6 comentariiSteven Youngblood este profesor la Park University, Missouri, Statele Unite ale Americii și director al revistei Global Peace Journalism. Din 2023, este profesor Fulbright la Universitatea de Stat din Moldova și a făcut recent o vizită academică la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București.
Aurelian Giugăl, Romina Surugiu: După cum vă descrieți, sunteți profesor la Park University, Missouri, Statele Unite ale Americii și director al „Global Peace Journalism”. Interesele și expertiza dumneavoastră de cercetare rezidă în ceea ce se numește jurnalism de pace. Ca autor al volumului „Jurnalism de pace: principii și practici”, puteți explica publicului larg ce înseamnă jurnalismul de pace și care sunt principalele sale caracteristici?
Steven Youngblood: Jurnalismul de pace este un concept care a fost dezvoltat în anii 60 de un sociolog și politolog norvegian pe nume John Galtung. Este părintele studiilor moderne, academice de pace. Înaintea lui Galtung, pacea a fost definită, prin negație, ca fiind absența războiului. Galtung a venit cu acest concept pozitiv, jurnalismul de pace. Galtung și colegii săi au văzut ceea ce înseamnă senzaționalismul în prezentarea [mediatică] a conflictelor, au observat că violența conflictelor este folosită pentru a vinde ziare, pentru a crește ratingul emisiunilor, au înțeles că este folosit un limbaj care se învârte în jurul narațiunii „ei” versus „noi”. Pe scurt, s-a constatat că mass-media nu prezenta conflictele în mod responsabil, dimpotrivă, chiar le alimenta.
Așa că au venit cu acest concept numit „jurnalism pentru pace”. Prin definiție, jurnalismul de pace este orientat spre alegerea de către reporteri și editori a unor unghiuri de abordare care imprimă o atmosferă favorabilă păcii. O primă alegere o reprezintă încadrarea, modul în care spunem povestea. Spunem povestea în așa fel încât să glorifice violența? Oferim o voce celor care promovează pacea? Limbajul folosit reprezintă o altă problemă. Cuvintele pe care le folosim îi înfurie pe oameni și mai mult? Se pune gaz pe foc? Așadar, jurnalismul de pace face exact opusul a ceea ce fac eu aici întrebând retoric.
Acum, ce nu este jurnalismul de pace? Nu este o pledoarie deschisă pentru pace. Prin urmare, nu renunțăm la obiectivitatea noastră de jurnaliști. Dar scriem articole având pacea în minte, oferim promotorilor păcii o voce în acest siaj al narațiunilor despre război. Jurnalismul de pace nu înseamnă doar a scrie știri pozitive. Nu, nici pe departe. Când se întâmplă nenorociri, un atac terorist, spre exemplu, nu ne întrebăm: „Trebuie să scriem despre asta?”. Problema se pune cum scriem, cum încadrăm povestea, ce limbaj folosim.
– Jurnalismul de pace vorbește doar despre război și conflicte? Sau există alte domenii în care conceptul poate fi aplicat?
– Atunci când dr. Galtung a dezvoltat pentru prima dată conceptul, acesta din urmă a fost văzut doar ca un antidot la relatările iresponsabile de război. Pe măsură ce anii treceau, dr. Jake Lynch (University of Sydney) și alții au descoperit că jurnalismul de pace poate fi aplicabil pe scară largă și în alte zone/domenii. În manualul pe care l-ați menționat, există un capitol despre jurnalismul de pace și relatările despre crime. Prin urmare, se vorbește despre aplicarea acestor principii vizavi de criminalitate zilnică. Mai există un capitol despre jurnalismul de pace și terorism, un altul despre jurnalismul de pace și relatările despre refugiați – lucruri atât de importante în această regiune, în această parte de lume. Am lucrat cu jurnaliști care au scris despre refugiații din Turcia, din Liban, din Germania și Austria etc.
Aceleași narațiuni negative despre refugiați tind să întărească anumite stereotipuri, care oricum sunt repetate până la sațietate. Jurnalismul de pace ne învață că există o modalitate mai bună de a scrie și relata despre refugiați.
Am lucrat la un proiect ce s-a extins pe aproape un an despre jurnalismul de pace și reportajele electorale. Spre exemplu, cum se pot aplica aceste principii ale jurnalismului de pace în ceea ce privește alegerile. În loc să vorbim doar cu oamenii de la extremele politice, putem vorbi cu oamenii simpli despre doleanțele lor și despre ceea ce au ei nevoie de la politicienii lor, evitând tipul de discurs instigator, de ură, unul ilustrat atât de bine în politica americană. Prin urmare, jurnalismul de pace are o serie de aplicații, utile în tot felul de domenii jurnalistice.
„Observăm un jurnalism care demonizează, care generalizează”
– Având în vedere regiunea noastră, partea noastră de lume, ne puteți da câteva exemple de aici? Există un război în Ucraina, Marea Neagră este importantă din punct de vedere geopolitic și așa mai departe. Cum ne ajută jurnalismul de pace să prezentăm aceste conflicte și tensiuni aflate în plină desfășurare?
– Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să nu înrăutățim situația. Așa că nu trebuie nimeni să se iluzioneze că, dacă toată lumea din regiune ar practica brusc jurnalismul de pace, ar fi pace. Dar nu putem să nu observăm că o mare parte din presa de azi ia partea unei părți, observăm un jurnalism care demonizează, care generalizează. Cum s-a întâmplat la cursurile mele de la Chișinău, acolo unde mai mulți studenți mi-au spus că toți rușii îl iubesc pe Putin, că toți rușii preferă războiul. Și știm că asta nu e adevărat. Cu cât facem mai mult pentru a construi poduri între părți, cu atât mai bine.
De exemplu, sunt implicat într-un proiect între UN Human Rights și Moldova. Am avut două grupuri de jurnaliști, unul din Moldova și unul din Transnistria – a fost un seminar acum câteva săptămâni. I-am pus împreună pe acești jurnaliști și ei produc articole comune, unele ce vor fi publicate atât în Moldova, cât și în Transnistria.
Aceasta este doar una dintre modalitățile prin care cred că jurnalismul poate construi poduri, sau cel puțin dialoguri între aceste două părți. Cred că jurnalismul de pace poate fi un punct de plecare pentru a ajuta la construirea acestor punți sau, cel puțin, poate duce la un dialog. Dar din nou, nu ne iluzionăm că un simplu dialog va aduce în mod magic pacea. Dar, la un moment dat, luptele se vor opri, sunteți cu toții în aceeași parte de lume și va trebui găsită o modalitate de a trăi împreună. Iar eu cred că a construi aceste poduri și a începe aceste dialoguri sunt modalități care pot ajuta la îmbunătățirea lucrurilor.
– Sunt anumite imagini sângeroase, îngrozitoare, folosite pentru că sunt necesare pentru a înțelege ce se întâmplă sau sunt mai degrabă publicate pe post de clickbait?
– Am avut o discuție cu adevărat interesantă la un seminar la dumneavoastră la facultate (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București – n.r.) despre utilizarea imaginilor oribile, sângeroase, dacă acestea ar trebui folosite sau nu. O studentă perspicace a avansat un argument pentru a susține utilizarea acestor imagini, oricât de terifiante ar fi ele. Făcea referire la Gaza, susținând că lumea trebuie să știe ce se întâmplă acolo și că acest lucru nu este posibil fără toate aceste imagini dure.
I-am temperat puțin comentariile când am spus că, da, trebuie să arătăm realitatea situației, dar există și alte aspecte ce trebuie luate în calcul. Retraumatizăm acele victime care sunt afișate în fotografii sau în videoclipuri? Asta este foarte important… Corect? Exploatăm acele victime pentru clickuri? Pentru ratingul televiziunilor, pentru vânzarea ziarelor? Deci le exploatăm?
Le-am spus-o studenților – și au fost de acord cu mine -, că undeva este o neînțelegere. Pe de o parte, noi, ca jurnaliști, decidem că aceste imagini sunt adecvate și necesare pentru a spune povestea, a descrie realitatea. Dar, pe de altă parte, nu suntem atenți la victime, la copiii implicați. Cum le-am spus și studenților, mi-ar fi ușor să le spun: fă asta, nu fă asta, dar nu e atât de simplu. Există o zonă gri la intersecția dintre cele două sfere, iar utilizarea anumitor tipuri de imagini depinde completamente de circumstanțele locale și de toleranța locală. Tot ce le putem cere acelora dintre noi care s-au pregătit în jurnalismul de pace este doar ca ei să fie atenți atunci când iau decizia de a folosi sau nu anumite imagini.
– În unele cazuri, spre exemplu, războiul din Vietnam, publicarea unor imagini înfiorătoare a pus în mișcare manifestațiile antirăzboi, protestele studenților și, în general, impunerea unei narațiuni antirăzboi în societatea americană în ansamblu. Este necesar să se mențină o perspectivă neutră și imparțială, dar, în același timp, jurnaliștii încearcă să evidențieze traumele unor oameni afectați de războaie și conflicte. Cum pot fi armonizate aceste contradicții pentru a promova o acoperire jurnalistică decentă a evenimentelor sensibile?
– Aveți dreptate, unele dintre acele imagini (fotografii și video) din timpul războiul din Vietnam au ajutat cu adevărat ca opinia publică să militeze activ împotriva războiului.
Există acele fotografii faimoase din Vietnam, bărbatul împușcat în cap de la mică distanță, fetița ce fuge îngrozită pe o șosea, cu hainele spulberate de suflul unei explozii după un atac cu napalm etc. Da, imaginile acelea au avut un impact major și au sensibilizat opinia publică. Dar revenim din nou la acea zonă gri.
Aș aminti aici o fotografie faimoasă, una extrem de distribuită. Îl înfățișează pe un refugiat sirian, un copil, Alan Kurdi. El și mama sa au fost pe o mică ambarcațiune care a eșuat în Mediterana. Trupul lui mort a fost adus pe țărm, în Turcia. Sunt sigur că ați văzut acea imagine. Purta un tricou roșu… A doua zi am făcut un mic sondaj folosind 20 de ziare din întreaga lume. M-a interesat dacă au folosit fotografia sau ce fotografii au folosit. Fotografia înfiorătoare a copilului decedat, aflat singur pe plajă, a fost folosită doar de unul dintre cele 20 de ziare. Alte 19 au folosit o altă imagine, cea cu polițistul care, protectiv, poartă cadavrul nefericitului băiețel.
Care a fost impactul utilizării acelei fotografii? O organizație caritabilă care ajuta refugiații sirieni a primit – după difuzarea fotografiei – donații de zeci de milioane de dolari pe o perioadă de doar șase luni. Mă întreb dacă s-au gândit la asta jurnaliștii și ziarele care au difuzat fotografia respectivă. Este o lecție pentru noi toți, o (re)amintire a impactului pe care îl pot avea știrile și imaginile. Nu doar impactul, ci și responsabilitatea. Și aici cred că intervine jurnalismul de pace, pentru a conduce discuțiile dintre jurnaliști către conduite responsabile. Sunt conduite ce ajută la crearea unei atmosfere propice pentru pace sau sunt doar piedici ce fac pacea imposibilă? Cred că jurnalismul de pace ne poate lăsa cu aceste întrebări – cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri.
– Ultima întrebare este despre Ucraina și Gaza. Steven, ce credeți? Cum ar putea presa gestiona aceste conflicte pentru a se potrivi cu jurnalismul de pace?
– Aș vrea să vă dau același răspuns atât pentru Gaza, cât și pentru Ucraina. În primul rând, vreau să spun că recunoaștem că jurnalismul de pace în sine nu va pune capăt conflictelor, nu rezolvă conflicte. Este doar o piesă dintr-un puzzle foarte mare ce trebuie pus cap la cap. Dar mass-media poate crea o atmosferă care este favorabilă păcii sau cel puțin mass-media poate evita să contribuie la conflict, să agraveze conflictul. Jurnaliștilor implicați în prezentarea ambele războaie le-aș spune pur și simplu: Fiți foarte precauți cu privire la modul în care încadrați poveștile, la limbajul pe care îl folosiți. Și fiți conștienți că modul în care sunt portretizate aceste războaie poate pune gaz pe foc, ceea ce e opusul jurnalismului de pace. Cred că în cele din urmă, ambele războaie violente trebuie să se încheie. Conflictele continuă, dar violența se va termina la un moment dat. Așadar, jurnalismul de pace caută să discute soluții pentru a pune pe agendă promotorii păcii și inițiativele de pace. Astfel încât publicul și liderii politici să discute mai degrabă despre pace decât să o respingă, să nu contribuie la o și mai mare ură și animozitate.