Comentează„Mă uit la slujbă, dar pe rusește – de la Moscova. Acum nu mă mai pot duce la biserică, numai ascult la televizor”, ne spune Ioil Lupașcu, când îi trecem pragul casei din satul Slobozia-Dușca, raionul Criuleni.
Îl găsim într-o cameră mică, cu tavan jos. Pe pereți sunt atârnate carpete tradiționale, peste care sunt înșirate diplome, fotografii din tinerețe și de la aniversări. „Asta e de când o fost Sandu (președinta Maia Sandu, n.r.) la mine. A fost frumos, mi-a adus flori, o Biblie mi-o dat”, explică veteranul cea mai recentă fotografie.
Pe o masă, lângă o vază cu flori, e expusă o felicitare bilingvă, în română și rusă – „Mulțumim pentru Victorie”. Pe un perete ține calendarul ortodox și un ceas de plastic, inscripționat cu partidul lui Ilan Șor, parlamentar moldovean, suspect într-o operațiune de devalizare a mai multor bănci. Nu-i moș Ioil vreun susținător, l-a primit de pomană.
„Aista-i televizor nou, l-am primit de ziua mea”, continuă bătrânul în timp ce se străduiește să închidă aparatul cu telecomanda.
Vizitat de Maia Sandu, înainte de a împlini 100 de ani
Aflată la ieșirea din satul Slobozia-Dușca, raionul Criuleni, casa lui Ioil Lupașcu a fost de curând loc de sărbătoare. Veteranul a împlinit centenarul pe 13 mai și a fost celebrat de tot satul. La începutul lunii, a primit și vizita președintei Maia Sandu. Satul său, în care doar puțin peste un procent din populație se declară ruși, a votat-o majoritar pe actuala președintă și la alegerile din 2016, arată statisticile oficiale.
„Două zile au venit oamenii în vizită la el. Inclusiv președintele raionului Criuleni a venit să-l felicite”, îl completează fiica, Maria, în vârstă de 68 de ani. „Socot că foarte bine am petrecut de ziua lui. Am avut muzică vie, ne-au cântat lăutarii din sat”.
În 1922, anul în care s-a născut, Iosif Stalin îl succeda la puterea Uniunii Sovietice lui Vladimir Ilici Lenin, fascistul Benito Mussolini devenea cel mai tânăr premier din istoria Italiei și abdica ultimul sultan al Imperiului Otoman. La Alba Iulia avea loc încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria a României.
Istoria mare bifa schimbări marcante, una dintre ele avea să bântuie Europa până astăzi: formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste – URSS. Pe 30 octombrie 1922, reprezentanții guvernelor Rusiei, Ucrainei, Belarusului și Republicii Transcaucaziene au urcat pe scena Teatrului Bolșoi din Moscova pentru a proclama formarea unei noi țări. O țară pentru care nou-născutul Ioil Lupașcu avea să lupte.
După război, veteranul a mai ieșit din țară doar în Ucraina
Ioil Lupașcu locuiește singur, doar cu Ursu, un cățel mic și lățos, cu lătrat răgușit. Dar în curtea vecină stă nora lui, Nadejda, 67 de ani. Ea îl ajută în gospodărie, cu brazdele, cu vița-de-vie, cu mâncarea și curățenia.
Fiica Maria și soțul ei, Teodor, în vârstă de 70 de ani, îl vizitează periodic din satul vecin, Onițcani. Are familie mare moș Ioil: 9 nepoți și 16 strănepoți. Dar sunt împrăștiați în toată lumea, din Germania până peste Ocean. Îi vede o dată sau de două ori pe an, la sărbători.
Ioil Lupașcu nu și-a vizitat niciodată rudele în străinătate. După război, a mai ieșit din Republica Moldova doar pentru câteva vizite în Ucraina – la Zaporojie și la Feodosia, o stațiune din Crimeea. „Acum e război la Zaporojie. Păcat, că erau locuri frumoase”, spune bătrânul cu voce înceată, ca pentru el.
„La Curtea de Argeș era mama foamei”
Nici în România n-a mai fost de la război încoace. Când era flăcău, pe la vreo 20 de ani, în 1943, a fost luat în Armata Română, unde a rămas până în 25 octombrie 1944. O dată care a rămas în calendarul personal al basarabeanului, dar și în istoria României. În acea zi trupele române și cele sovietice au eliberat orașele Careii Mari și Satu Mare de sub Ungaria horthystă. Victoria de atunci e celebrată anual ca Ziua Armatei Române.
