1 comentariuÎntr-un mediu adesea fragmentat, cum este lumea în care trăim, vocea sa literară rămâne un far de umanism, empatie și înțelegere.
De-a lungul carierei sale, Éric-Emmanuel Schmitt (64 de ani), scriitor cu naționalitate franco-belgiană, a fost distins cu numeroase premii literare prestigioase, inclusiv Grand Prix du Théâtre de lAcadémie Française și Prix Goncourt de la Nouvelle. Succesul său internațional este evidențiat de traducerea operelor sale în peste 40 de limbi și de adaptările cinematografice de succes ale mai multor romane.
Éric-Emmanuel Schmitt vizitează des România. Spune că îl fascinează și o găsește surprinzătoare. Dar adevărata surpriză o vor avea cititorii români, care vor descoperi tulburătoarea serie de opt volume, „Străbătând secolele”, o odisee a misterului existenței noastre pe pământ așa cum nu s-a mai scris vreodată până acum, afirmă unii critici literari.
Libertatea: Aș vrea să încep cu o întrebare care mă preocupă în mod special: de unde știți să scrieți așa cum scrieți?
Éric-Emmanuel Schmitt: Trebuie să vă mărturisesc ceva: când eram tânăr, aveam această abilitate de a-i imita pe toți scriitorii. Acest dar al imitației mă speria pentru că îmi dădea impresia că eu poate nu aveam un stil al meu propriu, un stil personal. Și îmi era teamă să nu devin un cameleon care să moară sufocat sub o pătură groasă, fără să poată ieși la lumină.
Dar ușor și sigur, m-am dedicat în totalitate scrisului, și am tot scris, și mi-am descoperit un stil propriu, care în limba franceză este de-a dreptul muzical, melodios și care sper să fie perceput la fel chiar și atunci când este tradus. Este un mod de a scrie foarte simplu, dar în același timp foarte muncit, întrucât ceea ce e ușor de citit este, de fapt, dificil de scris.
– Ați menționat că toate cărțile pe care le-ați scris erau deja acolo, în interiorul dumneavoastră. Cine le-a pus acolo?
– O întrebare măreață: ei bine, nu știu… nu știu! Dar știu că sunt aici pe pământ pentru a face acest lucru, exist pentru a transmite aceste povești. Sunt un scrib, un „secretar” al acestor povești. Nu știu cine le-a inventat și le-a pus în memoria mea sau în imaginația mea. Poate este ceva ce există în ființa primordială și eu am abilitatea de a înțelege acest limbaj sau e vorba de o inspirație care vine din altă parte, din altă lume, nu știu… este un mister consimțit, căruia mă supun, mă pliez după el, dar pe care nu îl pot explica.
– În contextul actual, în zilele noastre, credeți că literatura mai are puterea de a schimba percepțiile oamenilor sau chiar societatea?
– Eu cred că o carte nu poate schimba lumea, dar poate să schimbe total o singură persoană. Pentru că se creează o relație unică între carte și cititorul ei. Cartea are o putere limitată, pe de-o parte, dar și o putere enormă pe care o deține scriitorul, autorul ei. Eu sunt conștient că scrierile mele mi-au deschis complet perspectiva asupra vieții, gândurile, emoțiile și cred că toate cărțile solicită libertatea interioară a celui care le citește. O carte nu e niciodată un fenomen social, este mai degrabă un fenomen individual, după părerea mea.
– Interesul dumneavoastră pentru religie și spiritualitate v-a influențat scrisul?
– Eu am scris dintotdeauna. Încă din copilărie, când ajungeam acasă de la școală, scriam povești. Și o lungă perioadă am crezut că toate fetițele și toți băieții care veneau acasă de la școală făceau la fel, scriau povești. Mai târziu însă, am descoperit că nu era chiar așa. Aveam în jur de șapte ani când deja scriam. La 6-7 ani, în fiecare noapte scriam câte o poveste, iar pentru mine era ceva natural.
Și am conștientizat acest dar, această ușurință de a scrie care între timp devenise recunoscută de către educatori, profesori etc., dar eu nu știam cum să explic lucrul acesta. Nu știam de unde și de ce. Îmi dădeam bine seama că am o ușurință de a scrie, dar că totodată nu am nimic de spus. A fost nevoie să trec printr-o experiență colosală, cum a fost cea din deșertul Sahara… a fost nevoie să trăiesc acea noapte mistică, acel extaz tulburător, acea noapte de foc… Iar după asta, la revenirea în Franța, m-am pus serios pe scris. Înainte de acea noapte specială, aveam inteligența necesară, aveam inima plină și la locul potrivit, corpul conștient și prezent, dar numai după acea noapte am fost întregit.
