Interviu | Scriitoarea armeană Narine Abgarian: „Rusia este ca un puzzle dezarticulat, iar cheia pentru a-l pune laolaltă s-a pierdut”

Autoarea multipremiată internațional, recunoscută pentru cărțile „Maniunea”, „Din cer au căzut trei mere” și „Simon”, va lansa la începutul lunii septembrie, la Editura Humanitas Junior, cartea pentru copii „Bunicul de ciocolată”. Lectura te va purta într-o călătorie colorată și magică și, așa cum subliniază scriitoarea, poate fi savurată atât de cei mari, cât și de cei mici, deoarece nu vede prea multe diferențe între literatura pentru copii și cea pentru adulți. 

Pe lângă copilăria fericită petrecută în micul oraș armean Berd și nostalgia față de trecut, Narine Abgarian, care a locuit timp de 26 de ani la Moscova, vorbește deschis despre ruperea de Rusia odată cu începerea războiului în Ucraina, dorințele pe care le are pentru țara natală, dar și modul în care vede situația globală actuală, cât și importanța și vulnerabilitatea libertății.

„Nu sunt un scriitor pentru copii obișnuit”

Recomandări

Anchetă la Castelul Peleș după dezvăluirile Libertatea. Corpul de control al Ministerului Culturii a cerut actele contabile din 2019 și documente interne. Mărturia unui turist șocat de hoția angajaților

Narine Abgarian (53 de ani) provine dintr-o familie de intelectuali, unde bunicul patern a fost supraviețuitor al genocidului armean. După ce a absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, în 1993 s-a mutat în Moscova, unde a început să scrie un blog care a devenit foarte popular. 

Obișnuia să povestească despre o fetiță numită Maniunia și aventurile ei, iar baza de la care a pornit a fost copilăria ei armeană, alături de surorile sale. Personajul a prins contur și poartă numele primei cărți pe care a publicat-o, în 2010, volum premiat în 2011 cu Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). 

Ulterior, Maniunia a devenit o trilogie, dar și un serial TV de zece episoade. A continuat să fie premiată pentru talentul ei, dar succesul internațional a venit odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului „Din cer au căzut trei mere” (2015), iar în 2020 The Guardian, a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. 

În noua ei carte, „Bunicul de ciocolată”, Narine Abgarian s-a reîntors la copilărie și urmărește aventurile lui Martin și ale surorii lui, Matilda. Viața lor se schimbă când vine în vizită Oscar, un bătrânel cât se poate de neobișnuit, căruia îi plac atât mult dulciurile, încât copiii l-au poreclit „bunicul de ciocolată“.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: candidații cu cele mai mari șanse să intre în turul 2

Așa cum scrierile sale îmbină notele de basm și magie cu elemente reale din istoria armeană, și viața ei a avut parte de o serie de întâmplări fantastice, de natură s-o ducă pe drumul pe care se află azi. Despre toate, în interviul pe care autoarea l-a acordat pentru Libertatea.

P.S.: Humanitas va lansa în octombrie un nou roman al scriitoarei Narine Abgarian – „Viaţa e mai dreaptă decât moartea”.

„Sunt o persoană care trăiește cu fața spre trecut”

Libertatea: Narine, ai debutat în literatură cu o carte pentru copii. Cum ți-a venit ideea și de ce ai ales tocmai această cale?
Narine Abgarian: De fapt, am început cu o carte pentru adulți. Prima mea carte, Maniunia, este despre copilăria mea armeană, despre oamenii cu care am crescut și pe care îi voi iubi mereu. Deoarece copilăria mea și a surorilor mele a fost plină de farse și aventuri, cartea a ajuns să fie foarte amuzantă. M-am gândit la colegii mei, la cei de aceeași vârstă cu mine, și mi-am spus că le-ar plăcea să citească aceste povești și să-și amintească de vremurile fericite când cea mai mare grijă pe care o aveam era cum să faci să mănânci toată ciocolata fără să se prindă mama că tu ai fost făptașul. Deși nu mă așteptam, cartea a fost apreciată și de copii, astfel încât a devenit cunoscută ca o carte pentru copii. Și așa am ajuns și eu, dintr-odată, scriitor pentru copii.

