Comentează- Secretul implicării? „Ştii ce-a fost cel mai important în toată treaba asta? Faptul că voluntarii se simţeau utili. Şi inclusiv oamenii mei se simţeau utili. Un alt soi de utilitate. Superioară”.
- Cifra aparent frivolă, dar care arată ce înseamnă vieți dislocate. „Peste 800 de câini şi pisici au trecut prin hotelul nostru. I-am ajutat cu actele, cu paşaportul pentru animale. Oamenii țin enorm la animalele lor”.
- Ce caz l-a tulburat. „O femeie refugiată, care avusese cancer la sân, avea şi o mână amputată şi era plină de vânătăi pe faţă. O bătuse fiul ei, care-o luase razna că fusese chemat în armată. O spus c-o confundat-o cu un general rus”.
Orice oraş din România are un excentric, ca să nu zicem altfel, care plasează, în piaţa centrală, cutii cu apă pentru porumbei şi alte vieţuitoare conlocuitoare. În Suceava, excentricul ăsta se numeşte Ştefan Mandachi.
Fiind milionar în euro, omul n-a plasat banalele bidoane de plastic tăiate pe jumătate, ci nişte tigăiţe de aluminiu. Şi nu s-a dus personal să le instaleze, „l-am trimis pe unul dintre angajaţii mei, să nu se ia Primăria de mine”.
Să primească în jur de 5.000 de refugiaţi ucraineni în hotelul lui a presupus un altfel de efort şi altfel de strategie.
Mandachi, 36 de ani, absolvent de Drept la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, a devenit popular în urma campaniei #şîeu. Pe 15 martie 2019, a inaugurat primul metru din autostrada prin Moldova. Doi ani mai târziu, a îngropat, fizic şi retoric, bucata de asfalt şi i-a pus cruce.
„Nu cer şi nici nu aştept sprijin de la stat”
„În pandemie, am strâns două milioane de euro, cea mai mare strângere de fonduri făcută de o persoană fizică, donaţii pentru a sprijini sistemul sanitar”, spune el.
„Hotelul meu a fost pus la dispoziţia cadrelor medicale din Suceava. Două luni, nu am intrat în hotel. A fost cu totul altă experienţă ca acum, când primim refugiaţi”, povesteşte Mandachi.
În Vama Siret, care se află la 42 de kilometri de Suceava, agitaţia din primele zile de război a fost înlocuită de un calm relativ. Totul e în aşteptare, voluntarii, autorităţile, ONG-urile îşi trag răsuflarea. „Dacă vine pacea şi cei plecaţi se vor întoarce la casele lor, tot pe aici vor trece”, crede Mandachi.
În hotelul lui mai sunt doar câţiva refugiaţi. Camerele sunt însă păstrate pregătite pentru a primi alţi oameni care fug pentru viaţa lor. „Nu am cerut sprijin de la stat şi nici nu aştept vreun sprijin”, insistă Mandachi.
Nu l-am întrebat pe Ştefan Mandachi cum a făcut primul milion de euro sau pe următoarele. L-am întrebat cum a fost pentru el experienţa cu totul nouă a războiului la graniţă.
„Incredibil ca în 2022 să înceapă un război cu tancul”
– V-ați așteptat la război?
– Mi se părea incredibil ca în 2022 să înceapă un război cu tancul. Anticipasem cumva, deşi eram din categoria scepticilor. Dar, în ipoteza în care ar fi început, eram pregătit să deschid hotelul, sălile de evenimente şi restaurantele mele pentru refugiaţi. Eram convins că dacă va începe invazia, voi deschide hotelul către refugiaţi sau către victimele războiului.
– Şi au venit repede?
– În prima seară au venit câteva zeci, ceea ce a creat multă tensiune. Nu ne aşteptam să vină un puhoi din prima. Am mobilizat zece oameni din companie, i-am dislocat din funcţiile pe care le ocupă şi i-am delegat să se ocupe de proiect, conduşi de un project manager. Ulterior s-au alăturat şi foarte mulţi voluntari. Am pus nişte postări pe Facebook şi au venit voluntari, s-a creat o echipă formidabilă. Ideea e că prima dată nu am avut cum să ştiu că voi avea nevoie şi de alţi oameni în afara angajaţilor, nu ştiam că o să vină atât de mulţi.
„Voluntarii vin de gura mea”
– Ce experienţă aveţi în acţiuni caritabile?
– Avem o fundaţie umanitară, Fundaţia „Jeni Mandachi”, dar nu avem angajaţi plătiţi. Inclusiv eu, suntem toţi voluntari. Toţi vin de gura mea.
– Cum a fost să găzduiţi cadre medicale, cum e să găzduiţi refugiaţi?
– În pandemie, am avut oameni care au stat 30 de zile în hotel. Acum refugiaţii stau la noi cel mult două zile. În pandemie, am primit în jur de o mie de oameni. Acum am avut peste 4.600 de oameni care au dormit cel puţin o noapte în hotel.
În pandemie, nu puteam să mă apropii de hotel, ne erau limitate mişcările. Acum am fost pe baricade, am vorbit cu ei, mi-am făcut o groază de prieteni dintre refugiaţi, încă ţin legătura cu ei.
– Cum aţi comunicat?
– În engleză. Rusă nu ştiu, ucraineană nici nu stâlcesc măcar, deşi suntem la graniţă cu ei. Au venit voluntari care ştiau ucraineană şi au fost foarte devotaţi. Avem în baza de date peste 350 de voluntari. Ştii ce-a fost cel mai important în toată treaba asta? Faptul că voluntarii se simţeau utili. Şi inclusiv oamenii mei se simţeau utili. Un alt soi de utilitate. Că ei sunt utili şi-n companie la mine, cu ei fac bani, şi ei fac bani cu mine, adică facem bani împreună.
De data asta, scopul a fost superior, mi s-a părut că depăşeşte, din toate punctele de vedere, ceea ce făceau ei până atunci. De aceea oamenii au fost atât de mobilizaţi, dormeau patru ore pe noapte, nu dormeau deloc, doar ca să poată să ajute.
„Femei, copii, bătrâni, câini şi pisici”
– Ce le-aţi oferit refugiaţilor?
– Pe lângă servicii medicale, asistenţă psihologică, duşuri, trei mese calde, asta nu mai vorbim, refugiaţii au găsit şi empatie. Poate au primit asta şi din alte părţi. La noi, sunt convins că voluntarii au venit în sprijinul lor. Au fost ajutaţi cu patimă. A fost o experienţă inedită. N-am mai trecut prin aşa ceva.
– Trăgând linie, cum arată experienţa asta în cifre?
– Pe lângă cazare, 19.000 de refugiaţi am transportat gratuit în străinătate. Vreau să subliniez gratuit, că au fost firme care au încasat sume modice, dar au încasat de la refugiaţi. Noi am vrut să evităm orice tangenţă cu cheltuiala din buzunarul refugiaţilor. Am găsit apartamente în Suceava şi zonele limitrofe pentru 6.000 de refugiaţi. Peste 800 de câini şi pisici au trecut prin hotelul nostru.
„Oamenii mei erau epuizaţi”
– Ce situaţii greu de rezolvat aţi avut cât era hotelul plin cu refugiaţi?
– A fost o fată de 17 ani căreia i s-a rupt apa. M-am speriat foarte tare când am auzit. A fost dusă la spital. A fost dificil pentru mine, că eram foarte încordat, m-am speriat. Nu puteai şti, erau foarte mulţi oameni acolo, se băteau doi, i se făcea rău la cineva, pe fondul stresului. A mai fost o femeie care avusese cancer la sân, avea şi o mână amputată şi era plină de vânătăi pe faţă. O bătuse fiul ei, care-o luase razna că fusese chemat în armată. O spus c-o confundat-o cu un general rus. A ajuns în Germania, la fiica ei, femeia, mi-a trimis şi ea fotografii.
– Au fost şi refugiaţi care nu ştiau încotro să meargă?
– Da, pentru asta avem departamentul de consiliere. Le prezentăm opţiuni. Îi ajutăm cu actele, cu paşaportul pentru animale. Îi luăm de aici şi îi ducem acolo unde cred ei că-i mai bine pentru ei. Unii au rămas în Suceava.
– V-aţi gândit să angajaţi dintre ei?
– Da, le-am şi spus: dacă pot să îi angajez legal, nici o problemă. Dacă se dă o ordonanţă care să-i facă pe ucraineni mai uşor de asimilat de către companiile româneşti, sunt convins că le găsim de muncă.
– Aţi făcut o estimare a costurilor pe care le presupune primirea refugiaţilor?
– Nu şi nu cred că e cazul să vorbesc despre asta. Este mult mai mare satisfacţia pe care am avut-o decât orice cheltuială financiară. Dacă e să estimezi costurile, trebuie să te raportezi la resursa umană, la spaţiu, la curent, la gaze, la degradare… Când intră zilnic câte 250 de oameni într-o sală de evenimente, se degradează, nu ai nici un control. Noi nu am pus elemente de protecţie, ne-am imaginat că vor veni maximum 200 de refugiaţi. Dacă vin, dacă nu vin… Au venit spre 5.000 de oameni. Înregistraţi, cu nume şi prenume, de unde vii, unde te duci, dacă ai boli, dacă ai test COVID, cum scrie la lege… Iar oamenii mei erau epuizaţi. Noi nu aveam resursă umană care să fie pregătită pentru aşa ceva…
– Vă gândiţi să vă organizaţi mai bine, pentru următorul val de refugiaţi?
– Deja am început, fundaţia mea, adică… Construim o zonă specială, mai organizată, cu paturi, cu tot ce înseamnă găzduire… Dar văd că deocamdată nu se întâmplă nimic.
„S-a dovedit că Suceava are importanţă strategică”
– Sunteţi aproape de graniţă. Vă faceţi griji şi pentru altceva?
– Creşterea de preţuri care a urmat războiului este catastrofală. Nu poţi să-ţi imaginezi. În contextul în care avem nevoie de făină şi de ulei în toate restaurantele noastre, astea au explodat. Există o incertitudine.
Nu ştiu ceilalţi concetăţeni, dar eu am fost foarte speriat, chiar mi-am pus problema ce o să se întâmple cu businessul meu din zona Sucevei. Nu cred că Rusia are tupeul să atace NATO. Dar cred că Suceava e cea mai afectată parte a ţării de conflict.
– În ce fel afectată?
– Am auzit că mulţi au plecat temporar din zonă. Se vorbea despre chemat la oaste, se făceau multe glume pe seama vârstei. Eu am 36 de ani, îmi spuneau prietenii: ai scăpat, pe ultima sută de metri! Gluma-i glumă, dar ceva tot musteşte pe acolo… În subconştientul oamenilor zăcea frica asta. Iar cu pericolul nuclear, ăsta chiar era pericolul cel mai mare. Un nor radioactiv care putea să se deplaseze până aici.
– În faţa unui astfel de pericol, lipsa autostrăzii din Moldova mai pare o mare problemă?
– Da, da, în eventualitatea că începe un război şi la noi, pe aici, pe la Siret ar trebui să treacă şi tancurile, şi refugiaţii. Bine, liderii noştri şi-au demonstrat incompetenţa, în 33 de ani, au fost praf, praf toţi. Dar gândeşte-te că NATO sau UE ar fi trebuit să prevadă atacul. Sunt sigur că la nivel de servicii se ştia. Cum de n-au pus presiune: zona asta este strategică, trebuie dezvoltată, e judeţ graniţă NATO. Ce e un miliard de euro la un buget de stat? Pierzi un miliard tocmai că n-ai acea autostradă. Nu încap două tancuri pe şoselele noastre. Suntem un judeţ izolat faţă de restul ţării.
Mi se pare absurd şi enervant cum bat ruşii toba că-i operaţiune militară specială. O să intre în istorie cu expresia asta.
„Vameşii ucraineni cereau tradiţia”
– Ce experienţe ai avut legate de Ucraina înainte de război?
– Vameşii ucraineni sunt nişte corupţi. Nu pot să-i uit. Mergeam în bazar la Cernăuţi, să-mi iau tricouri ieftine, fake-uri. La graniţă, îi vedeai, şpăgarii, cum cereau „tradiţia” şi de la bătrânele care luau zahăr şi ulei de acolo. Aşa erau acum 20 de ani, aşa sunt şi acum şi ar trebui judecaţi pentru că au luat şpagă în timp de război.
– Nu eram foarte prieteni cu ucrainenii înainte de război…
– Oamenii veneau disperaţi. Conjunctura era legată de supravieţuire. Putea să vină orice popor din lumea asta, cazam şi ruşi, fără probleme, dacă erau în situaţia asta. Când îi vezi venind, cu sacoşele de rafie, cu un rucsac, te gândeşti doar cum să-i scoţi din starea de încrâncenare. Am trimis o groază de TIR-uri cu ajutoare, venite din ţară. Vrem să le construim din donaţii un spital şi o şcoală la Mariupol.
– De ce tocmai acolo?
– Pentru că oraşul ăla e nivelat, cum să spun. Ar trebui intrat cu tractorul şi apoi construit de la zero. Nu mai au nimic. Vrem să le facem un spital. Totul e distrus acolo. De asta e mare nevoie acolo, trebuie strânse mai multe milioane de euro, o să contribui şi eu, ar fi bine să ni se alăture şi alţii. Orice ajutor este binevenit. Noi nu spunem la nimic nu.
„Am complexul salvatorului, mă mănâncă să ajut”
– Spitale pentru români?
– Facem. Un spital la Gura Humorului, 550.000 de euro strânşi din vânzarea metrilor imaginari de autostradă. Cea mai ingenioasă strângere de fonduri ever din România.
– De ce te implici în campanii caritabile?
– Nu pot să stau deoparte, pe mine mă mănâncă. Tot timpul când apare cineva, eu trebuie să-l ajut. Am complexul salvatorului, Maica Tereza.
Trebuie să-i ajut pe ceilalţi. Şi asta mă stoarce, de multe ori mă epuizează. De multe ori exagerez, sunt conştient de asta, o duc la un nivel la care nici corpul meu nu mai face faţă.
Pe lângă refugiaţi, eu mai ajut şi alţi oameni. Bolnavi, în nevoie. Dar o fac şi pentru mine, că simt că în mine reglez ceva când îi ajut pe oamenii ăştia. N-o fac excluzându-mă pe mine din ecuaţie. Sunt primul care salvează animalele de pe stradă, nu mă pot abţine. Dar sunt oameni care fac mai mult decât fac eu, sunt sigur.
– Ai un mentor, un model la care te raportezi?
– Modelul meu este Oskar Schindler. Dar el a salvat o mie de oameni, în timp de război, a riscat tot. Noi nu riscăm nimic, el era la altă ligă, la alt nivel. O mie de oameni, o mie de generaţii… Este enorm. Am fost şi i-am văzut mormântul la Ierusalim. Mie îmi şi place să ajut, îmi dă sens, mă echilibrează. Mă echilibrează să pot s-ajut. Atât de mulţi… Ei, în mod normal, ar trebui să urmeze o procedură, să se adreseze fundaţiei, să trimită un mail. Dar toţi depăşesc etapa asta, vor să-mi scrie direct mie povestea lor.
– Seamănă cu felul în care este abordat Gigi Becali de cei care-i solicită ajutorul.
– Într-un fel sau altul, sunt ca el, doar că Becali nu-i pe online, din ce ştiu eu. La mine nu vin la poarta casei, vin la poarta Facebook-ului, dar tot atât de mulţi sunt. Becali a ajutat foarte mulţi oameni. Nu sunt la mare distanţă de el, am dat şi eu mulţi bani. Îl admir mult când văd cu câtă bunătate scoate teancurile de euro. Alţii n-ar da o apă la un porumbel.
– Tu ai da?
– Am făcut nişte farfurii din inox şi am pus apă în castroanele alea pentru porumbeii din centrul Sucevei.
– Nu te-a certat Poliţia Locală?
– Păi, ce ştie? Ca idee în sine, nu e o idee rea. De unde beau apă porumbeii vara? Dar ca metaforă, am pomenit. Că se găsesc mereu unii să comenteze. Că-şi face imagine că dă bani… Dar fă-ţi şi tu, măi, imagine, cine nu te lasă?
– În politică te implici?
– M-au curtat, dar nu. Şi acum îmi ziceau: băi, dar tu la ce vrei să candidezi? Nu mă bag. Ce, nu stau bine? Aş vrea o colaborare mai bună între autorităţi şi forţa civică. Dar noi suntem încă viciaţi de comunism, nu avem încredere în instituţii.
Refugiaţii trebuie integraţi social, aştept o lege care să ne permită să-i asimilăm. Mergem mai departe, cu câini, pisici, oameni, cu fiinţe pe care trebuie să le ajutăm. Rămânem pe baricade.
– Ce e binele după părerea ta?
– E o afacere, o afacere cu Dumnezeu. Dai un leu, primeşti zece. Ajuţi un câine, primeşti de zece ori ajutor. E cea mai prolifică afacere divină. Să ajuţi şi să vezi cum se întoarce binele…
– Nu ar trebui să ajuţi dezinteresat, fără să aştepţi recompensă?
– Nu mă refer la câştiguri în bani. Nu câştig bani făcând bine. Poate nu e bine spus afacere, e o colaborare. Primeşti ajutor pe multe căi. Te schimbi.