ComenteazăTakayuki Seto, 35 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuți străini care-au evoluat vreodată în fotbalul românesc. Nu doar fiindcă e singurul japonez care-a evoluat în prima divizie, dar fotbalistul sosit în 2007 în țara noastră a devenit și campion cu Astra Giurgiu în 2016. Și-a contabilizat 11 ani și jumătate în România.
A mai evoluat la Osmanlispor (Turcia), Ventforet Kofu (Japonia) și RFS (Letonia), dar a revenit de fiecare dată la noi. În prezent, mijlocașul central cu cifre impresionante – 336 de meciuri în România, 31 de goluri și 26 de pase decisive – evoluează în liga secundă, dorind să contribuie la promovarea unui nume de tradiție, Petrolul Ploiești.
Takayuki s-a confesat într-un interviu acordat Libertatea, povestind într-o limbă română vorbită perfect cum i-au fost viața și cariera după ce a părăsit Nagoya natală și a ținut să transmită din start că este recunoscător României pentru numele pe care și l-a făcut în fotbal și tot ceea ce destinul i-a oferit.
Libertatea: Taka, cum ai ajuns în România de la 8.800 de kilometri depărtare?
Takayuki Seto: În 2007 am ajuns, în premieră, în România. Știam doar că e o țară în Europa, auzisem de Dracula, apoi când am căutat pe internet am realizat că-i știam după nume pe Hagi, Mutu și Chivu. Așa s-a nimerit, cum e viața, n-aș fi crezut niciodată! Eu am lucrat o perioadă într-un supermarket în țara mea, practic, eram vânzător la magazin. Niște impresari și prieteni mi-au propus să vin în România să dau probe la o echipă în liga a doua sau a treia, iar dacă trec testele să semnez contractul. Am venit la Astra, pe atunci era la Ploiești, i-am convins pe oficiali și am rămas.
„Taka, ai mâncat câinii?”
– Care a fost primul impact?
– În primele luni, am stat numai la cantonament, nu prea ieșeam afară. Venisem doar pentru fotbal, nu mă interesa orașul, Ploiești, restaurantele sau să mă plimb. Și-n plus, mi-era frică.
– De ce?
– (râde) Citisem eu că fusese un cetățean japonez în România, a fost mușcat de un câine vagabond, iar ulterior omul a murit. Eram înspăimântat. Mi-era teamă, când îi mai vedeam pe stradă măream pasul. Apoi, mi-am dat seama că nu sunt tigri, totuși. Ca amuzament, după ceva vreme, au venit colegii la mine, fiindcă dispăruseră câinii care stăteau prin curtea cantonamentului. „Taka, i-ai mâncat tu, ce-ai făcut?!”, mi-au zis. Le-am spus că eu sunt japonez, noi nu mâncăm patrupede, chinezii mai servesc așa ceva. Îmi puseseră și o poreclă.
– Care?
– „Cățelul”. Aveam și părul mai mare, un pic ciufulit, chiar păream un cățel. Nu pot să zic că-mi plăcea porecla, nu era spusă mereu zâmbind.
Două-trei ore zilnic de română cu dicționarul în mână
– Cum ai găsit România?
– Când am căutat pe internet și-am văzut că e în Europa, mă așteptam să fie cu blocuri înalte, nu neapărat zgârie-nori, cu clădiri impunătoare. Sosind la aeroport, la București, mergând apoi până la Ploiești, prin sate, am văzut ceva case și mult câmp. Nu pricepeam unde am ajuns, unde sunt oamenii, cum mă mai întorc eu acasă. Ulterior, m-am obișnuit. Țara s-a dezvoltat foarte, foarte mult. S-au mai acoperit și gropile, pe mine astea mă enervau, orașele sunt mai curate, chiar e bine acum.
– Ți-a fost greu să înveți limba română?
– Oricum, mai ușor decât v-ar fi vouă să învățați limba mea. Încă dinainte să ajung în România am învățat câteva expresii uzuale, „Ce faci?”, „Salut”, „Bună ziua”. Apoi, mi-am luat dicționar, stăteam câte două-trei ore pe zi să învăț, apoi citeam cărți. Și-așa nu aveam ce face toată ziua, că nu ieșeam în oraș. Acum, îți dai seama, vorbesc, scriu, citesc fără probleme în română.
– Ai locuit și în Ploiești, și în București, unde te-ai adaptat mai ușor?
– În Ploiești. Deși e oraș mai mic, mult mai mic, eu provenind din Nagoya, unde sunt peste două milioane de locuitori. În Ploiești e mai liniște, în Capitală – mulți oameni, multă aglomerație. Prefer Ploieștiul cu liniștea. Acum, sunt singur, familia e în Japonia.
– Ce fac ai tăi?
– Copiii mei, un băiat și o fetiță, s-au născut în București, au fost la grădinița japoneză de acolo. Acum, în țara mea natală, au început școala, este greu să schimbe fiecare an, nu au timp să-și facă prieteni, nu se acomodează nicăieri astfel. Copiii știau limba română, se uitau la televizor, dar dacă nu au mai vorbit-o de ceva vreme, au început să uite! Mi-ar părea rău s-o uite de tot.
„Ce vă place distracția la nunți și botezuri”
– După atâția ani, cum ți se par românii?
– Sunt oameni foarte deschiși. Dar asta am observat de mulți ani. Îmi plac.
– Ce nu-ți place la români?
– Nu la toată lumea, dar unii nu se țin de cuvânt.
– Există vreun obicei al românilor care te-a impresionat?
– Nunta și botezul. (râde) Durează mult petrecerea, vă place distracția! La noi e rapid totul, la voi e muzica tare, strigă și chiuie lumea, băutură multă.
– Care ar fi o diferență pe care ai observat-o tu între români și japonezi?
– Japonezii sunt mai stricți, cu reguli, cred că sunt mai corecți. Românii mai flower power, mai liberi. De exemplu, dacă japonezul spune că ajunge într-un loc în 5 minute, așa va fi. (râde) Un român dacă spune că ajunge în 5 minute, de fapt, va sosi în 10, în 15 minute. Asta dacă mai vine.
– Te-ai gândit vreun moment să iei cetățenia română?
– Nu pot. Doar un singur pașaport pot avea, ca și cetățean japonez. După 20 de ani într-o țară, aș putea să-mi iau cetățenia țării respective, dar ar trebui să renunț la a mea. Ori asta n-o s-o fac pentru nimeni și nimic în lume.
„România mi-a dat tot ceea ce sunt acum”
– Ce ți-a plăcut în România din ceea ce ai văzut?
– Am vizitat Castelul Peleș, Sinaia, am fost la mare, la munte, mi-a plăcut peste tot. Am preferat locurile liniștite, stațiunile de munte de pe Valea Prahovei și la Brașov, un oraș care e preferatul meu. Locul nostru de suflet este Grădina Japoneză, primăvara, în Herăstrău.
– Fiind în Europa, bănuiesc că ai văzut și Bătrânul Continent.
– Îți dai seama, uite și pentru asta sunt recunoscător României. Mi-a oferit șansa de a vedea lumea. Veneam eu din Japonia, de la supermarket, să văd minunăția asta de lume?! Am fost în vacanță în toată Europa, în Spania, Germania, Cehia, Italia, Malta, am fugit și în city-break-uri nu doar în vacanțe.
– Ce înseamnă România pentru tine?
– A doua casă. Mi-a dat tot ceea ce am acum, îi sunt recunoscător acestei țări. Este o țară importantă pentru viața mea.
– Ai fi crezut vreodată că vei sta atâția ani aici?
– Niciodată! Și când am plecat în Turcia, în august 2015, la Osmanlispor, nu credeam că mă voi mai întoarce vreodată. Mă trage ața aici, cum spuneți voi. Am venit în România, la 21 de ani, eram un copil, iar acum sunt un om împlinit. Mai mult, aici am fost campion, am jucat în cupele europene.
– Câți ani crezi că mai rămâi în România?
– Nu știu. Îmi doresc enorm să contribui la promovarea celor de la Petrolul Ploiești în prima divizie. Dacă pot să joc fotbal la un anumit nivel, o să mai stau câțiva ani. Apoi, după ce mă las, o să merg acasă. În vacanță nu știu când o să mai vin, e foarte departe.
„Mici, ciorbă de văcuță, nu suport ciorba de burtă și șoriciul”
– Cum ai recomanda România japonezilor?
– Nu doar conaționalilor mei, ci tuturor străinilor. Veniți aici să vedeți cum sunt românii, cum este România cu adevărat, nu vă mai luați după ceea ce scrie în presa din afară! România are o imagine tare proastă în străinătate, ceea ce este fals. Țara se dezvoltă de mulți ani, are locuri frumoase, oameni buni. Că mai sunt și răi, unde nu sunt?!
– Cum te-ai adaptat cu mâncarea de aici?
– Preferatele mele sunt restaurantele japoneze din București, unele au bucătari și patroni niponi. Sunt diferite de cele care au bucătari români. Dar știu să gătesc și eu acasă, mai ales că nevasta e acasă, sunt singur cuc la Ploiești. Și am învățat de tânăr să-mi fac de mâncare. În privința felurilor tradiționale românești, îmi plac micii, ciorba de văcuță, de perișoare, a la grec. Asta, da, mănânc, în rest nu prea am mâncat carne de porc sau altceva. E prea grea pentru mine. Am încercat o dată șorici și m-au dat gata! Nu suport ciorba de burtă, teribil de grea.
– Un român pe care să-l stimezi?
– Hagi. Sunt născut în aceeași zi cu dânsul. Din afara fotbalului, nu știu pe cine să nominalizez, chiar n-am pe cine. Nu mă uit nici acum la televizor, în afara fotbalului.
– Muzica românească?
– Ascult, vrând, nevrând, pun băieții în vestiar. Dar nu-mi plac manelele, „fără număr, fără număr”. Eu ascult muzică japoneză înainte de meci, mă simt mai bine. Melodia românească preferată? Îmi plăcea cândva „Dragostea din tei”. Și îmi rămân în cap imnurile fiecărei echipe când le aud la stadion. Cel al Petrolului e superb. Mai îmi place al Rapidului, al CFR-ului, al Astrei.
foto: Gazeta Sporturilor