Recomandări

De ce i-a arestat Curtea Supremă pe suspecții asasinatului de la Arad. Judecătorii invocă dovezi „fără echivoc” ale unor relații intime între inculpați

– Ce te atrage în mod deosebit la aceste povești?

– Nostalgia. Sunt o persoană care trăiește cu fața spre trecut – este starea mea de spirit firească, iar asta se reflectă în tot ceea ce fac. Locuiesc în case cu vechime, mănânc mâncare tradițională și scriu texte în care se oglindește mai degrabă trecutul decât prezentul sau viitorul.

– Ai scris Bunicul de ciocolată (Humanitas Junior, 2024) împreună cu scriitorul pentru copii Valentin Postnikov. Cum ați ajuns să lucrați împreună și cum s-a desfășurat procesul?

– Valentin și cu mine ne cunoaștem de douăzeci de ani, poate mai mult. Într-o zi m-a contactat și m-a rugat să-i citesc noua carte. Era frustrat că găsise personaje bune, dar povestea nu se închega. Mi-a propus să fiu coautor și să îl ajut să pună ordine în poveste. Așa a apărut „Bunicul de ciocolată”. 

Am schimbat multe lucruri în poveste, am venit cu personaje noi și cu o linie detectivistică. Valentin a fost mulțumit de rezultat. Partea a doua a cărții, despre misterul cufărului bunicului de ciocolată, am scris-o singură – Valentin era ocupat cu o altă carte, așa că a preferat să rămână autorul ideii. Așadar, n-am avut parte de clasica muncă „la patru mâini“ și, sinceră să fiu, nici nu prea văd cum poți scrie o carte în acest fel.

„Scrie cum crezi de cuviință, fără să te gândești la cum va reacționa cititorul”

– Cărțile pentru adulți se scriu altfel decât cele pentru copii?

– Bunica mea avea obiceiul să spună că diferența dintre un adult și un copil este că fiecare dintre aceștia este imaginea în oglindă a celuilalt: un adult este doar un copil mare, iar un copil este un adult mic. Probabil că eu nu sunt un scriitor pentru copii obișnuit, pentru că nu văd prea multe diferențe între literatura pentru copii și cea pentru adulți. 

După mine, principala și singura abordare corectă a procesului de creație este o atitudine onestă față de tine însuți: scrie cum crezi de cuviință, fără să te gândești la cum va reacționa cititorul. Mai bine vorbește-i pe limba lumii tale și, dacă vrea, dă-i răgazul să trăiască pentru o vreme în ea, iar dacă nu, s-o ignore. Unul dintre scriitorii mei preferați pentru copii, Maria Parr, exact asta face: fiecare carte a ei este o conversație nu de la adult la copil, ci de la egal la egal.

– Când am citit „Bunicul de ciocolată”, m-am simțit ca într-un film de aventuri, prinsă într-un univers magic și colorat. Cum ai vrea să fie percepută această poveste atât de copii, cât și de adulți? 

– În ceea ce mă privește, nu ideea centrală a unei povești ar trebui să fie preocuparea principală a scriitorului și, pe deasupra, nici nu este responsabilitatea lui. Singurul lucru de care ar trebui să se preocupe un scriitor este pur și simplu să spună o poveste. Scriitorul nu este un profesor care, de la catedră, le explică elevilor conjugarea verbului. De aceea, semnificația unei cărți este cea pe care i-o dă cititorul, este o chestiune personală. Depinde de evaluarea lui subiectivă și de gradul lui de imersiune într-o carte, film sau operă muzicală. Așadar, ideea centrală a unei opere este tot ceea rămâne în sufletul cititorului după citire, vizionare sau audiție.

– Și ce ți-ar plăcea să rămână în sufletul cititorilor după ce au închis cartea „Bunicul de ciocolată”?

– O stare de bine.

– Dacă tot vorbim despre cărți pentru copii, cum a fost copilăria ta? Ce amintiri ți-au rămas dragi din vremea aceea?

– Am avut o copilărie fericită. M-am născut în micul oraș armean Berd, iar părinții mei erau unul medic și unul profesor. Am trei surori și un frate – mezinul familiei. Tata și-a dorit foarte mult un fiu, și dorința i s-a îndeplinit abia la patruzeci de ani. Am avut bunici iubitori și o casă pe un deal, în apropierea căreia curgea un râu spre care alergam cu brațele întinse și strigând ca să stârnim ecoul. În curtea casei noastre creștea un dud mare; îmi plăcea să mă cocoț în el și să privesc cum scotea străbunica pâine aburindă din cuptorul de piatră, cum curăța mama nuci pentru dulceață, cum lega bunicul crengile merilor ca să nu se rupă sub greutatea fructelor. A fost o copilărie frumoasă, plină de dragoste. 

„Soarta, cum ți-e scrisă pe frunte, nu poate fi înșelată sau ocolită”

– Ai început să scrii destul de târziu și ai vorbit de mai multe ori despre cum ai fost diagnosticată cu scleroză multiplă la 36 de ani, după care ai început să ții un blog, ceea ce a dus la publicarea volumului Maniunia, o lectură plină de umor în mijlocul realității dramatice de atunci. Privind înapoi, cum crezi că s-a întâmplat schimbarea miraculoasă, „vindecarea“? A fost împlinirea destinului, crezi în astfel de lucruri?

– S-au întâmplat multe lucruri inexplicabile în viața mea. Unul dintre ele este o poveste cu un diagnostic incorect, cu disperare și frică, frică de moarte, și cărțile pe care am început să le scriu. Probabil că toate acestea sunt legate între ele, probabil că este imposibil să te ridici fără să cobori jos de tot ca să ai cum să-ți iei avânt. N-am o explicație pentru astfel de lucruri, dar cred că tot ce ni se întâmplă în viață se întâmplă cu un motiv anume. Soarta, care ți-e scrisă pe frunte (dacă traduci literal cuvântul „soartă“ din armeană exact asta înseamnă, „scris pe frunte“), nu poate fi înșelată sau ocolită. Va fi așa cum ți-a fost predestinat.

– Ai spus la un moment dat că „motorul scrisului meu este nostalgia pentru țara mea“. Când te gândești la Armenia, care sunt lucrurile care îți vin în minte?

– Casa copilăriei mele, mirosul de pâine coaptă, brânza sărată, frigul munților și căldura văilor, Araratul și hacikarurile, război și pierderi, durerea oamenilor forțați să plece din Arțah.

– Cum vezi viitorul țării tale în contextul actual?

– Mi-aș dori foarte mult ca Armenia să-și aleagă noi aliați puternici, să solicite aderarea la UE și să rămână fidelă alegerii sale democratice. Îmi doresc ca patria mea să se dezvolte și să își înțeleagă locul și rolul în istoria lumii și să facă tot ce îi stă în putere pentru a le asigura viitorul generațiilor următoare. 

„Sunt împotriva acestui război, de aceea trebuie să părăsesc Rusia”

– Totuși, până când Putin a început războiul în Ucraina, ai locuit la Moscova. Îți este dor și de Rusia? Care este legătura ta cu acea țară acum?

– Am locuit la Moscova vreme de 26 de ani, acolo s-a născut fiul meu și acolo am devenit scriitor. Desigur că mi-e dor de Moscova, mi-e dor de apartamentul meu, pe care a trebuit să-l abandonez. Sunt pe deplin conștientă că s-ar putea să nu mă mai pot întoarce niciodată acolo. Dar am făcut această alegere și nu regret, pentru că pur și simplu nu aș fi putut face altfel.

– În acest sistem politic, crezi că rușii s-ar putea revolta împotriva lui Putin? Ai avut sau ai această speranță pentru poporul rus? 

– Din păcate, nu sper la așa ceva. Rusia este o țară prea mare, prea diversă, cu regiuni inegale din punct de vedere social, cultural și economic. Este ca un puzzle dezarticulat, iar cheia pentru a-l pune laolaltă s-a pierdut. Pentru ca o societate să fie coaptă pentru protest, este nevoie de timp și de o drojdie care să ajute protestul să fermenteze. Dar nu există nici una, nici alta, iar odată cu uciderea lui Navalnîi, speranța unor schimbări rapide s-a stins cu totul.

– Ai plecat din Rusia la începerea războiului. Ce gânduri ai avut în acele momente?

