INTERVIU. Studiu tulburător, pe durata a 24 de ani, despre efectele abandonului copiilor români: „Li se reduce materia cenușie încă de la vârsta de 8 ani. Cercetăm dacă îmbătrânesc biologic mai repede, când devin adulți”

Trei oameni de știință americani au început un studiu într-un orfelinat din București în 1999. Au urmărit 136 de copii, jumătate crescuți într-un orfelinat, jumătate în plasament familial. Unul dintre inițiatorii studiului, Charles Nelson, profesor la Harvard, vorbește pentru publicul Libertatea despre rezultatele cercetării întinse pe 24 de ani.

S-au folosit RMN-uri și recoltarea salivei pentru hormonul de stres

Studiul care cercetează efectele instituționalizării asupra copiilor și consecințele pe termen lung se numește „Bucharest Early Intervention Project”. Echipa, formată din mai mulți pediatri, psihiatri, psihologi și profesori în neuroștiință, a folosit metode de cercetare precum: interviul, recoltarea salivei, monitorizarea activității cerebrale prin RMN-uri și observarea comportamentului. Studiul a început în Leagănul pentru copii Sfânta Ecaterina, din București, și în prezent se desfășoară într-un laborator pe care echipa proiectului l-a deschis în Capitală.

• Ministerul Familiei din România a anunțat că toate centrele de plasament din țară vor fi închise până în 2024, iar cei aproximativ 2.000 de copii din instituții vor fi mutați în alte forme de îngrijire.  

Libertatea: Cum și de ce ați decis ca această cercetare să aibă loc în România?
Charles Nelson: Pe vremea aceea lucram la Universitatea din Minnesota, iar un coleg, Dana E. Johnson, a deschis acolo prima clinică de adopții internaționale (pe lângă cercetare, programul asigură consultanță și îngrijiri medicale, n.r.). El este pediatru și clinica era specializată pe copiii adoptați în SUA, veniți din orfelinate din alte țări. Acesta a lucrat în anii ‘90 în România, unde le oferea sprijin medical copiilor instituționalizați și așa a cunoscut un membru al Guvernului de atunci, pe Cristian Tăbăcaru. Vorbim de anii 1998-1999. 

Recomandări

Misterioasa dispariție a lui Ionuț Bulgaru, pe miriștea de lângă Cuibul Vulturilor, dintr-o căruță trasă de o „iapă cu năluc”. Care e singura ipoteză a poliției

Tăbăcaru s-a gândit că, dacă am face un studiu prin care să comparăm copiii din instituții (centre de plasament, n.r.) cu copiii care cresc în familii, ar fi o bună modalitate de a arăta dacă instituțiile sunt sau nu o formă adecvată de îngrijire pentru copiii abandonați.

Charles Nelson, profesor de pediatrie și neuroștiință și profesor de psihologie în Departamentul de Psihiatrie al Școlii Medicale Harvard:

România era deja pe radarul nostru, pentru că erau atât de mulți copii în instituții, iar când el ne-a invitat să facem acest studiu, am acceptat să-l facem în București. Când am ajuns în București, în 1999, aproximativ 400 de copii se aflau în Leagănul Sfânta Ecaterina (centrul cu o istorie de peste un secol s-a închis în 2005, n.r.), cea mai mare instituție pentru copii abandonați din București de atunci. Tăbăcaru s-a ocupat de acces, a vorbit cu primarul sectorului 1. 

„Copiii pe care am început atunci să-i studiem au acum 21-22 de ani”

– Cum a evoluat proiectul?
– Din 1999 am revenit periodic. Pe perioada pandemiei, lucrurile au devenit un pic mai lente, dar în primii ani ai proiectului ajungeam acolo de patru ori pe an.

Copiii pe care am început atunci să-i studiem au acum 21-22 de ani și vrem să aplicăm pentru un grant, pentru a-i vedea din nou când vor avea 25-26 de ani. Nu știm dacă vom primi acești bani, dar am vrea să vedem ce fac ei acum, ca adulți. 

– Ce metode de cercetare ați folosit?
– Metodologia s-a schimbat odată cu vârsta copiilor, pentru că pe măsură ce ei cresc, poți face mai multe lucruri. La început, când erau doar niște bebeluși, nu puteau vorbi cu noi, așa că i-am observat, le-am monitorizat activitatea cerebrală (cu ajutorul electrozilor, n.r.) și i-am intervievat pe îngrijitorii lor. 

Am înregistrat multe casete video la vremea respectivă, pentru a vedea cum interacționează cu diverși oameni. Iar pe măsură ce copiii au crescut, am introdus și alte măsurători. De exemplu, am analizat hormonul stresului prin recoltarea unor probe de salivă. 

Când copiii respectivi au împlinit 8 ani, România era deja parte din Uniunea Europeană și una dintre schimbările majore care s-au petrecut a fost faptul că niște clinici private au cumpărat aparate de RMN. 

Recomandări

Securitatea comunistă și sportivii români la Olimpiada din 1988. Misiunea de a împiedica dezertarea vreunui membru al delegației, un succes

Deci, de când au împlinit 8 ani, am început să îi monitorizăm și prin RMN-uri. Totodată, de la 5 ani, am început să le luăm interviuri, în care îi întrebam despre sănătatea lor psihică, dar și fizică. 

