de ce nu, să pot să o folosesc mai departe în parcursul profesional viitor. Cred și aș vrea să spun treaba asta. Uitându-mă în urmă la cei cinci ani, ce m-a salvat de mine, sau cheia tuturor acestor sertare, obstacole, a fost, de fapt, experiența pe care am acumulat-o în presă. Pentru că, de cele mai multe ori, tu trebuie doar să te întrebi ca să afli și am realizat că la anumite situații poate fi chiar un lux skillul de a te întreba.
Foto: Hepta