INTERVIU | Toshikazu Kawaguchi, autorul seriei „Până când nu se răcește cafeaua”: „Mi-am dorit să scriu povești pe care oamenii să le citească cu ușurință”

În seria „Până când nu se răcește cafeaua”, vândută în peste 4,5 milioane de exemplare la nivel global, a apărut cel de-al patrulea volum al scriitorului, Înainte să nu luăm rămas-bun. 

Și-a dorit inițial să fie artist manga

La final de octombrie, Kawaguchi a ajuns la București, pentru a-și promova romanul publicat de Editura Litera, în colecția Folio. Am stat de vorbă cu el despre modul în care creează, succesul pe care l-au avut odată cu aceste cărți, dar și despre scopul pentru care scrie.

Născut în 1971, la Osaka, Japonia, Toshikazu Kawaguchi și-a dorit inițial să fie artist manga, dar pentru că lucrurile nu au ieșit așa cum și-a dorit, la 22 de ani a intrat în lumea teatrului, unde a fost scenarist, regizor și producător. La compania unde era angajat a scris o piesă – „Până nu se răceşte cafeaua”, care s-a dovedit a fi un succes în rândul publicului. 

Un editor l-a remarcat și i-a propus să transforme povestea într-un roman, iar în 2011 a debutat ca romancier. Cartea a devenit rapid extrem de populară printre cititori și s-a vândut în peste două milioane de exemplare, iar în 2018 a fost ecranizată cu titlul „Cafeneaua Funiculi Funicula”. Kawaguchi a continuat povestea și în alte romane, „Fericire într-o ceașcă de cafea”, „Până nu se șterg amintirile”, iar acum a apărut în România și cel de-al patrulea volum din serie, „Înainte să nu luăm rămas-bun”.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

„Mi-am dorit să scriu povești pe care oamenii să le citească cu ușurință și să nu facă un efort foarte mare pentru a înțelege sau empatiza cu viața personajelor”, mi-a spus Kawaguchi, ajuns la final de octombrie în București, pentru a-și promova cartea. Ăsta este și unul dintre motivele pentru care poveștile lui au prins atât de bine – scrise simplu, ele poartă cititorii într-o călătorie a regretelor, dar și a speranței.

Scriitorul, inspirat de propriile regrete

Acțiunea începe întotdeauna într-o cafenea magică, poziționată pe o alee dosnică şi întunecată din Tokyo. Aici, dacă te așezi pe un anumit scaun, te poți întoarce în trecut, însă nu fără a urma câteva reguli foarte clare, cum ar fi: dacă vrei să te întorci în timp, trebuie să-ţi bei cafeaua înainte de a se răci, altfel nu te mai poţi întoarce în prezent şi rămâi suspendat între două dimensiuni temporale, și dacă alegi să faci asta, nu poți schimba trecutul. 

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Cărțile lui Kawaguchi te poartă prin destinele a diferite personaje, fiecare cu propriile nostalgii, regrete și dorințe, iar partea interesantă este că te poți identifica ușor cu istorisirile lor, dar mai ales cu sentimentele pe care le evocă. Spre exemplu, în ultima carte, o vei întâlni pe femeia care nu a putut răspunde la o cerere în căsătorie, pe fiica nerecunoscătoare care şi-a alungat tatăl sau pe soţul care are ceva important de spus, dar nu a verbalizat la momentul oportun. 

Scriitorul a pornit seria de la propriile regrete și de la faptul că tatăl lui a murit când avea doar 38 de ani și nu și-a putut lua rămas-bun de la el. Scopul său este de a cultiva speranța în oameni, chiar dacă ei nu mai pot schimba ceea ce s-a întâmplat deja sau chiar prezentul; întotdeauna pot transforma ceva la ei, astfel încât să-și ducă existența mai departe. 

Așa cum era de așteptat, personajele prezintă trăsături de personalitate ale japonezilor, cum ar fi greutatea de a exprima ceea ce simt sau de a-și arăta afecțiunea într-un mod natural. 

La 53 de ani, Toshikazu Kawaguchi a călătorit prin toată lumea, și-a păstrat modestia și simplitatea, în timp ce nu a uitat mediul sărac în care a crescut. Îndrăgit la nivel mondial, autorul este vizibil recunoscător pentru tot ceea ce trăiește și asta vrea să rămână și cu oamenii care-i citesc cărțile. 

Recomandări

Ce probe rămân în dosarul lui Dumitru Buzatu după dezbaterile din camera preliminară. Trei dovezi că banii din portbagaj erau mită

„Abilitatea de a fi buni cu cei din jur, mai ales cu cei apropiați, ar trebui să devină parte din viața noastră de zi cu zi, nu să rămână doar un sentiment prezent în romane”, zice el. Cu ajutorul Ralucăi Nicolae, profesor al Centrului de Studii Japoneze „Angela Hondru”, am stat de vorbă cu scriitorul despre drumul lui în literatură, dar și despre cât de important este să ne împăcăm cu trecutul.

„Au fost zile în care nu aveam ce să mănânc”

Libertatea: „Până nu se răcește cafeaua” a fost inițial o piesă de teatru, pe care apoi ați transformat-o într-o carte. Ați povestit despre cum nu v-a venit ușor să faceți asta, deoarece erați la prima carte, așa că ați început să conturați povestea de background a personajelor. Ce a însemnat pentru dv. publicarea acestei prime cărți și cum ați întâmpinat succesul fantastic care a venit odată cu apariția ei?
Toshikazu Kawaguchi: În primul rând, nu mi-am imaginat că primul meu roman va avea un așa mare succes. M-am sfătuit cu editorii mei și mi-au spus că, atâta vreme cât nu publicăm, nu vom ști care va fi impactul față de public. Adevărul este că ne-a luat prin surprindere succesul și popularitatea pe care cartea le-a avut.

– V-a schimbat în vreo formă această popularitate?
– Da, a fost o schimbare foarte mare. Înainte să devin scriitor, eram sărac. Au fost zile în care nu aveam ce să mănânc și zile în care prietenii îmi dădeau de mâncare. În clipa în care primul român a avut succes, în afară de partea financiară, am avut posibilitatea să mă plimb în toată lumea și să văd tot felul de locuri diferite. Toate astea au însemnat o schimbare radicală pentru mine.

– L-ați pierdut pe tatăl dv. când erați foarte tânăr și nu ați apucat să vă luați la revedere. Experiența asta de viață a fost și motivul pentru care s-a născut cafeneaua magică, unde oamenii se pot întoarce în trecut. Îmi puteți povesti care este relația dumneavoastră cu doliul, dar și cu speranța?
– Nu e un răspuns ușor. În ziua în care au fost funeraliile și tatăl meu a fost dus la crematoriu, țin minte și acum reacția mamei. Dacă un om normal ar fi fost pus în fața unei pierderi sau în fața doliului, probabil că ar fi plâns. Cu toate astea, mama mea a făcut exact contrariul, a râs. Noi suntem trei frați și cred că în acele clipe, mama a vrut să ne arate că nu trebuie să ne scufundăm în disperare, ci trebuie să privim înainte. Cred că a fost modul ei de a ne învăța cum să ne raportăm la viață.

– De fapt, ca să vă întorc întrebarea adresată cititorilor, cu cine v-ar plăcea să vă întâlniți din trecut și ce i-ați spune?
– Dacă m-aș putea întoarce în timp, aș alege să-l revăd pe tata. El a murit la o vârstă la care nu ar fi trebuit să se întâmple așa ceva, la 38 de ani. În prezent am 53 de ani și sunt recunoscător că am depășit vârsta la care tatăl meu a dispărut dintre noi. Mi-ar plăcea să mă întorc în timp și să-i spun că am ajuns un scriitor de succes, că sunt fericit și mama este bine, așa că nu trebuie să-și facă griji pentru noi.

„Sunt un om care a trecut prin multe regrete”

– Poveștile scrise de dumneavoastră pornesc dintr-o zonă de regret și apoi continuă înspre liniște și împăcare cu trecutul. Ca oameni, în general, mereu ne dorim să îndreptăm ceva ce nu am făcut bine sau să primim o a doua șansă, iar cărțile dumneavoastră, alături de „Înainte să ne luăm rămas-bun”, aduc un soi de alinare pentru aceste gânduri. De ce credeți că rămânem atât de ancorați în trecut și cum putem să ne împăcăm cu situațiile care nu mai țin de controlul nostru?
– Mi-e greu să vorbesc în numele altor persoane, dar sunt un om care a trecut prin multe regrete și am făcut multe lucruri care mi-ar fi plăcut să nu se întâmple. Spre exemplu, am avut certuri cu prietenii pornite de la o banalitate, discuții care au degenerat, și m-am gândit de multe ori cum n-ar fi trebuit să se ajungă aici, de la un nimic. Însă, pentru că am avut și am trăit astfel de experiențe, în prezent încerc să le evit și să mă uit în direcția opusă, spre viitor, dar nu fără a îndrepta situațiile care mi-au adus acele regrete.

– Personajele create de dumneavoastră comunică greu și chiar și când ajung în clipa dorită, în momentul din trecut, exprimă cu dificultate ceea ce vor să zică, deși gândurile lor sunt mult mai clare. La un moment dat, ați spus că asta este o trăsătură personală pe care le-ați atribuit-o și lor. Care este legătura dumneavoastră cu personajele pe care le creați?
– Da, recunosc, și eu sunt o persoană care nu poate spune foarte ușor fix lucrurile care sunt cele mai importante (râde). Să-ți dau un exemplu din propria viață, petrecut după publicarea primelor mele cărți și după ce romanele au avut un mare succes printre cititori. 

Mama a crescut trei băieți singură și mi-ar fi plăcut foarte tare să-i spun cât îi sunt de recunoscător pentru dedicarea și eforturile depuse, dar și pentru faptul că toți suntem realizați în clipa de față. Am vrut foarte tare să-i transmit sentimentul ăsta de recunoștință, așa că m-am dus acasă, iar după trei zile petrecute acolo, n-am putut să scot pe gură niciun cuvânt de mulțumire, lucru care s-a întâmplat și după cinci zile, așa că am plecat înapoi la casa mea.

În prezent, am reușit să-i vorbesc despre toate astea, dar la acea vreme, când m-am dus special să-i transmit toată recunoștința pe care o aveam pentru ea, am plecat învins. Acum îi pot spune mai ușor ceea ce simt, și chiar o îmbrățișez, chiar dacă pot părea gesturi atipice pentru un japonez.

„Personajele mele sunt mici reprezentanți diferiți ai mei”

– Apropo de asta, personalitățile protagoniștilor din romane sunt ancorate în cultura japoneză și ne ajută s-o înțelegem mai bine, nu?
– Da, sunt tipic japoneze. Personajele mele sunt mici reprezentanți diferiți ai mei, deoarece nu reușesc să-și exprime sentimentele ușor, ba chiar simt o rușine când vine vorba să o facă. Și da, asta este o trăsătură a japonezilor, în general.

Nu știu în cazul altor scriitori care au avut succes, dar eu, când îmi scriu romanele, încerc să mă gândesc la cititorii mei, fie că sunt români, fie că sunt japonezi sau din alte culturi, dintr-un punct de vedere uman, unde sentimentele de tristețe, dezamăgire, melancolie, speranță sau regret sunt universale. Mi-am dorit să scriu povești pe care oamenii să le citească cu ușurință și să nu facă un efort foarte mare pentru a înțelege sau empatiza cu viața acelor personaje.

– Aveți un ritual anume de scris?
– Rutina s-a schimbat de-a lungul anilor. Când scriam la primul meu roman, îmi plăcea să merg la saună, să fumez narghilea și să mă relaxez complet, abia atunci îmi veneau ideile. Însă odată cu publicarea următoarelor cărți și a nivelului de stres crescut, am renunțat la aceste obiceiuri.

De fapt, până la al 4-lea volum, cel apărut recent în România, timp de trei ani, m-am simțit blocat. Am început să devin destul de panicat, deoarece mă gândeam că nu mai pot să scriu un roman bun, și simțeam presiunea acelor gânduri. Într-un final, m-am întors la rutina mea de la primul roman, am încercat să mă relaxez din nou, să fac lucruri care-mi plac, iar creativitatea a început din nou să-și spună cuvântul.

– „Înainte să ne luăm rămas bun” și poveștile care o formează ne poartă în lumi cunoscute de fiecare în parte și poate atinge corzi sensibile din fiecare, deoarece mai toți am iubit și am pierdut la un moment dat. Toate aceste experiențe ne umanizează, deși haosul din lumea prezentă ne face să uităm asta uneori. Sunt cărțile dumneavoastră și o invitație de a fi mai blânzi cu noi înșine?
– Abilitatea de a fi buni cu cei din jur, mai ales cu cei apropiați, ar trebui să devină parte din viața noastră de zi cu zi, nu să rămână doar un sentiment prezent în romane. Blândețea pe care în primul rând ar fi bine să ne-o acordăm nouă, la fel și bunătatea exprimată față de ceilalți sunt motivele reprezentative ale celui de-al 5-lea volum pe care l-am scris și care încă nu a fost tradus în română, „Before we forget kindness” (n.r. – „Până nu uităm bunătatea”).

„Scopul meu a fost și este de a scrie povești ușor de înțeles”

– Odată ce ați terminat de scris o carte, ce simțiți la final?
– Adevărul este că nu m-am gândit niciodată că voi deveni scriitor. Am fost scenarist inițial, așa că atunci când termin de scris la un roman, îmi zic „Doamne, ce am obosit, sunt mort de oboseală!”. Mă simt mai ușor și mi se ia o povară de pe inimă.

– Care credeți că este rolul literaturii în ziua de azi, e un instrument necesar pentru oameni?
– Nu știu dacă sunt în măsură de a vorbi despre rolul literaturii în ziua de azi și nu vreau să generalizez, dar pot spune că romanele și poveștile mele au rolul de a ajunge la inimile cititorilor. Sunt cei care-mi citesc cărțile și de la început sunt foarte impresionați, dar și cei care nu simt absolut nimic, însă, în câțiva ani de la lectură, ajung în situații asemănătoare cu cele descrise de mine, fie că pierd pe cineva drag, fie că cineva se îmbolnăvește sau suferă din iubire. Și atunci își aduc aminte: „a, am citit la un moment dat o carte care descria astfel de lucruri!”. Aș vrea ca romanele mele să fie citite cu acest sentiment și chiar și la 100 sau 200 de ani după moartea mea, oamenii să înțeleagă ce am vrut să spun. Scopul meu a fost și este de a scrie povești ușor de înțeles, cu care oamenii să se poată identifica ușor.

Foto: Editura Litera

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro