Toomas Hendrik Ilves, o figură politică unică, a condus statul baltic timp de zece ani, între 2006 și 2016. Numele său este sinonim cu revoluția digitală a Estoniei, țară care a devenit lider european în domeniul tehnologiei. Nu doar cariera sa politică, ci întreaga viață a lui Ilves poate fi subiectul unui roman. Părinții săi au fugit din Estonia în 1944. Au locuit o perioadă la Stockholm, iar acolo s-a născut primul lor fiu. Au emigrat apoi în Statele Unite ale Americii, unde Toomas Hendrik Ilves a copilărit. Acesta revenit în Estonia după recâștgarea indeendenței, în 1991, iar în 2006 devenit președintele celui mai puțin corupt stat ex-sovietic.

Reporter: Când ați văzut ultima oară o coadă la ghișeu în Estonia?

T.H.I: În Estonia nu se mai stă la coadă de foarte mulți ani. Pentru că nu este nevoie de așa ceva. Sistemul nostru îți permite să faci online orice are legătură cu guvernul, exceptând trei lucruri: să te măriți, să vinzi imobile și să divorțezi. Sunt singurele lucruri pe care nu le poți face online. Mi-a spus cineva că aici (în România – n.r) înmatricularea mașinilor este un proces de durată. La noi se face online. Când vine vorba despre mașini, interacționezi cu guvernul doar atunci când dai examenul auto. Acolo trebuie să te duci (râde).

 

Reporter: De ce a existat o nevoie urgentă pentru o revoluție digitală în Estonia?

T.H.I: În 1991 am devenit independenți, dar eram foarte înapoiați. Cum este Republica Moldova pentru România, așa era Estonia pentru Finlanda. În 1938, ultimul an fără război, PIB-ul pe cap de locuitor al Finlandei și cel al Estoniei erau la fel. Când am devenit independenți din nou, după 1991, diferența era de 13 ori. Ceea ce înseamnă că estonianul de rând era de 13 ori mai sărac decât finlandezul de rând. O diferență de venit uriașă provocată de către comunism. Întrebarea este ce faci în legătură cu asta? Sunt multe lucruri care necesită o investiție în timp. Infrastructura proastă, de exemplu, care a fost subdezvoltată și are nevoie de câteva decenii pentru construire, decenii pe care Finlanda, Germania și Suedia le-au avut la dispoziție.

Am fost mereu un tocilar, iar în 1993 a apărut primul ,,web browser”, pe atunci trebuia să-l cumperi, iar eu am cumpărat Mosaic. L-am instalat în calculator, m-am uitat la el și mi-am spus: wow, ce idee.  Mi-am zis că, astfel, Estonia nu este cu nimic în urma altei țări. Nu suntem nici în fața altora, deși am putea fi, ci suntem toți la aceeași linie de start. Și am zis ,,hai să o facem”. Să digitalizăm. Nu m-am gândit atunci că Estonia va deveni un lider, ci doar că este o zonă unde putem fi la același nivel cu majoritatea statelor dezvoltate.

Reporter: Este posibil ca o țară de dimensiunea României să vă copieze modelul ?

T.H.I: Țări mult mai mari decât România ne copiază. Mexicul ne preia sistemul. Și are 140 de milioane de locuitori. Problemele apar din cauza voinței politice și a opoziției. Este puțin mai ușor să obții consens într-o țară mai mică. Desigur, cel mai ușor consens îl obții într-o autocrație. Acolo nu ai nevoie de discuții (râde).

Cea mai bună soluție când ești o țară foarte mare este să o faci (digitalizarea – n.r) la nivel de subunități. Asta depinde unde se iau deciziile. În SUA va trece mult până vor avea o carte de identitate națională, însă fiecare stat are o carte de identitate și se numește permis de conducere. Și majoritatea serviciilor se fac la nivel national. În SUA aș spune că începi la nivel de stat. În India aș spune același lucru, nu poți să digitalizezi 1,3 miliarde de oameni dintr-o dată, ci începi cu un stat și vezi cum evoluează. Cu privire la România, nu știu precis cum funcționează sistemul vostru de guvernare, dar depinde de cât de multe se fac la cel mai înalt nivel și câte la nivelul inferior.

Reporter: Se spune că România are cea mai rapidă viteză de internet din Europa. Ce facem cu ea?

T.H.I: Degeaba ai viteză dacă nu ai arhitectura și serviciile. Poți să descarci filme, dar, când vine vorba despre servicii guvernamentale… Nu știu. Eu aș merge mai departe. Am locuit în Estonia și am lucrat la astfel de lucruri timp de 25 de ani. Am fost invitat la Stanford, mecca mondială pentru IT. Pe o rază de zece kilometri sunt Google, Apple, Facebook și Tesla. Toți sunt acolo. Dar dacă am nevoie de servicii guvernamentale, dacă vreau să-mi înscriu copilul la școală, trebuie să aduc o factură la electricitate pentru a dovedi că trăiesc acolo. Dacă vreau să o înscriu undeva trebuie să duc o bucată de hârtie și să stau la coadă. Și asta se întâmplă în Palo Alto, California, centrul a tot și toate. Poți să ai cea mai înaltă tehnologie din lume, dar în viața ta de cetățean nu joacă niciun rol.

Reporter: Atitudinea agresivă a Rusiei v-a stimulat și ea să îmbunătățiți apărarea cibernetică? A contat atacul din 2007?

T.H.I: Greu de spus, pentru că noi deja încercam, de trei ani, ca membri NATO , să transmitem că securitatea cibernetică este o problemă. NATO avea 80 de centre de excelentă diferite şi am spus că este nevoie de unul pe securitate cibernetică. Au spus nu, nu, nu!  Apoi am avut atacul. Mai avuseseră loc atacuri cibernetice, dar a fost primul atac public, deschis şi care se încadra în definiția războiului, continuarea politicii prin alte mijloace. Apoi, dintr-o dată, NATO a spus “Ups”, asta ar putea să însemne ceva. Rezultatul imediat a fost că NATO a deschis centrul de excelentă în securitate cibernetică în Estonia. Probabil, asta nu s-ar fi întâmplat dacă ruşii nu ne-ar fi atacat. Au câştigat, au pierdut? Eu aş spune că a fost un autogol, ca în fotbal. S-au simţit bine câteva săptămâni pentru că ne-au atacat, dar rezultatul final a fost că Estonia a devenit și mai mult un nucleu pentru securitatea cibernetică.

Barack Obama si Toomas Hendrik Ilves /Foto: White House – Pete Souza)

Reporter: Ia NATO suficient de în serios securitatea cibernetică?

T.H.I: Da şi nu, pentru că prea multe lucruri care ţin de securitatea cibernetică rămân la nivel strict naţional. În cadrul NATO există interoperabilitate. Poţi să pui o rachetă americană pe un avion de luptă francez. Dar atunci când vine vorba de ,,cyber” este ca şi cum ai vorbi despre spionaj. În realitate, nimeni nu vrea să spună despre ce a învăţat. Este mai puţină securitate în această zonă.  Schimbarea în zona securității este mai importantă decât cred oamenii. Istoria conflictului, de când un prehistoric a aruncat o piatră și a ucis un alt preistoric , s-a bazat pe geografie și distanță. Trebuia să arunci o piatră, nu? Astazi, în era digitală, ameninţările nu mai ţin cont de distanţă şi pot să ajungă oriunde. ,,APT 28” sau ,,Fancy Bear” au atacat Convenţia Naţională a Partidului Democrat, dar şi Ministerul de Externe al Italiei, parlamentul Germaniei şi au atacat Agenţia Mondială Antidoping. Nu contează unde eşti. Poate au atacat și Australia şi Noua Zeelandă, cine știe.

Ceea ce trebuie să facem în lumea digitală este să nu mai gândim în termeni de NATO, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. NATO este în regulă pentru tancuri, logistică, bombardiere, dar zona ,,cyber” nu cunoaşte distanţe. Distanţele sunt irelevante, geografia este irelevantă. Ce trebuie să faci este să te gândeşti la securitatea țărilor decomcratice împotriva ţărilor nedemocratice, în zona cibernetică.

Reporter: Care este rolul ştirilor false în războiul hibrid?

T.H.I: A fost mult mai grav acum trei ani, când lumea nu înțelegea fenomenul. Dacă ne uităm la istorie vedem că acum 25 de ani se aplica în Estonia, Letonia şi Lituania. Aveam vestul care credea ce se spunea și ne ruga să explicăm. Războiul georgian, din 2008, a demonstrat că Georgia, cu ajutorul nostru, a fost mult mai bună în a transmite mesajul decât ruşii. Rușii au câştigat războiul fizic, dar au pierdut războiul reputației. În 2014, când au intrat în Crimeea şi Donbas, au fost cei mai buni în a transmite informaţii false. Au spus că ucraineni crucifică minori. La început, vestul a crezut şi au spus că îi avem pe ucraineni care spun asta şi pe ruşi care spun că sunt copii crucificaţi. Până acum, presa importantă şi-a dat seama că ruşii nu pot fi crezuţi

Există mai mult scepticism faţă de acest tip de ,,fake news”. Ştirile false încă sunt pe Facebook, pe Twitter şi oamenii încă le cred. Este o problemă de lungă durată. În cele din urmă ar putea să ducă la redarea încrederii în jurnalismul serios. Eu am încredere în ce citesc Frankfurt Allgemeine, Financial Times, Washington Post. Dar sunt alte lucruri pe internet despre care nu ştiu cât de adevărate sunt. Am descoperit că multe lucruri sunt false.

Reporter: Există o legătură între revoluția digitală şi corupție. Dacă ai o problemă cu un fenomen precum corupția nu face niciun fel de revoluție. Ce ne puteți spune despre corupție și lupta împotriva ei în Estonia?

T.H.I: Cred că ne-am descurcat destul de bine. Potrivit Transparency International, suntem cea mai puțin coruptă țară post-comunistă. Suntem la același nivel cu Franța. Într-o societate digitalizată faci cheltuielile guvernamentale publice. Faci publice salariile, faci publice licitațiile pentru achizițiile guvernamentale. Vezi cine ce primește şi cât s-a cheltuit şi pe ce. Toate acesta îngreunează procesul de corupție. Este dureros pentru că totul trebuie să fie public şi să primeşti mereu întrebarea: de ce ai cheltuit banii pe asta? Dar aşa ajungi mai puţin corupt.

Nu ştiu cât de mult funcționează o campanie anticorupție. Arestezi câteva persoane, dar există suspiciuni de natură politică sau de altă natură. Dar dacă toate datele sunt publice, este mult mai greu să fii corupt. Sau, cum obișnuiam eu să spun, nu poți mitui un calculator.

Toomas Hendrik Ilves şi familia sa

Urmărește-ne pe Google News