Dar au fost și câțiva copii cu un IQ foarte scăzut, sub 50, cu care nu puteam face interviuri. 

Consimțământul și întrebările etice

– La ce vă referiți prin faptul că au IQ-ul mai mic de 50?
– Hai să punem lucrurile invers, ce se întâmplă cu acești copii de au un IQ atât de scăzut? Nu știm care este cauza, este posibil să fie vorba de afecțiuni genetice sau leziuni la nivelul creierului care să fi avut loc la naștere și pe care nu le-am identificat atunci când am început să-i monitorizăm. Pentru că există afecțiuni care nu se manifestă până în momentul în care copiii au 2 sau 3 ani. Totodată, un medic pediatru neurolog i-a evaluat și concluzia lui a fost că 5% dintre copii au autism. 

– Am citit o cercetare care ridică anumite întrebări despre aspectele etice ale studiului pe care îl desfășurați. De exemplu, de ce ați ales să aibă loc în România, și nu în SUA? 
– Unul dintre motivele pentru care nu am făcut studiul în SUA este pentru că pur și simplu oamenii nu își abandonează astfel bebelușii și nu există acest tip de orfelinate. Apoi, ne-am uitat la cum arată situația în mai multe țări, iar dintre toate statele analizate, în România, situația era cea mai gravă. Și ultimul dintre motive este că am fost invitați oficial. 

– Mai există și discuția legată de consimțământ. Cine ia decizia dacă un copil abandonat poate fi inclus într-un astfel de studiu?
– Bebelușii nu pot să-și dea consimțământul și atunci părinții fac asta pentru ei. În cazul celor implicați în studiu, am urmat un protocol etic extrem de riguros: am primit și consimțământul tuturor îngrijitorilor acestor bebeluși. În plus, am avut nevoie de aprobare din partea celor trei universități din SUA participante la studiu, din partea universității din București, a primarului. 

Aș vrea să mai lămuresc un aspect care a fost înțeles greșit atunci când am spus că unii dintre bebelușii din studiu au ajuns în plasament familial și alții au rămas în instituții. Au fost voci care au spus că am îngrădit accesul la bunăstare pentru unii dintre ei, ceea ce nu este adevărat.

Aceste alegeri au fost făcute într-un mod aleatoriu. Gândiți-vă, de pildă, la vaccinul anti-COVID: dacă ar fi existat doar 10 doze într-o țară, cine le-ar fi primit? Trebuie să decizi în mod aleatoriu, altfel toate vor ajunge doar la prieteni și familie. Așadar, noi ne-am dorit să plasăm cât mai mulți copii în familii, dar nu existau foarte multe opțiuni în București la vremea aceea. În plus, pe atunci mai exista și mentalitatea că dacă cineva ia în plasament un copil cu care nu este înrudit, nu are cele mai bune intenții. 

Așadar, după un proces intens de căutare și monitorizare, am găsit 56 sau 58 de familii în care am plasat 68 de copii, pentru că nu i-am despărțit pe frați. 

Dar, treptat, și cei care au rămas în instituții au plecat de acolo spre alte forme de plasament. Până când au împlinit 8 ani, dintre cei 68 de copii rămași inițial în instituție, cred că mai erau doar 25. Iar până când au ajuns la vârsta de 20 de ani, au mai rămas doar 10-15, fiind vorba despre cei cu dizabilități grave. 

– Au fost și alte dileme etice de care v-ați lovit pe parcurs? Cum le-ați depășit?
– Da. Să presupunem că tu, părintele, îl aduci pe copil când are 3 ani într-o cercetare. Tu ești cel care își dă acordul, căci copilul e prea mic să poată face asta. Dar atunci când copiii ajung la vârsta de 5, 6, 7 ani, poți primi din partea lor o aprobare. Așadar, îl pot întreba pe copil: ce părere ai despre asta? Este în regulă dacă facem asta? 

Pe măsură ce copiii au înaintat în vârstă, am avut nevoie chiar de consimțământul lor formal, iar pentru asta au semnat un formular că sunt de acord să participe la acest studiu. Iar în cazul copiilor cu dizabilități, am depins de consimțământul primit din partea tutorilor.

„Urmărim a doua generație de copii”

– Cum ați păstrat legătura cu toți cei 136 de copii de-a lungul timpului?
– Avem trei asistenți sociali care lucrează în echipa noastră din București, unde avem un laborator. Încă strângem date. 

Asistenții sociali au păstrat legătura cu familiile și cu copiii încă de la început și îi cunosc foarte bine. 

Dintre cei 136 de copii abandonați care au luat parte inițial la studiu au mai rămas în jur de 120. Dintre aceștia, unii acum, la 21-22 de ani, au deja, în total, 35 de copii, pe care, de asemenea, îi urmărim. Practic urmărim a doua generație de copii. 

Câțiva dintre ei au devenit părinți de la 14 ani, e foarte trist să vezi adolescenții că au copii, la rândul lor.

– Își cresc singuri copiii sau aceștia sunt instituționalizați? 
– Mulți îi cresc, în cazul unora îi cresc bunicii. Doar unul sau doi au fost abandonați. 

– Cum este să dedicați atât de mult timp unui proiect și care sunt descoperirile principale de până acum?
– Previziunea noastră a fost că acei copii care cresc în instituții vor fi afectați pe termen lung, în timp ce plasamentul familial le oferă copiilor mai multe beneficii. S-a confirmat. Sunt mai multe descoperiri în studiu, aceasta ne confirmă ipoteza, dar într-un fel ne-am fi dorit să nu avem dreptate. 

„O altă descoperire a fost că acei copii plasați în familii înainte de a împlini doi ani s-au dezvoltat cel mai bine”

Am văzut că ce li s-a întâmplat în primii ani de viață are impact asupra vieții lor și 15-20 de ani mai târziu. Am observat schimbări semnificative la nivelul creierului: reducerea materiei cenușii (cu rol important pentru memorie, emoții și controlul mișcării, n.r.) încă de la vârsta de 8 ani. Nu știm dacă va afecta îmbătrânirea biologică. Pe măsură ce cresc, ei vor îmbătrâni prematur, de exemplu? Și vor avea dificultăți din punct de vedere neuropsihologic? Sunt niște întrebări.

„Dezvoltarea dependentă de experiență”

– De ce credeți că a avut loc această schimbare de la nivelul creierului?
– Aș explica astfel: dezvoltarea creierului înainte de naștere e determinată de gene. Genele tale au un set de instrucțiuni și îi spun creierului cum să se formeze. Dar după naștere, o mare parte din formare se bazează pe experiență. Dacă micuții au o experiență potrivită – cineva vorbește cu tine, cineva te iubește, te ia în brațe etc. – creierul se formează așa cum trebuie. 

În cazul copiilor abandonați, dezvoltarea creierului are de suferit. Cel mai rău lucru pe care îl poți face este să-l neglijezi. Când neglijezi creierul, instrucțiunile care ar trebui să fie acolo să-i spună creierului ce să facă lipsesc. De exemplu, dacă nu se vorbește cu un copil, acesta nu-și dezvoltă limbajul. O numim dezvoltare dependentă de experiență. 

– Ce ne puteți spune despre modul în care au învățat să socializeze?
– Copiii din plasament familial și-au recuperat în mod considerabil abilitățile sociale. Dar cei din instituții nu știu să interacționeze. La un moment dat, i-am dus într-o cameră cu jucării și i-am observat. Dacă ați fost vreodată la o școală sau într-o grădiniță, ați văzut că, în general, copiii se joacă într-un mod natural. Dar am observat că cei crescuți în instituții nu știau ce să facă, nu interacționau cu alți copii, uneori erau agresivi. 

– Ce ați observat cu privire la stilul de atașament?
– Mulți dintre copiii crescuți în instituții aveau tulburări de atașament. 10% dintre ei nu se atașaseră și nu aveau nicio relație cu o altă persoană. 

Cât costă un astfel de proiect

– Dar cei care au crescut în centre de plasament și au avut o dezvoltare firească? De ce credeți că s-a întâmplat asta?
– Spre asta ne îndreptăm atenția acum. Până acum, ne-am concentrat pe aspectele negative, dar știm că unii copii sunt OK și încercăm să aflăm de ce. Se numește reziliență (capacitatea de a te adapta și depăși situații dificile – n.r.). Unii dintre copiii care au trăit într-o instituție mulți ani au un IQ normal și pare că se descurcă OK. Este posibil ca atunci când au fost în instituții să fi fost copilul preferat al unuia dintre îngrijitori și să fi avut posibilitatea de a dezvolta o relație apropiată.

– V-ați gândit să încheiați cercetarea în viitorul apropiat?
– Credeam că aveam să o încheiem cu 20 de ani în urmă. Mai întâi ne-am gândit că îi vom studia până la 3-4 ani. Apoi am fost norocoși, am primit finanțare din nou și i-am mai studiat la 8, 12, 16 și la 20 de ani. Acum așteptăm o nouă finanțare.

„Cei adoptați înainte de doi ani se dezvoltă cel mai bine”

– Care au fost costurile financiare pentru acest studiu? 
– În jur de 300.000-400.000 de dolari pe an. 

– De ce considerați că acest studiu e important pe termen lung? 
– O să-i facă pe oameni să se gândească de două ori la cum să aibă grijă de copiii orfani sau abandonați. 

UNICEF și Organizația Mondială a Sănătății citează acest studiu drept cea mai puternică dovadă pentru a convinge guvernele să nu mai trimită copiii abandonați în centre de plasament.

Din cauza COVID-19 au rămas copii orfani în toată lumea. În multe locuri, ei vor fi luați în grijă de alți membri ai familiei, dar, de exemplu, în Ucraina, Rusia și China, acei copii probabil vor ajunge în orfelinate. Conform datelor noastre, copiii ajunși în instituții trebuie scoși de acolo și plasați într-o familie înainte să împlinească doi ani.

Foto: Shutterstock

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro