Întoarcerea Mirabelei, unul dintre copiii din orfelinatele anilor ’90 pentru care adopția internațională a însemnat o șansă: „25 de ani mi-am dorit un răspuns despre viața mea”

Mai mulți copii se joacă într-un leagăn. Între ei, o fetiță de șase ani, cu păr brunet și fața rotofeie. Mirabela. „Ne legănăm în căutarea unor adulți care să ne ia în brațe”, notează jurnalistul Bruno Alberro în cartea sa, „Je me balance”, în care prezintă povestea Mirabelei Vian. 

Într-o zi, în timpul somnului de prânz, cineva o trezește și o îmbracă în haine mai groase, de ieșit afară. Merg la gara din Bârlad și urcă într-un tren cu destinația București. „Totul a fost foarte rapid.” „De ce? Ce se întâmplă?”, se întreabă fetița.

Este octombrie 1996. Mirabela călătorește din România în Franța împreună cu alți cinci copii și o însoțitoare. Sunt frați de orfelinat și de adopție. Pleacă împreună spre viața de familie, fiecare într-o familie nouă, doar a lui. În aeroport, fetița este întâmpinată de părinții adoptivi. Pleacă împreună acasă, undeva în regiunea Normandia din nordul Franței. 

„Nu știam unde am ajuns, dar aveam un zâmbet mare: aventură!”

Nu are niciun lucru cu ea, nicio jucărie. De fapt, singurul lucru cu care a plecat în Franța și care încă îi aparține este numele românesc pe care părinții adoptivi i l-au păstrat.

Acasă, în schimb, o așteaptă o cameră doar a ei și „păpușa”, povestește într-o engleză combinată cu franceză și română, într-o întâlnire la finalul anului 2022, la Iași, cu reporterul Libertatea. La noua ei casă din Franța găsește o cameră cu pereți galbeni, un birou, un pat, un dulap pentru haine și niște jucării pregătite pentru ea. „M-am simțit ca o prințesă. Aveam un dormitor doar pentru mine!”

„Cel mai frapant lucru este că Mirabela pare să ne fi adoptat pe noi la fel de mult ca și noi pe ea”, spune Alain Vian, tatăl francez, într-un e-mail cu reporterul Libertatea, la 26 de ani de la acel moment. Încă de la prima întâlnire, el și soția lui erau deja „mama și tata din Franța”.

Și el își amintește reacțiile fetiței când au ajuns, târziu în noapte, la poalele unei clădiri care nu avea nimic în comun cu orfelinatul românesc din care venise: „«Casa mea»! Imediat ce am intrat în apartament, un alt strigăt: «Camera mea»! A doua zi, am ieșit cu mașina, iarăși: «Mașina mea!»”. 

Recomandări

O dronă rusească a intrat în spațiul aerian al României: două aeronave F-16 au fost ridicate de la sol. „Probabilitate de impact” lângă Periprava

Acest fel de luare în posesie a unei noi vieți a fost deosebit de emoționant pentru tatăl francez. Și acum se întreabă, privind în urmă, dacă nu cumva în sufletul Mirabelei era îngropată o întrebare neliniștitoare: „Oare e adevărat?” Apoi a urmat prima petrecere pe care a avut-o vreodată de ziua ei de naștere – pe 19 decembrie 1996, la vârsta de 6 ani -, primul Crăciun în Franța, jocurile primei zăpezi, atât de rare în Normandia. „Nu, pe aia nu o mâncăm!”, i-a spus tatăl. În sfârșit, Mirabela înțelegea ce înseamnă „fericirea și o familie”.

Era adevărat.

„La orfelinat, viața e dictată nu de pulsația inimii, ci de cea a stomacului”

Și Mirabela, și tatăl ei își amintesc cum în primul an, micuța ascundea pâine sub pat, unde își făcea rezerve, așa cum învățase la orfelinat. Tot acolo, în copilărie, uneori mânca iarbă. Meniul era mereu același și aproape niciodată suficient: pâine tare, magiun de prune, mere, cartofi și varză. 

„La orfelinat, viața e dictată nu de pulsația inimii, ci de cea a stomacului”, se confesează ea în cartea „Je me balance”. 

Mirabela este astăzi o femeie de 32 de ani, brunetă, cu părul ondulat și un zâmbet mare. Are puține amintiri din vremea copilăriei care i-a aparținut orfelinatului, ca niște poze decupate dintr-un album de familie. Astăzi, copilăria Mirabelei este vie printr-un colaj de elemente care descriu viața în colectivitate, într-un orfelinat din România anilor ‘90: foame, legănat, violență, chipul lui Constantin, colegul ei cel mai drag.

În orfelinat erau aproximativ 20 de copii într-o cameră, în paturi suprapuse. La fel de bine puteau fi și 30. Ea avea patul de sus, Constantin pe cel de jos. Mult timp a crezut că băiețelul este fratele ei, într-o nevoie umană de a lega legături strânse, de familie.

„E complicat”, repetă astăzi des Mirabela, care nu și-a dat seama imediat că plecarea ei înseamnă și separarea de Constantin. 

Adopția nu a fost niciodată un subiect tabu la ei în casă, dar nici nu au avut discuții mari despre asta. „Ok, te-am adoptat. Nu e nicio problemă, acum avem o viață nouă împreună.”

Familia Vian, părinții adoptivi, era atunci un cuplu în vârstă de 39 de ani.

„Ne-am lansat în aventura adopției în 1994”, descrie pentru Libertatea tatăl adoptiv al Mirabelei. Au ales această opțiune după ce au aflat că o sarcină ar fi prea periculoasă. La începutul lui 1995, după mai multe luni de demersuri, au primit, din partea statului român, dreptul de a adopta un copil. „Pe parcursul cercetărilor noastre, ne-a devenit clar că adopția unui copil din România ar putea răspunde așteptărilor noastre și nevoilor imense din această țară”, explică Alain Vian.

Înainte de a o adopta, familia Vian a vizitat-o pe micuță în orfelinatul din România în care trăia. 

Boom-ul adopțiilor internaționale

Anii ‘90 și tranziția au venit cu un boom al adopțiilor, mai ales la nivel internațional. Orfelinatele românești erau pline cu mulți dintre copiii care au fost născuți în urma decretului 770, dat în anul 1966 de Nicolae Ceaușescu, care interzicea avortul. În 1966, natalitatea era 14,3 la mia de locuitori pe an, iar în 1989 de 16 la mie, arată Europa Liberă.

Unele dintre adopțiile copiilor născuți și abandonați s-au făcut la limita legalității, fapt ce a periclitat mii de destine care au rămas nescrise. 

Roelie Post, specialistă în științe politice și autoarea cărții „Romania for export only”, a început să lucreze la proiectul „Dosarul copiilor români” în 1999, ca angajat al Comisiei Europene. Aceasta notează în cartea sa că România era cunoscută pentru faptul că avea peste 100.000 de copii în instituții rezidențiale de îngrijire, unde „condițiile de viață erau îngrozitoare”.

Sarcina ei era să monitorizeze protecția copiilor din România, din perspectiva drepturilor omului, în cadrul viitorului proiect de aderare a României la Uniunea Europeană. În plus, Comisia urma să ofere sprijin financiar pentru a îmbunătăți situația copiilor instituționalizați. A intrat într-o lume pe care nu a înțeles-o la început.

La scurt timp, Post a realizat că ceva nu este în regulă cu sistemul de adopții. În urma criticilor Comisiei Europene și ale Parlamentului European, Guvernul României a stopat adopțiile internaționale în 2001 și a început să își revizuiască legislația. „Presiunea internațională, din partea unui grup mic de persoane care doreau redeschiderea adopțiilor internaționale, a fost extrem de feroce”, notează Roelie Post în carte. 

Drepturile copiilor 

„Un copil privat temporar sau permanent de familia ori de mediul familial, sau căruia, în interesul său superior, nu i se poate permite să rămână în acel mediu, are dreptul la protecție și asistență specială oferită de stat”, statuează Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, articolul 20.1, mai arată Post.  Însă statul român nu a avut grijă de copiii rămași ai lui, așa cum au arătat și multe publicații internaționale de-a lungul anilor. 

Dar au existat, ca și în cazul Mirabelei, povești care au născut familii. 

La vie en Normandie

Primele luni trăite în Franța de micuța Mirabela au fost un amestec de nou, atât noul magic, care deschide universuri, dar și noul pe care nu îl înțelegi și care-ți zdrelește coatele la început. „Nu știam să țin stiloul în mână, litere, nimic”, își amintește tânăra. După aproximativ șase luni a început să stăpânească limba franceză. Treptat, româna maternă a rămas închisă într-un sertar al minții, pe care a început să-l acceseze din nou în ultimii ani. A prins un pic de română din conversații și muzica Mariei Tănase și a lui Gabi Luncă sau din cea a lui Gică Petrescu și „Taraf de Haïdouks”.

Căutarea rădăcinilor

Când mama ei adoptivă a murit în 2014, Mirabela a simțit că dorința de a-și întâlni familia biologică a devenit „viscerală”.

Dar și înainte, în adolescență, avea întrebări legate de trecutul ei și căuta des detalii pe internet. Primii șase ani de viață erau înghesuiți în doar câteva informații pe care le avea: numele mamei și numele orfelinatului din Bârlad, unde mama ei a lăsat-o la vârsta de un an. 

În căutările ei online, Mirabela scria numele mamei ei biologice pe Google, în încercarea de a afla de unde vine. Dar nu a găsit niciodată nimic. 

Astăzi, Mirabela este o artistă care a ales să facă o carieră din intersecția a trei arte care o interesează: dans, teatru, cinema. Rădăcinile și identitatea sunt teme centrale pe care Mirabela le-a transferat din viața personală și în munca ei. 

„Eram un clovn de mică. Făceam pe toată lumea să râdă.”

La 10 ani s-a îndrăgostit de circ. „Când am mers prima dată, am avut o revelație – asta vreau să fac, nu știu încă sub ce formă.” La 15 ani s-a apucat de dans. Astăzi spune că îi place și pe scenă, și în spatele ei.

Ajutorul unui preot

În 2015 a participat la un proiect franco-român în Paris, ca dansatoare. Atunci a întâlnit un preot român din zona Moldovei, care i-a povestit că parte din activitatea sa înseamnă și să ajute copii adoptați la începutul anilor ‘90 să-și regăsească rudele biologice. 

Fiecare caz de abandon e unic, dar există niște trăsături comune: „sărăcia, lipsa de educație, prostia omenească. Pentru mine, o adopție înseamnă o reușită. Un copil pe care l-ai ajutat și a scăpat din situația în care era”, declară preotul pentru Libertatea, pe un ton calm, aproape didactic. Acesta dorește să își păstreze anonimitatea, pentru că nu dorește presiune mediatică și vrea să-și desfășoare munca în tihnă în continuare.

„Avea Osești, județul Vaslui, data nașterii și ceva chestii minore. Dar dacă a avut cuvântul ăsta – Osești, localitatea, am luat, m-am uitat și am scris la primărie și am înțeles că primăria a făcut o anchetă socială”, povestește preotul cum a început căutarea familiei.

„C. e numele meu de familie sau ceva de genu”, spune Mirabela și se încurcă amuzată încercând să pronunțe un nume care, în esență, nu este al ei. 

Pe parcursul căutărilor sale, preotul a dat și peste grupul de Facebook „The never forgotten children of Romania”. 

Inițiatoarea paginii este Ileana Cunniffe Băiescu, care a înființat această pagină în 2015, în timp ce își căuta propriul frate, care fusese adoptat. Modalitatea principală de căutare a familiei biologice este printr-un anunț public, care conține informațiile pe care le au cei care își caută părinții.

