ComenteazăCătălin Frandeș, 55 de ani, a fost strungar din 1988 până în 1993 la Întreprinderea județeană de industrie mică din Iași. În 1993, s-a mutat împreună cu soția lui, Camelia, la Murighiol, în județul Tulcea, unde ea era profesoară suplinitoare, iar el, barman la „crâșma” din sat.
Soția lui, Camelia Frandeș, care are acum 54 de ani, a absolvit în 1991 Facultatea de Metalurgie la Institutul Politehnic din Iași. Nu și-a găsit de lucru ca ingineră, așa că după terminarea facultății a predat română, franceză și latină în satul tulcean Dunavățu de Jos. Au locuit mai bine de doi ani în gazdă la Murighiol, iar Camelia mergea pe jos 14 kilometri dus-întors în fiecare zi până la școală.
În 1994, s-au mutat în orașul Roman din județul Neamț și au locuit o perioadă în casa părinților Cameliei. Împărțeau cele trei camere cu părinții, sora și cumnatul. Veceul era în curte, iar dușul, „la cișmea, afară, la lighean”. Hainele se spălau de mână, pentru că nu exista mașină de spălat.
„Am plecat de foame”
Camelia a predat 12 ani română și franceză în satele Sagna și Săbăoani de lângă Roman și a făcut naveta cu autobuzul. Nu „a prins” niciodată un post de profesoară suplinitoare în oraș, pentru că la concurs „posturile bune erau ocupate de cei cu pile și bani”.
Salariul ei era mic, la fel și cel al lui Cătălin, care lucra ca infirmier la Spitalul de Psihiatrie din Roman. Fiica lor, Ioana, s-a născut în 1998, iar fiul, Andrei, în 2000. Plăteau rate pentru un apartament cu trei camere, cu sobă de teracotă, pe care și-l cumpăraseră în Roman. Iarna aduceau lemne cu sania de la părinții Cameliei și le urcau pe scări până la etajul unu. N-aveau mașină și nici nu sperau că și-ar putea cumpăra vreodată.
Reușeau cu greu să-și plătească ratele pentru aragaz, televizor, frigider, mașină de spălat și apartament. Nu le ajungeau banii pentru mâncare și pentru pamperși. Îi ajutau părinții Cameliei, care locuiau la casă și le dădeau ceapă, cartofi și alte alimente de la ei din gospodărie. Cumpărau o banană la două zile, pe care o împărțeau între cei doi copii.
„Expresia aia «De ce-ai plecat?» «De foame!» e adevărată. Am plecat de foame”, spune Cătălin 18 ani mai târziu.
Pe vremea aceea, fiecare se descurca cum putea în România: sora Cameliei vindea în piață țigări și lenjerie cumpărată din Europa, un complex comercial din București cu marfă ieftină. A făcut și Cătălin asta de două ori – a cărat cu tramvaiul prin București și apoi cu trenul până la Roman două genți cu rechizite, haine și lenjerie, pe care le-a vândut colegilor săi pentru un mic profit. „Încercam să fac un fel de descurcăreală, să mai am un ban”, spune el.
În 1995, s-a înscris la una din cele trei școli postliceale private din Roman care „scoteau asistenți medicali pe bandă rulantă”. Examenele se dădeau „de formă”, studenții strângeau bani ca să facă „o masă mare” pentru comisie, iar Cătălin n-a fost prea des la cursuri, pentru că în același timp lucra ca infirmier.
În 1999, a câștigat la concurs un post de asistent medical la azilul de bătrâni din Roman. În prima zi de muncă, una dintre colegele lui i-a spus: „Cătălin, măcar un lanț de aur lui doamna doctor”. „Sigur, se poate?”, a răspuns el.
„Tati, dacă îți promit că sunt cuminte, te întorci acasă?”
În 2003, când a văzut un afiș în spitalul din Roman că se caută asistenți medicali în Anglia pentru un salariu de 11.500 de lire pe an, lui Cătălin „au început să-i tremure genunchii”. Vorbea engleză și a sunat la numărul de telefon. A fost chemat la un interviu la Brașov.
Când a plecat din România, avea 37 de ani și un salariu de 80 de lire pe lună. În Anglia a început să câștige de 15 ori mai mult. Lucra ca infirmier la o casă de bătrâni din orașul Rugby, la 83 de mile distanță de Londra, și făcea ture de câte 15 ore, pentru că avea multe datorii de achitat: ratele, banii împrumutați pentru viză, pașaport și drumuri la București, banii împrumutați pentru șpaga la medic atunci când Andrei a avut o intervenție chirurgicală minoră și banii împrumutați pentru înmormântarea mamei lui, care a făcut un atac cerebral la câteva luni după ce Cătălin a plecat din țară.
Orele suplimentare erau plătite cu cinci lire, iar el se uita la ceasul din sala în care mâncau pacienții și se gândea: „Încă o oră și achit o rată”. În ianuarie 2004 a lucrat 314 ore, dublu față de un program normal de opt ore de muncă pe zi.
Camelia a venit în Anglia în iunie 2004 și s-a angajat la aceeași casă de bătrâni din orașul Rugby – la început a spălat vase, apoi a lucrat ca infirmieră. I-a părut rău de cariera de profesoară pe care a abandonat-o în România. „O fost pasiunea vieții mele să predau”, spune ea. „Lucram cu pixul și catalogul la catedră și am venit aici să spăl bătrâni la fund.”
Nu și-au propus să rămână definitiv în Anglia, ci doar să-și plătească datoriile. Pe Andrei, care avea trei ani, l-au lăsat la părinții Cameliei, iar pe Ioana, care avea cinci ani, în grija unei vecine, care mai creștea încă trei fete cu părinții plecați la muncă în străinătate. O plăteau cu 100 de euro pe lună.
Era scump pe-atunci să vorbească la telefon cu copiii; cumpărau cartele și sunau de la bibliotecă. Într-o zi, Ioana l-a întrebat pe Cătălin: „Tati, dacă îți promit că sunt cuminte, te întorci acasă?”.
„Nu știam decât serviciu, acasă, copii”
Când s-au întors în țară cu bomboane, păpuși și jucării, Ioana nu i-a recunoscut pe părinții ei și n-a vrut să-i întâmpine. „Am rămas în fața porții cu cadourile până când a venit să ne deschidă femeia care avea grijă de ea”, povestește Camelia.
Au avut două săptămâni la dispoziție să le facă copiilor pașapoarte, să găsească bilete de avion și să se întoarcă cu ei în Anglia. Au închiriat un apartament cu două camere în Rugby, aproape de căminul de bătrâni unde lucrau – până atunci împărțiseră chiria cu o familie de români. Nu aveau încă masă, așa că mâncau pe ziare. Copiilor le-au cumpărat jucării second-hand, pentru că n-au încăput prea multe lucruri în cele două valize cu care au venit.
L-au înscris pe Andrei la grădiniță și pe Ioana la școală, într-o clasă specială în care profesoara îi învăța limba engleză pe copii. În primele luni, Andrei nu s-a oprit din plâns. „Îmi zice într-o zi: «Tati, ceva nu-i OK cu doamna asta»”, povestește Cătălin. „«Dar ce face?» «Păi vorbește numai în engleză».”
Primii zece ani în UK au fost dificili pentru Camelia și Cătălin. Lucrau câte 270-280 de ore pe lună ca infirmieri, aproape dublu față de un program normal, iar Camelia avea în plus și un job de două ore la spălat vase, timp în care copiii rămâneau singuri acasă de câteva ori pe săptămână.
Într-o zi, a venit poliția la căminul de bătrâni: cineva îi reclamase că își lasă copiii mici nesupravegheați. Au fost vizitați acasă de asistenții sociali, care au verificat în ce condiții trăiesc copiii, i-au intervievat pe părinți și au discutat la școală cu profesorii. Au fost monitorizați timp de șase luni și li s-a spus că dacă se mai întâmplă asta, serviciul social le va lua copiii.
Camelia a renunțat la jobul de la spălat vase și a început să facă ture de noapte, iar Cătălin ture de zi. La șapte dimineața, Cătălin mergea pe jos cu copiii în pijamale până la serviciu, îi lăsa la recepție și prelua tura la etajul unu, în timp ce Camelia preda tura la parter și pleca cu copiii acasă.
Ea le dădea să mănânce, îi spăla, îi îmbrăca și îi ducea la școală. Se întorcea acasă și se culca până la 12, când se trezea și îl lua pe Andrei, pe care îl lăsa în fața televizorului. Se mai culca două ore, apoi o aducea pe Ioana de la școală. Le dădea să mănânce, îi punea să-și facă lecțiile, iar seara mergea cu ei la căminul de bătrâni și îi lăsa la recepție. Lucra 12 ore, de la opt seara până la opt dimineața.
Cătălin își termina tura la opt seara (și el lucra tot 12 ore), îi lua pe copii de la recepție, îi ducea acasă, le dădea să mănânce, îi îmbrăca în pijamale și îi culca. Dimineața o luau de la capăt.
În 2005, Cătălin a studiat șase luni la Universitatea din Northampton, la 22 de mile distanță de Rugby, ca să-și poată echivala studiile de asistent medical făcute în România. Nu avea încă permis de conducere, așa că îl ducea Camelia cu mașina până la facultate.
„Îți dai seama? Lucram 12 ore, duceam copiii la școală dimineața, îl duceam pe el la universitate 40 de minute de condus, dormeam în mașină, unde aveam plapumă și pernă, mă întorceam în Rugby, luam copiii de la școală, dacă dormeam două ore și mergeam în tura de noapte. Nu știam decât serviciu, acasă, copii. Am avut un singur gând în Anglia: am vrut ceva mai bun pentru copiii noștri decât am avut noi. O educație și un mod de a gândi.”
„Eram una dintre cele mai bătrâne studente”
După ce a devenit asistent medical, Cătălin era plătit cu 11 lire pe oră în loc de cinci, cât lua ca infirmier. A lucrat la două case de bătrâni și la un spital din Rugby, iar în 2010 s-a angajat la o agenție, unde lucrează și astăzi.
Asistenții medicali sunt trimiși de agenție acolo unde e nevoie de ei – în spitale sau acasă la pacienți să administreze tratamente, să facă injecții și să bandajeze. Cătălin e plătit mai bine decât un asistent medical angajat permanent într-un spital, iar în prezent câștigă între 2.500 și 3.000 de lire net pe lună, în funcție de câte ore lucrează.
Munca prin agenție e imprevizibilă, mai ales când merge acasă la oameni. I s-a întâmplat să găsească pacienți decedați în casă, iar alții au murit în timp ce se afla acolo. Conduce peste 1.000 de kilometri pe săptămână ca să ajungă de la o adresă la alta și acoperă câteva orașe de lângă Rugby, în special Coventry, Kettering și Banbury.
Uneori, pacienții lui sunt votanți Brexit care fac remarci răutăcioase la adresa imigranților în timp ce Cătălin îi pansează. Încep prin a spune: „Nu am nimic cu cei ca tine, tu faci o treabă minunată, dar…”. I s-a întâmplat să asculte un astfel de monolog acasă la un bătrân, unde era prezent și infirmierul, de asemenea, român, care venise să-i facă igiena.
Pe mulți pacienți îi cunoaște, pentru că le administrează zilnic tratamentul. În timp ce își ia trusa medicală din portbagaj și se echipează în halat ca să intre într-o casă, ne spune amuzat: „Ăsta e din ăla cu fucking foreigners” (străini nenorociți – trad.).
În 2013, când copiii erau la liceu, Camelia a început să studieze Adult Nursing (Asistență medicală pentru adulți – trad.) la Universitatea din Coventry. Avea 45 de ani când a dat admitere la facultate. „Am vrut să fie copiii mândri de mine, să zică: «Băi, mama a ajuns într-o țară străină și s-a dus la universitate»”, spune Camelia. „Eram una dintre cele mai bătrâne studente: când am terminat, aveam 48 de ani. N-am lipsit o zi de la facultate.”
În prezent, Camelia are 54 de ani și lucrează ca asistentă medicală la Rugby St. Cross Hospital, unde câștigă 1.300 de lire pe lună. Anul trecut s-a reîntors la facultate și face un curs de preceptorship la Universitatea din Coventry ca să poată fi mentor pentru asistenții medicali la început de carieră. „Ai văzut că-s profesoară din nou?”, spune Camelia.
„Am înțeles că suntem egali în drepturi și că trebuie să accepți omul pentru ceea ce este”
Camelia și Cătălin, care au trăit în România în timpul comunismului și în perioada de tranziție, sunt sensibili la diferențele de mentalitate dintre ei și copiii lor, crescuți în Anglia.
„Vin dintr-o cultură care nu poate accepta gay și lesbians, dar copiii ăștia ne-au deschis ochii”, spune Camelia. „Am înțeles că suntem egali în drepturi și că trebuie să accepți omul pentru ceea ce este. Andrei ne-o deschis foarte mult ochii în privința rasismului, în privința acceptării omului ca individ. În momentul în care am numit pe cineva «țigan», el s-o revoltat și se revoltă și acum.”
Dacă ar fi rămas în România, Camelia nu crede că ai ei copii ar fi gândit la fel. Când ea era studentă la Iași, studenții străini erau cazați într-un cămin separat. „Asta o fost impus de comunism, de societatea în care am trăit.”
După ce i-au adus în Anglia, Cameliei i s-a părut că Ioana și Andrei sunt slabi, așa că i-a forțat să mănânce. „I-am pompat tot timpul cu mâncare, că asta o fost inoculat în capul meu când am ajuns aici și mi-am permis: copiii trebuie hrăniți. Făceam pui cu smântână și îi băteam cu lingura în cap când nu mâncau.”
Andrei, care a devenit vegetarian între timp, nu mai suportă acest fel de mâncare. În comunism, puiul cu smântână era o mâncare scumpă, pentru că ouăle, smântâna și carnea de pui nu se găseau. Era mâncarea preferată a Cameliei și se gătea doar la ocazii speciale. „Când primeam mizel cu cartofi prăjiți era sărbătoare”, spune ea. „Mizelul” înseamna trei-patru felii de salam pe care părinții ei le aruncau în tigaie printre cartofi.
Părinții Cameliei nu găseau alimente, la fel ca multe alte familii din România comunistă. „Nu zic că n-am avut, dar poate aș fi vrut mai mult. N-aș fi vrut mâncare lungă, o oală de borș să ajungă șase zile sau o oală de varză sau o oală de mazăre în care aveai o bucățică mică de carne și nu-ți ajungea. Poate de-asta le-am dat copiilor [să mănânce] și i-am împins și i-am îngrășat.”
În liceu, copiii au fost supraponderali, iar Camelia a primit o scrisoare de la NHS, sistemul de sănătate britanic, în care i se spunea să ia legătură cu specialiștii lor ca să-l ajute pe Andrei să slăbească. Copiii s-au ambiționat și au slăbit singuri: i-au rugat pe părinți să nu le mai cumpere dulciuri, au ținut dietă și au făcut sport.
Camelia și Cătălin au devenit cetățeni britanici în 2014, iar copiii lor în 2016. Continuarea poveștii familiei Frandeș, în Libertatea de mâine.