Istorie printre ruinele „Palatului Adevărul”. De la povestea primului mogul de presă la carnete de partid și poze cu Ion Iliescu

Bucureștiul are sute de clădiri impresionante. Multe dintre ele sunt la un pas să se prăbușească și probabil ni le vom aminti doar din fotografii. Așa se întâmplă și cu vechiul imobil “Adevărul” de pe fosta stradă Sărindar, care în comunism a fost redenumită Constantin Mille.

La câțiva metri de Cercul Militar, pe partea stângă, o clădire de cinci etaje arată ca după bombardament. Nu mai are geamuri, tencuiala a căzut, se mai văd doar cărămizile care au scăpat de hoții din zonă. La poartă, doi paznici se plimbă de colo-colo, așteptând ca timpul să se scurgă mai repede și să plece acasă. Unul dintre ei abia așteaptă să spargă monotonia.

“Aici, domnule, e fosta clădire «Adevărul»! O ruină! Chiar ți-e și frică să stai p-aici, să nu te trezești cu vreo cărămidă-n cap. Sau cu vreo bucată imensă din tencuială. E părăsită! Mai dormeau boschetarii din Cișmigiu iarna, dar a venit proprietarul a pus lanțuri și lacăte pe uși, a montat camere de luat vederi! E pericol mare! Structura de rezistență e aproape distrusă. Din ce-am înțeles, clădirea e a unui turc, grec sau evreu… Nimeni nu știe ce și cum. Oricum, vor să o pună la pământ și să facă hotel de cinci stele. Bine… Așa zic de vreo doi, trei ani. Nu s-a mai întâmplat nimic”, spune paznicul.

„Faianţă verde de Meissen și tablouri de Luchian!”

Clădirea a fost una dintre cele mai cunoscute centre de presă din România anilor 20-40. Proiectată de arhitectul Ștefan Ciocârlan după modelul Palatului Figaro din Paris, imobilul din București a fost terminat în 1898. În ziua inaugurării, redacția ziarului Adevărul publica un text despre palatul luxos și monumental în care urmau să se mute gazetarii. La numărul 11 pe Sărindar.

“Suntem în plină sărbătoare! Deschidem porţile Palatului Adevărului şi invităm marele public să-şi privească opera. Lui îi datorăm noi acest cadru superb, elegant şi artistic, în care şi un ziar din străinătate s-ar simţi mândru. El ne-a dat putinţa să facem ceea ce am făcut din Adevărul, un ziar european, şi din noul său local, un palat al opiniunei publice, al zecilor de mii de cititori care, timp de atâţia ani, nu ne-au retras sprijinul şi simpatia lor”.

„Cabinetul directorului e alt muzeu”

Iar ziariștii vremii dezvăluiau luxul din noua lor casă. Acolo unde înainte era doar un câmp de bălării:

„Pereţii sunt acoperiţi cu faianţă verde de Meissen, decorată cu diverse motive. Între lambriu şi tavan, spaţiul este tapetat cu afişe rare, semnate de maeştrii Capillo, Grasset, Leandre, Cheret, Macha, Vermont sau Teişanu. Cabinetul directorului e alt muzeu. Pot fi admirate acolo tablouri de Luchian, Vermont, Verona, Simonide, Ştefan Popescu, Andreescu, Jiquidi sau Ressu”.

În urmă cu 6 ani, jurnaliștii de acum ai redacției făceau o recenzie a Palatului de atunci:

„Sala lungă a Administraţiei este împărţită în două: primul modul e rezervat publicului, cel de-al doilea, funcţionarilor. Totul este spaţios, luminat şi aerisit. Scara de onoare, în spirală, este însoţită, de asemenea, de afişe colorate. Sala de Depeşi, înaltă cât două etaje, este o adevărată operă de artă. La dreapta – ghişeele de «Abonamente», «Anunciuri», «Reclamaţiuni», «Biroul administratorului». La stânga, panourile pe care se expun telegramele şi fotografiile. Vestibulul biroului directorial este, de fapt, o gigantică bibliotecă, care adăposteşte pe rafturile galbene colecţiile de ziare de la noi şi de aiurea. Prima sală de dinainte de cabinet este o adevărată galerie de pictură veche”.

„Unchiul meu a fost primul mogul din presă”

Trec șase ani de la inaugurare, iar în 1904, în clădirea unde funcționa redacția Adevărul a mai apărut încă una, cea a ziarului Dimineața. Directorul Adevărul a devenit Constantin Mille, care dă astăzi numele străzii. Istoricii spun că în această clădire nemții au tipărit Bukarester Tageblatt. Cu Adevărul și Dimineața în portofoliu, în 1920, Mille a decis să le vândă bancherului Aristide Blank, care l-a pus șeful redacțiilor pe Constantin Graur, unchiul jurnalistului Dumitru Graur, acum președintele Asociației Presei Sportive din România.

„Unchiul meu a fost considerat primul mogul de presă din România. A lucrat 15 ani în clădirea respectivă, devenită acum o ruină. Incredibil cum s-au degradat sute de clădiri din acest oraș, din această țară… A fost șef la gazetele din acea vreme, una dintre cele mai importante personalităţi ale ziaristicii româneşti. Apoi a plecat la Paris și, culmea, a murit în 1940, în ziua în care nemții au pus piciorul în Paris. A murit de inimă rea, la 60 de ani”, dezvăluie Graur.

Istoricul Ionel Bejenariu spunea în urmă cu ceva ani: „Constantin Graur a fost nevoit să plece. A fost ameninţat cu moartea, dar era deja călit cu aşa ceva. Dacă a fost în stare să stea în Bucureştiul ocupat, de ce nu ar mai fi stat acum?!”.

Conform site-ului reptilianul.com, Constantin Graur „a dărâmat clădirea veche a palatului și a înlocuit-o cu una din beton armat, a cumpărat o clădire din vecinătate și într-un final le-a unit cu fabrica de saci Saint-Freres. A dotat tipografia cu aparatura cea mai performantă a vremii și a început să tipărească aici încă șase publicații săptămânale, dând naștere perioadei de glorie a gazetelor reunite sub pălăria Adevărul. Publicația a fost suprimată în 1951 de comuniști și a fost înlocuit cu ziarul Luceafărul, care s-a privatizat după Revoluție”.

Iliescu și carnetele de partid

Revenim în prezent și ascultăm o nouă poveste a unuia dintre paznicii clădiri: “Domnule, aici, în interior, erau adevărate opere de artă pe pereți. Am intrat odată, într-o dimineață, dar mi-a fost teamă să nu se prăbușească scările sub mine. Am ieșit repede. Poze imense pe pereți, numele publicațiilor pictate, era o bijuterie. Păcat, se distruge totul în țara asta! S-au distrus de la vreme. Dacă vreți, intrați repede în curte aici, dar nu urcați la etaj! Sunt șubrede rău scările, e pericol mare”.

În interior chiar e dezastru! Ușile sunt rupte, ferestrele nu mai există, tot fierul a fost furat, mobilierul a dispărut și el, gresia și faianța de pe pereți au fost sparte. Curtea interioară e la fel de degradată.

Într-un colț, câteva stickere cu chipul lui Ion Iliescu, dar și sute de carnete de membru al Partidului Democrat al Muncii.

În alb. Probabil își așteptau membrii. Nici urmă de Adevărul sau Dimineața, nici măcar rămășite din Scânteia.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6

Forfota care a dispărut

Pe internet și în cărțile de specialitate există foarte puține mențiuni despre Palatul Adevărul și zona Sărindar. Într-o fotografie publicată de site-ul vice.com, deasupra uneia din zecile de uși din palat încă trona, în urmă cu 7 ani, mottoul ziariștilor de atunci, scris în limba latină: “Nulla dies sine linea”, adică “Nici o zi fără un rând scris”. Acum, mottoul a dispărut, măcinat de igrasie. Dar amintirile au rămas.

Alexandru Ofrim mai scrie în “Străzi vechi din Bucureștiul de azi” despre clădirea-monument: “Strada Sărindar a fost locul unde se aflau redacțiile celor mai mari ziare din România interbelică. Pe stradă era o forfotă continuă de ziariști, corectori, tipografi, șoferi, deputați și oameni politici. Copiii vânzători de ziare așteptau la intrare în tipografie, luau ziarele și apoi fugeau spre Calea Victoriei, strigând «Ediție specială!»”.

Astăzi, copiii nu mai strigă…

 
 

Urmărește-ne pe Google News