„Am slujit la București, la bateria de artilerie de la Cotroceni. Taman acolo era și Palatul Regal și l-am văzut de trei ori și pe Regele Mihai, dar n-am vorbit cu el”, își amintește veteranul.
Bătrânul din Slobozia-Dușca a luptat în război ca soldat. N-a vrut să aibă grad, spune că asta ar fi însemnat responsabilități nedorite.
Își amintește că în 1943 a fost trimis la Alba Iulia, ca să ducă un transport de armament. A descoperit o țară săracă și oameni care se străduiau să-și ducă traiul de pe-o zi pe alta.
„Când am ajuns la Curtea de Argeș era mama foamei. Am fost într-un sat cu vreo 70 de căși – păcătoși (săraci, n.r.) erau toți. Făceam mâncare într-un singur ceaun, că n-aveau două. Am fiert un borș și, tot acolo, am pus și de mămăligă. Era greu de tot”, își începe povestea moș Ioil.
„În prima seară, m-am dus la crâșmă cu un coleg. Ne-o adus niște brânză de oi și câte o bucată de mămăligă. Ne gândeam că poate ne-o aduce și ceva pâine. N-au mai adus”.
A ajuns cu Armata Sovietică până pe frontul din Polonia
În august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste și s-a aliat cu URSS. Schimbarea politico-militară a însemnat și mutarea lui Ioil Lupașcu în Armata Sovietică. „Când au venit rușii în România, ne-au întrebat de unde suntem – eu mai înțelegeam câte-un cuvânt rusesc. Le-am zis că suntem din Basarabia. Apoi, un ofițer ne-a luat pe toți basarabenii și ne-a dus la gară, să ne întoarcem în Basarabia”.
După trei săptămâni, toți au fost încorporați la sovietici. Veteranul a cunoscut viața cazonă din ambele tabere, dar spune că a avut o singură regulă după care s-a ghidat ca să scape de probleme: disciplina.
Diferențe între Armata Română și cea Sovietică or fost: la unii era mai bine, la alții – mai rău. După mine, dacă erai ascultător, o duceai bine. Ca în viață, dacă asculți, merge treaba.
Ioil Lupașcu, veteran de război:
Ioil Lupașcu a mers cu frontul până în Polonia. A văzut toate greutățile războiului și încă nu-i vine să creadă că oamenii de azi au ales să repete istoria. „Războiul n-aduce nimic bun. Războiul e rău”, spune bătrânul oftând.
N-a luptat în prima linie a frontului, misiunea sa era paza obiectivelor strategice, dar chiar și-așa spune că a avut noroc să se întoarcă viu din război. Și-a pus mereu încrederea în Dumnezeu. În Armata Sovietică, soldații n-aveau voie să umble cu însemne bisericești, dar el și-a păstrat cruciulița, cusută pe interiorul hainei.
„Uite așa mi-o trecut glonțul p-aci”
Ioil Lupașcu s-a aflat de două ori la un pas de moarte, își amintește bine. „Într-o noapte, m-am dus cu sergentul și cu un soldat să marcăm un drum pe care trebuia să vină apoi armata noastră. Dar drumul cela era blocat cu sârmă ghimpată, iar noi trebuia să facem loc pentru tancuri. Când am început să tăiem sârma, nemții ne-au observat. Și cum stăteam cu fața în sus, uite așa mi-o trecut glonțul p-aci. (Arată în dreptul coastei stângi.) Nu m-au dus la spital, m-au pansat colegii și repede s-o îndreptat”.
„Dar după aceea, eram vreo 40 de oameni și ședeam la marginea unei păduri. Niște soldați ruși făceau focul. Noi, fiindcă auzeam că vine ceva, le-am spus la ruși: «Măi, fugiți d-aci, că vine un avion nemțesc și amu o să deie bomba peste voi». Amu noi, vreo câțiva, ne-am ferit, am fugit, dar ăia care nu ne-au ascultat, toți au fost uciși. Venea avionul Stuka, se lăsa puțin în jos și arunca bomba. Nici tunul n-avea ce-i face, așa iute mergea”.
Stuka a fost cel mai de succes bombardier folosit de nemți cu precădere în atacuri-fulger.
„Când o picat bomba, noi am orbit și am surzit pentru o vreme. Atunci ne-au dus la spital. Când m-am întremat, am vrut să plec acasă. Dar mi-au zis: «Las că acu ești bine, șezi aci cu noi». Așa am slujit până în 46”.
Ioil Lupașcu a fost recunoscut veteran de război de Rusia. Ministerul Apărării din România i-a oferit o diplomă de recunoștință, pe care bătrânul o ține agățată de perete.
„Eu le spun la toți tinerii: după război, o să vină foamea”
Când s-a întors acasă, în satul natal, Ioil Lupașcu a trebuit să înfrunte marea foamete de după război. „În ‘47, a fost foamete mare. Eu n-am trăit așa de rău, pentru că am fost în armată și ne dădeau câte patru kilograme de grâu pe lună pentru fiecare membru al familiei. Mai aveam vacă, lapte, brânză. De bine, de rău, am avut ce mânca. Noi n-am simțit așa rău foamea, dar mureau câte trei-patru oameni pe zi în sat. Și câți copii n-au murit!”, povestește veteranul.
Așa rău va fi și după războiul ista. Eu le spun la toți tinerii: după război, o să vină foamea. Or să ajungă să deie mașina pe un sac de grâu, dacă or găsi, că pâine nu-i.
Ioil Lupașcu:
„În ‘47, femeile de la noi din sat au luat covoarele de lână din casă și s-au dus la Moscova să le vândă. Nu le-o dat nimic pe ele! S-au întors înapoi și au vândut covorul pe un sac de grâu”, continuă moș Ioil.
Bătrânul urmărește știrile care vin din Ucraina și spune că nu se gândea să mai trăiască un alt război atât de aproape de casă. „Văd ce-i în Ucraina, dar vă spun: nu-i ca atuncea. Când începeau a bombarda nemții, lumina noaptea de parcă era zi. Așa bătaie n-am mai văzut”, spune bătrânul.
Acum, luptă degeaba, se omoară degeaba. Ce cred ei că vor câștiga? Și Cărțile (Biblia, n.r.) scriau că va veni vremea să se ucidă frate cu frate. Păi, nu așa e? Nimica nu vor obține, doar moarte și suferință vor rămâne în urma lor.
Ioil Lupașcu:
„Moldova-i dusă de râpă”
Războiul din Ucraina trezește temerile moldovenilor cu privire la implicarea țării în conflict. Familia lui moș Ioil deplânge soarta ucrainenilor, dar spune și că se teme pentru cea a Moldovei.
– Sperăm să se oprească rușii. Numa să nu se oprească la Nistru!, spune ginerele lui, Teodor.
– Da, tare ne e frică să nu vină încoace, îl completează soția sa, Maria. Trăim în altă lume acum. Păi, Cernăuțiul nu-i al nostru? Bolgradul, la fel? Transnistria e a noastră, dar de ce nu-i a noastră? Astea s-or împărțit, dar nu le poți lua înapoi – gata!
– Până n-o să ia Ucraina, n-au să se mute rușii spre noi, îi liniștește moș Ioil.
Pentru bătrânul veteran nu războiul e cea mai mare grijă, ci lipsa de unitate socială a țării și atitudinea generațiilor tinere față de muncă.
– Moldova-i dusă de râpă, spune bătrânul cu amărăciune în glas. În Moldova, n-am avut stăpâni cum trebuie. Când zici ceva, așa să și faci. N-ai făcut? Afară! Maia spune una, deputații fac alta, îi prind cu specula.
– Noi mare noroc am avut că ni s-au deschis granițele. Se ridică țara. Dar e tare greu să sfarmi corupția asta care-o fost atâția ani, intervine Teodor.
– Tinerii trebuie să muncească. Înainte nu era internet, așa că oamenii lucrau și aveau de toate. Omul care are pământ și-l muncește, acela trăiește indiferent că vin rușii sau nemții. Dacă muncești, ai – dacă nu muncești, n-ai. În ‘47, când s-o făcut colectivul, eram 350 de familii în sat. Aveam pământ, aveam cai, vaci, oi, eram gospodari. Tot pământul se lucra. Acum, pământul șade pârloagă. La noi, pământu-i bun, dar oamenii sunt răi, că nu vor să-l lucreze.