Am simțit atunci că m-am acordat la armonia universului, am devenit una cu el și din acel moment am fost în stare să scriu cu adevărat. Deci, spiritualitatea a făcut din mine nu doar omul care sunt astăzi, ci și scriitorul care am devenit. Înainte eram disociat, discontinuu, incomplet, iar acum sunt armonizat și tot ceea ce am scris, tot ce am publicat a fost scris după experiența din deșert, după viziunea aceea mistică.
– Ce s-a întâmplat în deșert?
– Eram în vacanță, într-o călătorie de grup, și ne aflam alături de un ghid experimentat în zona muntoasă din Sahara algeriană, în munții Ahaggar. Urcam cu toții un munte înalt. Totul era magnific, sublim, peisajul îți tăia răsuflarea… La un moment dat, le-am zis celorlalți: «Eu o iau înainte la coborâre!» Și am început să cobor muntele în viteză. Însă eu nu am deloc simțul orientării, așa că nu eram cel mai în măsură să fac asta. După trei viraje, deja nu mai știam unde sunt. Și, culmea, în acea zi eram atât de grăbit de parcă aveam o întâlnire stabilită undeva la care trebuia să ajung.
Când am ajuns la baza muntelui, am crezut că sunt în tabăra noastră unde trebuia să dormim în acea noapte, dar, de fapt, mă rătăcisem. Eram pierdut, telefonul nu avea semnal și mi-am dat seama că eram singur, izolat, pierdut în mijlocul deșertului. Fără rezerve de apă, fără hrană, îmbrăcat într-un tricou și pantaloni scurți. Nimic altceva. Era luna februarie, ziua era foarte cald, dar noaptea foarte frig. M-am protejat de vânt în spatele unor stânci, m-am acoperit cu nisip pentru a-mi fi mai cald și apoi mi-am spus că mă așteaptă o noapte grea, atroce, dureroasă, dar a fost fix contrariul a ceea ce am crezut.
A fost exact pe dos: s-a dovedit a fi cea mai frumoasă noapte a vieții mele. O noapte de extaz, o noapte mistică. O noapte a regăsirii. A întâlnirii cu puterea divină… dimineața mi-am dat seama la răsăritul soarelui că eram pe partea greșită a muntelui, așa că am început să urc din nou tot muntele și am tot urcat, iar din vârf am întrezărit tabăra noastră, am început să cobor, dar iar m-am rătăcit, noroc că într-un final, ghidul m-a recuperat. Am văzut atunci prin ce emoții au trecut cei din grup, pentru că toată noaptea ei m-au strigat, m-au căutat, dar eu nu auzisem nimic pentru că eram pe partea cealaltă a muntelui. Au aprins chiar și un foc ca eu să văd unde sunt, dar degeaba, eu eram în partea opusă. Imaginați-vă să faci foc în deșert… nu ai din ce, nu ai plante și arbori, dar au găsit niște rădăcini și le-au aprins.
Am văzut în emoția lor că ei avuseseră o noapte de coșmar, în timp ce eu avusesem o noapte de vis. Așa că, în acel moment, mi-am spus că nu pot să le dezvălui nimic din ceea ce trăisem, în plus nici nu aveam, nu găseam cuvintele pentru a exprima ceea ce experimentasem. Era ceva total nou, pentru că o revelație este o revoluție interioară. Cere să schimbi total modul de gândire, de a vorbi, și deci această revelație a necesitat un efort interior alchimic.
În deșert, în singurătatea aceea, la început îmi era teamă, dar apoi teama s-a transformat în frică și cred că frica mi-a permis să experimentez un lucru mare: să pierd controlul. Până atunci, eu eram un om care controla totul: propriile emoții, gândurile, rațiunea, și dintr-odată, pericolul a făcut să nu mai dețin eu controlul. În acel moment, orice se putea întâmpla fără ca eu să pot controla.
– Chat GPT consideră că romanul „Domnul Ibrahim și florile din Coran” este una dintre cele mai cunoscute lucrări scrise de dumneavoastră. De ce neapărat acesta?
– Ha ha ha, mulțumesc, Chat GPT! Nu știu, eu sunt inteligența naturală, nu inteligența artificială. Poate pentru că algoritmul a găsit că lucrarea a fost tradusă în lumea întreagă și apreciată la nivel mondial? Dar cred că un text cu adevărat apreciat la scară mondială este „Oscar și Tanti Roz”. Este cartea cu cel mai mare succes dintre toate cărțile mele. Este ciudat, pentru că aceste două cărți, Mr. Ibrahim și Oscar și Tanti Roz, le-am scris convins fiind că nu vor avea deloc succes. Ba chiar era să nu public textul Mr Ibrahim. Îl scrisesem pentru un prieten actor pentru a-l interpreta pe scenă.
Nu aveam așteptări mai mari de atât. Dar entuziasmul oamenilor care au văzut interpretarea și comentariile lor mi-au dat de înțeles că acest text este minunat, așa că l-am publicat, însă aproape pe ascuns… era luna iunie, în Franța, nimeni nu publică în luna iunie, ci așteaptă luna septembrie. Și pentru că era Festivalul Avignon, am scos cartea în foarte puține exemplare, și apoi, singur-singurel, acest text a cucerit publicul… În plus, e un text pe care l-am scris foarte ușor, în doar câteva zile, și cred că atunci când scrii un text firesc și autentic, acela este un text pe care îl porți adânc în tine și de aceea îți vine atât de ușor.
La fel a fost pentru Oscar și Tanti Roz, un text pe care l-am scris în câteva zile și am fost convins că nu va avea succes întrucât era scris în jurul a două subiecte tabu – copilul bolnav și copilul care moare. Asta clar nu era rețeta unui succes! Dar eu am simțit nevoia să scriu lucrurile acestea. Pe amândouă. Și s-au dovedit a fi marea surpriză a vieții mele. Și o mare lecție de modestie, în mod paradoxal. Și asta pentru că publicul este cel care alege.
Nu scriitorul decide ce e bine, ce va prinde, ce merge, eu sunt autorul cărților mele, dar publicul este autorul succesului meu! Eu sunt doar autorul cărților mele, nu sunt și autorul succesului meu. Eu nu mă așez și scriu cu gândul la succes; acesta este unul dintre marile mele secrete, care, iată, speram să rămână confidențial: eu scriu, creez ceea ce simt, iar publicul alege.
Sunt o persoană care scrie mult și publică mult, e un lucru rar în vremurile noastre. Am ritmul scrierii unui om din secolul al XIX-lea, nu al scriitorului modern. Nu îmi ia 4-5 ani să scriu o carte.
– Vă propun să intrăm puțin în subiectul seriei dumneavoastră „Străbătând secolele” și să ne spuneți dacă Noam, personajul central al celor opt cărți, are momente în care își regretă nemurirea?
– Desigur, absolut. Și o va regreta tot mai mult. La început e o minune pentru el să se descopere nemuritor. În plus, să nu îmbătrânești este chiar fain. Căci el este un bărbat nemuritor, cu un fizic de 25 de ani. Deci, evident, este un cadou extraordinar pe care noi toți poate l-am dori, îl invidiem pentru acest cadou. Dar el va descoperi că nemurirea este o sarcină foarte grea, ce implică singurătatea. Nu ești ca toți ceilalți, ești diferit.
Noam se va ascunde de multe ori de ceilalți, iar nemurirea lui va fi dublată de lacrimi, de îndoieli și îi va fi greu… când va iubi o femeie, ceea ce se întâmplă în volumul 3, pe Meret, egipteanca, ea va muri în brațele lui. Fiecare dintre noi cunoaștem un pic din această suferință, chiar dacă nu suntem nemuritori, dar poate am simțit asta cu animalele noastre de companie, această inegalitate a duratei de viață. Eu am cunoscut acest sentiment când câinii mei mi-au murit în brațe. S-au născut în bucătăria mea și au murit la sânul meu 15 ani mai târziu. Este insuportabil. Ceea ce eu îmi doresc este ca cititorul care va termina ultimul volum să spună, când închide cartea, «Ce noroc am că sunt muritor!».
– Da, am avut momente în care am simțit invidie… Ce ți-ai putea dori mai mult de la Univers? Există oare un sâmbure de adevăr în ideea dumneavoastră? Se poate întâmpla ca și celulele corpului, sub acțiunea unor evenimente extraordinare, să câștige puterea de a se regenera?
– Vă înțeleg invidia, dar a fi nemuritor nu suprimă misterul existenței, a fi nemuritor nu simplifică cu nimic dragostea și, mai presus de atât, a fi nemuritor presupune a nu putea dărui viață, căci fără moarte nu există naștere. Iar acest personaj, Noam, încă nu și-a dat seama, spre deosebire de Noura, care a realizat că fiind nemuritoare, nu va putea dărui viață.
Natura a fost creată astfel: noi primim viață, dăm viață mai departe și moartea este cea care permite ca viața să înceapă din nou. OK, suntem nemuritori, dar nu putem să dăm viață mai departe. Cred că trebuie să avem smerenia de a putea spune: «Am primit darul vieții, dăruiesc și eu mai departe darul vieții. Iar asta înseamnă să mori la un moment dat».
Desigur, au fost consemnate și miracole ale regenerării spontane a celulelor, există studii care se fac pe meduze și pe anumite animale. Eu scriu însă în metafore, o metaforă te face să gândești. Eu nu scriu science-fiction. Nu fac lucrări științifice, scriu un roman care, ca toate romanele mele, vizează înțelepciunea. Iar înțelepciunea pentru mine înseamnă acceptarea condiției umane așa cum este ea: fragilă, vulnerabilă, provizorie. Și scopul este de a-l aduce treptat pe cititor în punctul în care să-și iubească mai mult viața, nu pentru că este infinită, ci pentru că e limitată.
– Zilele acestea citim «Soare întunecat», a treia carte din seria „Străbătând secolele”. Problema este că Noura generează sentimente ciudate în cititor. V-ați dorit lucrul acesta? Sentimentele ei sunt puțin volatile.
– Da, da. Noura este un mister. Noi o privim doar prin ochii lui Noam. El este îndrăgostit profund de această femeie, dar el nu o înțelege. El nu o înțelege niciodată. Îi scapă tot timpul. Ea este infinit mai complexă, este ca un diamant cu multiple fațete și deci nu o poți cuprinde. Și când crezi că ai înțeles-o, ea face ceva ce te determină să o crezi minunată. Ea este complexă, de aceea, Noam o poate iubi o viață pentru că ea nu e previzibilă, este imprevizibilă, mereu surprinzătoare, câteodată te dezamăgește, dar alteori te entuziasmează.
Pentru mine, ea este eternul feminin. Iar noi o vedem pe Noura doar prin ochii lui Noam. Ador faptul că putem să o detestăm, să o găsim insuportabilă, apoi să o adorăm și să fim surprinși de schimbarea ei, de volatilitatea ei, de întoarcerea ei… pentru mine, ea e o ființă umană completă. Noam este mai previzibil, ea este total imprevizibilă. Și mie de aceea îmi place mult ea.
– Și acum o întrebare în numele tuturor fanilor seriei „Străbătând secolele”: de ce nu i-a spus Noam Nourei că Tibor, tatăl ei, trăiește? Și cum v-a venit ideea de a-l folosi pe Zalmoxis, primul zeu al seminției noastre?
– Sunt fericit că mă întrebați asta, este pentru prima oară când cineva mă întreabă lucrul acesta! Nu vă pot spune de ce Noam nu îi spune Nourei despre tatăl ei, asta va fi descoperit în carte, sunt elementele de suspans lăsate pentru cititor, dar sunt foarte încântat că ați notat faptul că Tibor s-a refugiat aici, în România. Am vizitat grota lui Zalmoxis, în vestul țării, acum 20 de ani (n.r. – Peștera Polovragi). Și când văd locuri care mă frapează, îmi atrag atenția, mereu îmi spun: «asta va fi în romanul meu».
Dar aveți dreptate! Am vrut să subliniez acest loc care m-a fascinat și este începutul istoriei lui Tibor, care îl va lega de România și de Transilvania, dar povestea va continua în celelalte volume. Veți descoperi o continuitate. Voi relua figuri mitice ale istoriei și îl pun pe Tibor în anumite situații-cheie. Și cum Zalmoxis este o enigmă, l-am legat și pe Tibor de această personalitate enigmatică a lui Zalmoxis.
– Domnule Schmitt, dumneavoastră cum gestionați momentele de blocaj creativ sau perioadele în care inspirația pare să lipsească?
– Nu am așa ceva, pentru că totul e organic în capul meu. Povestea la mine vine natural. Fie văd povestea în capul meu ca pe ceva organic și o scriu, fie nu văd încă povestea și nu scriu. Nu, mie nu mi se întâmplă să nu îmi găsesc cuvintele. Pentru mine, a scrie e ca și când aș da naștere. Sunt însărcinat. Sunt însărcinat cu cartea mea, ca și cum ar fi un copil, un embrion, tot ceea ce cartea mea va conține, toate conversațiile, toate întâlnirile și poveștile, într-o zi mă așez și le scriu, adică nasc. Deci nu sunt un vid, gol, niciodată.
Nasc atunci când e timpul, când sunt fără de conținut, pur și simplu nu scriu. Când nu sunt însărcinat, nu scriu. Deci nu am cunoscut vreodată pagina albă sau blocajul creativ. Dacă nu am o carte în mine, trăiesc viața, călătoresc, citesc, ascult muzică, merg la teatru, văd un film. În plus, acum cred că am atât de multe povești în minte, încât aș putea muri înainte să le scriu pe toate. Am mai multe piese deja, nuvele, romane, sper doar să reușesc să scriu măcar o parte din toate acestea. Eu sunt, de fapt, leneș, pentru că sunt atât de multe istorii de spus!
Interviu realizat cu sprijinul Humanitas Fiction.
Foto: Hepta