– Singurul lucru care mi-a trecut cap a fost că nu vreau să am nimic de-a face cu asta. Nu vreau să fiu asociată în niciun fel cu ceea ce se întâmplă. Sunt împotriva acestui război, de aceea trebuie să părăsesc Rusia. Sunt gata să-mi asum responsabilitatea pentru greșelile țării al cărei cetățean sunt, adică Armenia, dar nu pentru ale Rusiei.

„Libertatea nu este omnipotentă și este foarte vulnerabilă”

– Cum vezi situația globală de acum? Sunt lucruri care îți afectează viața, scrisul?

– Evaluarea mea e sumbră. Timpul când ar fi fost posibil ca agresiunea Kremlinului să fie oprită, cu sprijin încrezător, s-a scurs de mult. Ucraina a suferit pierderi grele, ireparabile. A primit din plin lovitura „realpolitikului“ ieșit din uz și, în timp ce marile puteri au pășit cu băgare de seamă în jurul conflictului, temându-se să facă pași decisivi, ea a luptat și a sângerat. Acum există atât de multe răni deschise pe trupul țării, încât se pare că acest proces nu poate fi oprit. Războiul, ca un cancer, învăluie planeta. Nu știu ce ne așteaptă. Dar, dacă ne-a fost sortit să trecem prin asta, atunci doar noi putem face față acestor încercări. Nu putem să ne descurajăm.

– Armenia, Ucraina, Georgia sunt doar câteva dintre țările care luptă pentru libertate. Ce crezi că încă nu înțelegem noi, oamenii, despre acest concept?

– Nu înțelegem adevărata valoare a libertății. Libertatea este dreptul de a ne simți oameni: puternici, autosuficienți, creativi. Libertatea nu este omnipotentă și este foarte vulnerabilă. În cazul Armeniei, Georgiei și Ucrainei, vedem cu câtă obrăznicie și nerușinare încearcă regimurile autocratice să distrugă orice încercare de a construi o societate relativ dreaptă. Libertatea nu este inacțiune, ci o luptă continuă a tuturor și a fiecăruia.

– În acest caz, este „Bunicul de ciocolată“ și o întoarcere la un timp când eram tineri, naivi și inocenți? Când eram în siguranță?

– Într-un fel, da. Este ca o întoarcere în lumea poveștilor, unde se întâmplă miracole și binele câștigă întotdeauna.

„Indiferent despre ce scrii, scrisul este dificil, uneori chiar dureros”

– În romanele tale, protagoniștii sunt femei. Îți vine mai ușor să le conturezi? Ce ai vrea să înțeleagă cititoarele din exemplele oferite în cărțile tale?

– Indiferent despre ce scrii, scrisul este dificil, uneori chiar dureros. Ce aș vrea să înțeleagă cititoarele din cărțile mele? Că trebuie să rămână fidele lor însele. Femeia este o componentă egală a antropogenezei; fără prezența și participarea ei vie, aceasta nu ar fi avut loc niciodată. Trebuie să ne amintim asta și să ne prețuim așa cum merităm să fim prețuite, iar nu așa cum ni se permite s-o facem.

– Ai spus la un moment dat că există o diferență între scrisul unui bărbat și scrisul unei femei. Cum crezi că schimbă fiecare dintre ele lumea în care trăim?

– Nu avem cum să nu scriem diferit, pentru că natura a vrut să fim diferiți. Femeia este o ființă mai senzuală, mai vulnerabilă, închisă în universul propriilor prejudecăți. Ea se bazează în scris în primul rând pe experiența ei, pe trăirile și încercările prin care a trecut. În cărțile sale, ea încearcă să aibă grijă de lume, să o țină în siguranță. Un bărbat, pe de altă parte, este mai liber în scrisul său, mai intransigent, dacă vrei, chiar mai agresiv. El nu cruță pe nimeni – nici pe sine, nici lumea din jur, pe care o adaptează la el. Dacă acest lucru este bun sau rău, cititorul trebuie să judece.

– Este literatura o salvare în vremurile pe care le trăim?

– Mi-ar plăcea foarte mult să cred că da.

Foto: Anna Danilova

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro