- Luiza și Lucian, doi pacienți diagnosticați cu schizofrenie, au găsit, pe lângă tratamentul care să le țină boala sub control, puterea de a se bucura de viață. Puterea de a iubi.
- Cei doi au acceptat să spună, pentru Libertatea, două povești pe care suferința și lupta le-au transformat în una. Pentru că, de peste 5 ani, suferă și luptă împreună. Și sunt fericiți.
de Florinela Iosip, Robert Hanciarec (Video), Cosmin Nistor (Video), Bogdan Pîrlea (Montaj)
Din populația de 7,7 miliarde de oameni a lumii, 21 de milioane suferă de schizofrenie, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. În România nu avem o statistică cu persoanele care au primit acest diagnostic. Știm doar că unul din patru români are probleme de sănătate mintală.
Luiza și Lucian
Schizofrenia este o tulburare mintală care afectează modul în care o persoană crede, simte și se comportă. Cei care suferă de schizofrenie pierd contactul cu realitatea. Simptomele variază pentru fiecare persoană în parte: de la halucinații (a vedea, a auzi și a simți lucruri care nu sunt reale), gândire și comportamente dezorganizate, limbaj incoerent până la neputința de a-și arăta emoțiile.
Diagnosticul poate fi ținut sub control cu ajutorul medicației și sprijinului din partea apropiaților și al societății, în sensul de acceptare și integrare. Studiile arată că aproximativ 10% dintre persoanele care suferă de schizofrenie ajung la suicid.
„Omului i se strică mecanismele prin care reușește să perceapă ce este real și ce nu. Așa se face că persoana cu schizofrenie poate să aibă halucinații. Este un sindrom psihotic cronic, care nu trece de la sine, fiind neapărat nevoie de tratament. Schizofrenia nu este vindecabilă la ora actuală, dar poate fi ținută sub control cu ajutorul medicamentelor, psihoterapiei și al sprijinului din partea celor apropiați”, spune psihiatrul Vlad Stroescu.
Luiza, 48 de ani
„M-am îmbolnăvit chiar când am născut. Pe masa de naștere am făcut un șoc. Aveam vedenii cu o pisică neagră. Se făcea când om, când pisică. Eu credeam că vrea să mă omoare”.
Acela a fost primul episod de halucinații al Luizei. Se întâmpla în anul 1990. Avea numai 20 ani când a simțit cum este să fii prinsă într-un univers al groazei și neînțeleasă de nimeni.
Luiza credea că născuse gemeni, dar în realitate dăduse viață unei fete pe care avea s-o numească Simona. „Eram distrusă. Eu nu știam că e fată. Toată lumea de acolo îmi spunea: ai făcut fată, ai făcut fată. Eu ziceam: Nu. Aduceți-mi gemenii, aduceți-mi băieții. Eu nu am fată. Și în cameră acolo, după ce m-au băgat alături de alte paciente, am luat flori și baloane de la niște persoane și le-am întins pe jos. Și-am luat rujul și-am scris pe oglindă. Nu mai judecam…”.
Lupta cu boala și lupta pentru supraviețuire
După primele episoade paranoice ale schizofreniei, viața Luizei nu a mai fost la fel. Pâinea de zi cu zi devenea din ce în ce mai greu de câștigat. Angajatorii n-o mai primeau după ce aflau diagnosticul. Luiza nu le spunea din prima, de teamă să nu fie marginalizată ori respinsă, dar crizele bolii o forțau să dezvăluie adevărul.
A lucrat pe unde a găsit: la fabrica de carne Antrefrig, ca femeie de serviciu la Gara de Est și pe la diferite magazine. Uneori, doar o ajuta pe mama ei să tricoteze pulovere pe care apoi să le vândă.
Luiza, alături de mama ei (centru), înainte de a-l cunoaște pe Lucian
„Am dosarul cu vreo 90 de internări la Spitalul 9. E plin. Și nu am fost doar la o singură clinică. Am fost la mai multe, am fost și la preoți. Mi-am mai revenit, am început un serviciu, iar am decăzut, iar mi-am luat un serviciu, iar am decăzut și pe urmă n-am mai putut și m-am pensionat definitive”, povestește Luiza.
Soțul a părăsit-o la scurt timp după nașterea fiicei lor. „Când a decis să divorțeze ăsta a fost cuvântul lui: că am înnebunit și nu mai sunt bună de nimic”.
Tentativa Luizei. 23 de pastile și cablul de la fierul de călcat
Singurătatea, accesele de panică, gândurile din ce în ce mai negre au împins-o și pe Luiza la capătul suportabilului. Voia doar ca totul să se termine. Durere. Suferință. S-a întâmplat la doar câteva luni după ce a fost diagnosticată, într-o zi din vara anului 1991. Era singură în camera ei. Tatăl era în parc și juca rummy, iar mama sa era în bucătărie. A înghițit 23 de pastile, a tăiat firul de la fierul de călcat și s-a sugrumat cu el. S-a prăbușit pe podea.
Norocul a fost că mama sa a intrat imediat în cameră și a tăiat cablul legat în zona gâtului. „Nu am mai ieșit din casă săptămâni la rând, îmi era rușine că aveam urme pe gât”.
Lucian, 59 de ani
„Am simțit că în mijlocul capului mă lovește ceva ca un trăsnet. Că îmi pătrunde în corp și mă golește complet. A fost un moment de fericire extraordinară. Am zis că este un lucru sfânt, ceea ce era totuși ciudat, eu nefiind un om religios. M-am așezat pentru că simțeam că în corpul meu pătrunde o energie rece, simțeam că dispare viața din mine. M-am simțit mort, mort la propriu. Eram surprins că vorbesc. M-am ridicat în picioare, am început să merg prin cameră. M-am speriat, au început să-mi tremure mâinile, picioarele…”
Lucian a avut primul „episod de criză” în 1994, la 34 de ani. Era pe vapor. Stabilit în Melbourne, lucra ca ofițer mecanic în flota maritimă australiană de aproape 7 ani. A ieșit din camera de control la generatorul de avarie pentru că avea de făcut niște lucrări. Își amintește că era în perioada Campionatului Mondial de Fotbal și că se gândea că România va avea un meci greu cu Columbia.
„Voiam ca Dumnezeu să mă omoare”
După ce și-a revenit din primul șoc, a căzut în genunchi și s-a rugat pe punte, în mijlocul oceanului. „Voiam ca Dumnezeu ori să-mi dea viața pe care mi-o luase, ori să mă omoare, dar să facă ceva cu mine”.
Gândurile îi plecau și se-ntorceau în zeci de direcții. Într-un moment de luciditate a înțeles că are nevoie de ajutor. S-a dus la camera de comandă și a scris pe un bilețel că vrea să fie debarcat. Îi era teamă că nu și-ar putea controla cuvintele când avea să discute cu comandantul. Scrisul era singura metodă prin care izbutea să comunice coerent.
A fost debarcat în orașul Hobart, Tasmania și a luat un taxi către aeroport. Nu voia decât să moară. Credea că doar așa gândurile întunecate vor dispărea. „Am deschis ușa mașinii și m-am aruncat. Mergea pe autostradă cu viteză mare, m-am rostogolit vreo 20 de metri. Hainele îmi erau rupte, eram plin de sânge din cap până în picioare, dar trăiam”.
Polițiștilor și echipajului de pe salvare le-a spus că vrea să-l vadă pe Papă.
După câteva zile de spitalizare la Hobart, s-a întors la Melbourne unde s-a internat într-un spital de psihiatrie.
O fotografie făcută la scurt timp după ce lui Lucian i s-a declanșat boala
Singurătatea unui diagnostic
Au urmat zile, luni de izolare. Prietenii nu îl mai căutau, iar soția, mama celor doi copii ai săi, i-a cerut să plece din casa pe care au construit-o împreună. S-a mutat singur, într-o garsonieră.
Număra zilele până când urma să vadă doctorii, ca să aibă cu cine schimba o vorbă. A fost bucuros când, în cele din urmă, a reușit să se angajeze ca agent de pază. „Munceam doar ca să am un scop, să simt că viața are sens”.
Lucian, alături de băieții din prima căsătorie și care au rămas alături de mama lor, în Australia
A mai stat câțiva ani în Melbourne, în speranța că va reuși să-și recâștige familia, dar încercările lui au eșuat de fiecare dată.
S-a întors în România.
A reușit să se angajeze tot ca agent de pază. Dar lucrurile nu mergeau deloc bine.
Tentativa lui Lucian. Cuțitul de bucătărie
Nu-și mai luase medicamentele de câteva zile, fiind convins că și-a revenit. Dar odată cu întunericul unei nopți de vară, l-au împresurat și gândurile negre. Credea că nu mai are nici un sens în lume. Pentru societate era un parazit, iar pentru sora care îl îngrijea, o povară. Dimineața nu a mai suportat razele soarelui și a pus mâna pe cuțit, ca totul să se termine. Și l-a înfipt în piept.
Dar viața i-a mai dat o șansă. Nepotul și sora, cu care locuiau în același apartament, l-au găsit sângerând pe gresia rece din bucătărie și l-au dus imediat la spital. „Ați fost la 2 mm de o moarte sigură”, i-au spus medicii.
Rana l-a ținut pe patul spitalului timp de două săptămâni. Când s-a întors, colegii l-au întrebat de ce a lipsit atâta vreme. Lucian și-a făcut curaj să le spună adevărul, crezând că a dovedit că este un bun agent de pază și colegii îl vor accepta. Nu a fost așa. După câteva zile, patronul l-a chemat în birou și i-a spus că nu mai are nevoie de serviciile lui.
O întâlnire
Lucian și Luiza s-au cunoscut pe 6 septembrie 2013, la sediul Fundației Estuar. Ea avea 42 de ani, el, aproape 53.
Fundația Estuar este un spațiu comunitar sigur pentru zeci de persoane care au probleme de sănătate mintală. Totodată, Estuar le oferă servicii de integrare pe piața muncii și în societate.
Luiza mărturisește că l-a plăcut pe Lucian pentru că „era înalt, prezentabil și gentleman”. Mai spune și că, dacă i-ar fi lăsat lui inițiativa, nu ar fi ajuns să aibă o relație. Ea a fost cea care a făcut primul pas și l-a invitat la o cafea.
Și tocmai asta l-a atras pe Lucian: hotărârea și determinarea ei. A înțeles că e o femeie dintr-o bucată, ca o stâncă pe care se poate baza oricând.
Un cadou de suflet
„Am stat de vorbă cam o oră, după care scoate din geantă o sticluță cu mir. Mi-a spus: Uite, ăsta este un mir de la Cernica și asta este o iconiță sfințită tot la Cernica. Și mi le-a dat. Pe mine chestia asta m-a răvășit total”, a povestit emoționat Lucian.
Acel gest, spune el, l-a făcut să-și dea seama că Luiza este un suflet aparte. Și totul a început să capete sens. Abia aștepta să ajungă la Estuar și să se o întâlnească. Împreună au început să participe la activități de gătit, la cercuri de poezie și la spectacole de teatru organizate la Estuar. Lucian a început să predea lecții de engleză celorlalți membri ai comunității, iar Luiza a devenit, desigur, una dintre elevele sale conștiincioase.
Și, încet-încet, iubirea
În fiecare zi, după ce terminau activitățile mergeau la plimbare în parc sau acasă la unul dintre ei. S-au apropiat atât de mult, că după o lună au decis să se logodească. Doi ani au stat ca logodnici, „prieteni“, cum spune Luiza, după care s-au căsătorit la biserică și la Starea Civilă.
„Pe 6 martie am făcut 5 ani și șase luni de când suntem împreună”, adaugă ea foarte mândră.
Stau unul lângă altul pe bancă și se țin de mână. Se privesc și izbucnesc în râs. Un râs al normalității, după aproape șase ani în care dragostea a fost tratamentul întregitor care i-a ajutat să lupte cu demonii bolii.
Fiecare zi e o sărbătoare pentru noi, pentru mine. Faptul că îi fac eu cafeaua dimineață, că ies pe stradă de mână cu ea mă face fericit
LucianO ducem până la adânci bătrâneți amândoi. Nici acolo nu ne despărțim. O să fim împreună mereu, la bune și la rele
Luiza
Citiți în Libertatea de mâine cum Luiza și Lucian au învățat să trăiască împreună, să aibă grijă unul de altul, dar mai ales să-și îngrijească iubirea ca pe cel mai de preț cadou pe care care l-au primit de la viață.
Citește și: