Comentează- Libertatea a lansat o serie specială de Sărbători. Mai mulți reporteri ai ziarului au fost în localitățile depopulate ale României pentru a adresa o întrebare simplă: cum întâmpină locuitorii de azi ai țării, prinși între tradiție și nevoia modernizării, trecerea la noul an?
Lenuța Țico se mișcă cu agilitate prin curtea ei din Ruginoasa, un sat din Sălaj aflat la vreo 10-15 minute cu mașina de drumul european E81. Tocmai a curățat hornul de la bucătărie, iar acum se spală cu apă rece pe mâini.
„Eu am lucrat și dacă nu am putut”
Agilitatea nu îi vine nici din vârstă, nici din starea de sănătate, ci dintr-o filosofie personală pe care femeia de aproape 80 de ani, cu proteze la ambii genunchi, o rezumă așa: „Eu am lucrat și dacă nu am putut”.
Liniștea profundă din dimineața de 23 decembrie e dată nu doar de izolarea geografică a satului, dar și de absența oamenilor. Din 103 case, mai sunt locuite vreo 20, precizează ea. „Toate-s goale pe aici. De aici până la cooperativă nu mai este decât o femeie de 93 de ani”, spune Niculae, soțul ei, cu cinci ani mai mare și cu o operație pe inimă. Anul acesta au sărbătorit 60 de ani împreună.
Niculae stă pe un scaun în casă, lângă sobă. Are o cușmă pe cap. Ca mulți bărbați din sat, a muncit la mina de peste deal, din Aghireș. Televizorul e dat la maximum, pe emisiunea „Casa Iubirii”. „La tinerii ăștia ne uităm că se tot sfădesc. Ne aduce aminte și nouă de tinerețe”, zice Lenuța râzând.
Brad nu și-au făcut. În trecut, „veneau cu căruțele cu brăduți atuncea prin sat. Vedeai că strigă, nene, nu iei un brad? Ba da. Amu-i lumea la oraș. Mai tineri ca noi nu sunt în sat”.
Niculae povestește:
Josenii
În adolescență, Lenuța mergea la colindat cu o gașcă de nouă fete. Băieții și fetele umblau separat în noaptea de Crăciun. Ruginoasa era încă un sat mare, iar tinerii se împărțeau pe sectoare. Erau susenii și josenii, „că e satul lung”. „Noi eram josenii”, spune femeia. Într-un sac strângeau prăjituri, nuci, cârnați, rar și bani.
Prima etapă a depopulării satului a coincis cu căsătoria Lenuței cu Niculae, la începutul anilor ‘60, povestește femeia. Atunci s-a făcut colectivizarea. Oamenilor din sat li s-au luat pământurile și animalele. După ce au rămas fără pământ, multe familii tinere s-au mutat la oraș, în Cluj-Napoca.
Ea și soțul ei au rămas însă în Ruginoasa, pentru că Lenuța a trebuit să aibă grijă de socrul ei. Pe singurul lor băiat, Radu, l-au dat la școală în Cluj-Napoca, unde a stat la o soră de-a ei.
Caietul vechi de 60 de ani
„Atuncea mai demult se umbla cu corinda și cu Steaua”, povestește Lenuța. „Chiar pruncul nostru umbla cu Steaua. Atâta de fain zicea. Și acuma am într-un caiet scris”.
Femeia caută într-un sertar și scoate o folie de plastic. Acolo e arhiva ei personală, strânsă în șase decenii. Sunt mai multe foi îngălbenite și un caiet pe paginile căruia sunt rețete de prăjituri, „prăjitură cu silvoiță”, „haioșe”, „cornulețe”, „dulceață de struguri”, instrucțiuni de tricotat, dar și versurile de la Steaua.
„Și ca veșnic să rămână
Asta sfântă amintire
Am făcut o stea frumoasă
Și-am venit la dumneavoastră
Chiar prin frig și noapte grea
E frumos a-l lăuda”.
Steaua e un spectacol popular despre nașterea lui Iisus, interpretat de copii. „Începea Radu, băiatul nostru, apoi Daniel zicea, apoi Ciprian, apoi Gabriel. Zicea fain. Și toată lumea așa îi asculta!”, povestește ea cu încântare.
În caietul Lenuței, numele copiilor, acum bărbați adulți, sunt scrise cu majuscule lângă fiecare pasaj din Steaua. Băiatul lor avea 10 ani când a notat ea versurile, acum are 58.
Caietul e chiar de când s-a măritat. Avea 19 ani atunci. A devenit responsabilă să-și îngrijească nu doar tânăra ei familie, dar și familia soțului. Ca să se descurce, a cerut sfaturi de la nașa ei. A întrebat-o diferite rețete, pe care și le-a scris în caiet.
Tot acolo a însemnat și versurile de la Steaua. „De aceea le-am scris, să i le arăt când a fi mare, la prunc, la nepotul. Am gândit că a mai umbla lumea, a merge și nepotul. Apoi…”.
„Tinerii își aminteau brusc de casa bunicilor”
Fenomenul depopulării e mai pronunțat în zonele izolate, unde doar recent s-au făcut drumuri asfaltate, spune istoricul și antropologul Valer Simion Cosma, care aproape patru ani a lucrat cercetător la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău.
În ultimii doi ani însă, în contextul pandemiei, tot mai mulți oameni au început ori să își cumpere case la țară, inclusiv în zone izolate, ori să își reevalueze casele pe care le aveau, dar în care nu mai locuiau.
„De exemplu, la Sici (un sat din județul Sălaj), dacă te duci vara în weekenduri, zici că e stațiune. Acum 2-3 ani era plin de case la vânzare la prețuri de nimic, acum nu prea mai găsești. Casele de la țară au fost ca un refugiu în contextul restricțiilor, mai ales în satele izolate, unde nu ai instituții, nu ai poliție, era un no mans land. Tinerii își aminteau brusc de casa bunicilor”, explică antropologul.
Camerele de monitorizat
Ruralul e într-o transformare continuă, adaugă Valer Simion Cosma. Bătrânii din sate vorbesc foarte mult la telefon, „mai mult decât noi”, fac apeluri video pe Messenger să își vadă nepoții, „trec printr-un proces rapid de digitalizare”. Fiind atât de izolați, în unele sate sunt instalate la multe case camere de filmat care îi monitorizează în permanență. În felul acesta, copilul de la oraș poate vedea dacă părintele din sat pățește ceva.
În „caietele cu de toate”, cum era și caietul Lenuței, care sunt un fel de „prelungire a caietelor de rețete”, oamenii își trec și numere de telefon pentru un fel de Glovo local, spune Cosma. „S-au dezvoltat în ultimii ani în rural tot felul de servicii de genul. Cei mai tineri le găsesc pe grupuri de Facebook, partea mai bătrână și le notează în caiet. Ai nevoie de mălai? Ai un număr de telefon, suni și cineva îți aduce la poartă sacul de mălai”.
Diecița
Câteva numere mai sus în Ruginoasa, Lidia Lehene e în toiul pregătirilor de Crăciun. „Doamne ajută! Haideți în casă. Ia amu am terminat sarmalele”, spune femeia și ne invită în bucătăria ei de vară. Ca și Lenuța, poartă fuste, zadie și are capul acoperit de batic. E energică și zâmbitoare, în ciuda vârstei și a problemelor de sănătate. Brad nu are, spune că o dor picioarele.
„Am trecut în al 84-lea an”, se prezintă ea. „De 20 de ani îs dieciță, așa se zice la noi, cantor la biserică. Tata meu o fost diac de tânăr. De la vârsta de 12 ani. Și săracul a fost bolnav. A trăit 86 de ani”.
Lidia e văduvă de 12 ani. „Am mare noroc cu televizorul ăsta”, spune femeia. Ziua se uită la televizor, seara dă drumul la radio să asculte vecernia. Pe perete are două portrete: ea și soțul ei, „în grădină la fân, stam acolo la umbră”. I-a fotografiat nepoata de la Cluj.
Când tatăl Lidiei, cântăreț la biserică, era bolnav în spital, preotul din Ruginoasa a invitat-o pe ea să îi ia locul. „Eu v-am auzit că cântați frumos, haidați dumneavoastră. Părinte, cânt, dar cânt după tata, nu știu eu așa. Zice, haidați. Asta a fost amu vreo 20 de ani”, își amintește femeia dialogul cu preotul de atunci.
Pe patul de spital, tatăl ei a pus-o să citească din Apostoli. După ce Lidia a terminat de citit, tatăl i-a zis că nu a înțeles nimic. „Ai de mine. Cum n-ai înțeles, tată? Tu, fată, când citești respectă punctul și virgula și nu le ciotrica, zi-le rar, să te înțeleagă omul ce zici”.
Fata de atunci s-a cutremurat. „În veci nu l-oi uita, săracul. Așa m-am învățat și citesc. Totdeauna mi-aduc aminte cum o zis către mine”, povestește tanti Lidia.
Caietul cu peste 100 de cântări
Lidia își amintește că, de fiecare dată când mergea la tatăl ei să îi ducă mâncare, îl găsea la masă scriind versuri ori pe banca din fața casei, cântând.
„I-o fost pusă frate meu o bancă lângă poartă și o semănat flori. Și de-acolo se auzea cântând. O avut un glas foarte frumos. Cânta și când mergeam să îi duc de mâncare, îl auzeam de departe cântând”, spune femeia de 84 de ani.
„De la dumnealui mi-o rămas în caietul scris peste 100 de cântări. 120 îs”, spune ea. În caiet sunt cântece pe care le-a cules, dar și versuri scrise de el. Când un om din sat murea, diacul compunea versuri despre viața lui. Așa era obiceiul, explică Lidia.
Din caietul moștenit de la tatăl ei, pe care îl păstrează la biserica din Ruginoasa, a aflat colinde pe care nu le mai auzise vreodată. Pe una dintre ele a cântat-o acum două săptămâni. „Îi lungă, dar acum avem centrală și nu ni-i frig!”, spune femeia. Până de curând, biserica se încălzea cu două sobe de teracotă care nu prea făceau față la frigul din timpul iernii.
„Acum duminică am zis una…”, spune Lidia și se oprește din vorbit. Își drege puțin glasul și începe să cânte colinda.
Schimbarea
În Ruginoasa s-au stabilit câteva familii de romi, care mai întineresc satul, povestește preotul Florin-Sergiu Cârcu. Slujește în Ruginoasa și Stoboru, un cătun vecin, de doi ani.
Acesta a avut o carieră militară înainte. „După ce m-am pensionat, am urcat drumul frumos al slujirii lui Dumnezeu”.
„Avem și locuitori de 90 de ani, și copilași nou-născuți în comunitatea de romi, o comunitate foarte liniștită”, spune preotul. „Niște oameni frumoși și la port, și la suflet”.
Bătrânii din sat vorbesc despre familiile de romi cu o oarecare suspiciune, ca despre niște „străini”. „Dar sunt și tare săraci”, admite Lenuța, femeia de 79 de ani. A pregătit pachete pentru copiii care vor umbla cu colinda. „Le-am pus bani, nuci, mere, bomboane”.
Preotul Florin spune că este o zonă foarte defavorizată. Majoritatea lucrează la Zalău, oraș aflat la 50 km, sau „în imediata apropiere, unde se face autostradă”, alții mai lucrează cu ziua.
Există mult rasism în ruralul românesc, „la noi e bine că nu au venit țigani”, dar au apărut și diferite relații de dependență care schimbă raporturile între romi și neromi.
Valer Simion Cosma explică:
Când un sat e îmbătrânit, înseamnă că e nevoie de mână de lucru. „Populațiile de romi care se mută de obicei sunt mai tinere, mai în putere. Și atunci, oamenii devin mai toleranți, pentru că au nevoie de ei. Au nevoie să vină cineva să le taie lemnele, să îi ajute la curățenie. Pe de altă parte, e adevărat și că, în anumite comunități, unii dintre romi, mai ales cei mai tineri, fără ocupație, îi văd pe bătrâni și ca pe niște posibile ținte”, spune antropologul.
Satul cu trei familii
În Stoboru, un sat de lângă Ruginoasa, au mai rămas doar trei familii. Peste drum de biserica pictată în sec. XVIII de Urs Broină, un pictor zugrav de biserică, țăran iobag în Stoboru, locuiesc Aurica Nuț cu soțul ei, Vasile.
Satul era complet izolat până acum 2-3 ani, când s-a făcut „drumul bun”. „Noi nu am avut ieșire de aci, nici tren, nici autobuz, nimic. Am mers peste deal, pe jos, până la autobuz. Noi nu am avut niciodată. Tare greu o fost. Ne-am dus acolo și 8 km până la Aghireș”, povestește femeia.
De când s-a făcut drumul, vin tot felul de mașini în sat. „Nu ne place dacă suntem așa puțini, tot vin mașini. Nu te poți aștepta la cine-i și cum e”, spune Aurica.
Izolarea îi face pe oameni mai circumspecți cu „străinii”. Soțul Auricăi, de exemplu, spune despre el că e „vinitură”, doar pentru că e născut în altă localitate. Stă acolo de câteva decenii, dar tot ca „vinitură” se descrie.
Fiind doar trei familii rămase, slujba de Crăciun nu se mai ține în biserica din sat. Aurica va merge la biserica din Ruginoasa, unde e dieciță tanti Lidia. „Vine să mă ia părintele Florin”, spune ea.
La final, ne urăm sărbători fericite. „Mulțumim că ne-ați vizitat. Să mai veniți!”, spune Aurica.
Din același ciclu de reportaje al satelor depopulate, poți citi și:
Crăciunul, într-un sat cu un singur brad. „Stau la mine acasă, în liniștea mea”