„În cazul în care acel copil nu deține niciun fel de informație despre părinții naturali, îl îndrumăm spre calea legală. Îi sprijinim prin formularea cererilor către Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANDPDCA), DGASPC, tribunal. Abia apoi pot intra în posesia dosarului adopției și putem merge pe fir până ajungem la familia căutată. Totul este gratuit, doar răbdarea lor este necesară”, explică pentru Libertatea Adriana Stoica, unul dintre voluntarii care se ocupă de această pagină.

 „Șapte frați”

De atunci, preotul a devenit la rândul lui voluntar al paginii care reunește familii. „Am plecat la drum împreună”, spune preotul. Un drum care în ultimii șase ani a facilitat întâlnirea dintre mii de copii adoptați în anii ‘90 și familiile lor biologice.

La două luni după ce s-a întâlnit cu preotul, în august 2016, Mirabela era în România, la țară, să-și întâlnească familia naturală. „Șapte frați”, spune Mirabela în română.

„Eram foarte entuziasmată. 25 de ani mi-am dorit un răspuns despre viața mea”.

Și preotul își aduce aminte momentele revederii. „Emoțiile erau foarte, foarte mari. Și acolo, și până să ajungem”. 

Îmbrățișarea mamei

Întâlnirea cu mama ei biologică a avut loc în 2016 și a fost „uimitoare”, spune Mirabela. „Nu este o poveste despre un abandon, este o poveste de familie, o poveste complicată.” Mirabela a aflat că provine dintr-o familie vulnerabilă, cu o stare financiară precară. 

„M-a lăsat la orfelinat ca să mă salveze, a fost un act de iubire”, spune femeia de 32 de ani. Avea un an când mama ei a lăsat-o la orfelinat. Restul fraților, pe care i-a crescut acasă, nu au mers la școală, din cauză că nu aveau bani, mai spune tânăra.

„A fost o reuniune”

Când s-au văzut, au servit-o cu cafea și a descoperit ceva ce avea să tot vadă în România: ospitalitatea care nu ține cont de clasa socială. „Toate întâlnirile cu familia au fost așa de drăguțe. «Ok, ia loc, vrei cafea, vrei ceva?» Mama a fost foarte emoționată. Și eu la fel. I-am înțeles”, spune Mirabela. 

„A fost o întâlnire profundă”, își amintește și preotul. „S-au privit în ochi câteva secunde și apoi mi-a spus să îi traduc, să îi spun că o iartă”, continuă părintele, care la momentul respectiv a avut rol de traducător. 

„Tatăl? E complicat! Pe el l-am întâlnit în 2019”

Pe tată, care trăiește în același sat și le vinde lemne iarna mamei și fraților, l-a cunoscut abia în 2019. Până atunci, rudele din partea mamei i-au spus diverse scenarii despre el: că este mort, că este la închisoare, că este un om rău. 

Într-o zi l-a sunat pe preot și l-a întrebat de el. A aflat că, în realitate, era în același sat, la un kilometru distanță. „Tot satul știa.”

„E complicat”, e o propoziție pe care o repetă râzând.

„E ok”, răspunde la întrebarea despre cum arată relația cu părinții ei naturali în prezent. „E complicat”, din nou, fiindcă ei nu au un telefon, povestește Mirabela. Vorbește pe Facebook cu unii dintre frați, ei îi spun astfel noutățile.

Reîntâlnirea cu Constantin 

Dormitul în paturi suprapuse s-a repetat, într-o cușetă, 20 de ani mai târziu, în 2016, pe drumul Timișoara-București, când a călătorit astfel cu Constantin, cu care viața a pus-o, pentru un timp, din nou în legătură. Constantin a devenit și el dansator. Cei doi au vrut să experimenteze dansul împreună la Centrul Național al Dansului din București, ceea ce au și făcut pe scena centrului. 

Tot în 2016, Mirabela a vizitat și orfelinatul din care a plecat acasă, în Franța.

De fapt, înainte să fie adoptată, Mirabela a stat în două locuri: primii doi ani au fost la Centrul de Reabilitare și Recuperare pentru Copii Fălciu, de unde a fost mutată la Orfelinatul Elena Farago, la vârsta de 3 ani. „Îmi amintesc fizionomia ei, dar ea nu avea nicio problemă fizică”, își amintește, 28 de ani mai târziu, unul dintre medicii de recuperare care veneau să vadă copiii din centru. 

Pe vremea aceea, psihologul Elena Ștefănescu făcea poze fiecărui copil din orfelinat, pentru posteritate, un fel de memorie vizuală pentru viitor, dar și o curiozitate legată de ceea ce micuții aveau să devină. O astfel de fotografie este printre puținele pe care le are Mirabela din copilăria ei. Femeia a trimis-o prin poștă familiei Vian, în Franța, după ce fetița a fost adoptată. Aceste fotografii erau incluse și în raportările anuale.

În 2022, când o vede din nou pe Mirabela în fața ei, Elenei Ștefănescu nu-i vine să creadă că se reîntâlnește cu micuța din imaginea imortalizată de ea, acum o femeie în toată firea. Mirabela i-a scris în urmă cu câteva luni și astfel au reluat legătura. Este singurul caz în care un copil pe care l-a fotografiat la orfelinat o contactează la o distanță atât de mare față de momentul fotografiei. Cei mai mulți dintre cei care răspundeau fotografiilor trimise de ea o făceau atunci. Restul rămâneau în vieți necunoscute de femeie. 

Astăzi, psihologul lucrează la sediul Fundației Star of Hope din Iași, o asociație care se ocupă cu îmbunătățirea calității vieții copiilor aflați în dificultate. Aici, la sediul fundației, are loc și revederea celor două. De data asta, Mirabela este cea care va imortaliza imaginea femeii care o ajută să-și completeze puzzle-ul copilăriei. Un moment în care limbile și cuvintele nu mai au nicio graniță. 

„Am avut o copilărie bună în Franța”, rezumă Mirabela.

„Bela România”

În prezent, lucrează la un documentar despre povestea ei, dar și despre povestea adopțiilor, în general, „Bela România”. La finalul anului 2022 a fost în Iași, unde a continuat filmările pentru acesta. Când se plimbă pe străzile din Iași, Mirabela citește afișe și cuvinte scrise cu majuscule pe panouri publicitare – „ce mai faci?, „spitalul de recuperare”. Râde. 

A ajuns aici „din curiozitate, cred, aveam nevoie de niște fețe, ca să înțeleg, ca să asamblez puzzle-ul”, spune Mirabela. „Să înțeleg de ce puzzle-ul meu este deschis. Povestea mea nu este una oribilă, nu este despre trafic sau lucruri oribile. Este o poveste de viață și atât.”

Numele ales pentru documentar, „Bela România”, are două interpretări: finalul numelui ei și țara în care s-a născut, un loc pe care ea îl consideră frumos. De aceea, vrea să arate și o altă perspectivă asupra României, de multe ori reprezentată peiorativ în Franța. În documentar vor apărea fragmente și din întâlnirile cu familia ei biologică, dar și alte povești ale unor artiști franco-români, povești legate de termenul adopție, în toate sensurile sale. 

Mirabela realizează documentarul împreună cu actorul Gerd Jan-Picco, care a însoțit-o în 2019 și a fost martor la întâlnirea dintre ea și tatăl ei natural, și cameramanul Olivier Le Saux, ambii buni prieteni de-ai ei.

Nevoia de a ști cine e acasă

„Uneori, am văzut copii care au fost adoptați și care, poate, aveau traume mai mari decât cei care au rămas în sistem sau care au trăit în familii foarte sărace. Nu mă întrebați de ce. Probabil că i-a măcinat faptul că au crescut cu întrebarea: De ce?”, spune preotul.

Și Mirabela i-a povestit că în unele seri în copilărie strângea perna în brațe și se întreba oare cum arată mama ei naturală și „oare de ce, oare de ce?”. Acum știe. „Arăt ca ea, avem aceeași față”, spune și pune poza de pe ecranul telefonului în fața feței, să se vadă clar similitudinile. Apoi, trece prin mai multe fotografii care au ajutat-o să descopere de unde vine. „Aveam o furie. Acum mă simt mai așezată.”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro