Cristopher Knight avea doar 20 de ani în momentul în care a lăsat în urmă întreaga societate și s-a avântat într-o pădure din care nu a mai ieșit timp de mai bine de un sfert de secol, scrie The Guardian.

În 1986, tânărul american lucra de mai puțin de un an pentru o firmă care instala sisteme de alarmă în Boston, Massachusetts, când a decis să își încaseze ultimul salariu și să plece.

Nu și-a anunțat șeful, nu a returnat uneltele pe care le folosea în activitatea de zi cu zi.

Pur și simplu a dispărut.

Knight nu a spus nimănui unde se duce. „Nu aveam cui să-i spun”, a explicat el ulterior. „Nu aveam prieteni. Colegii mei nu mă interesau”, a adăugat el.

Omul a condus pe coasta de est a Americii, mâncând fast-food și dormind în moteluri ieftine, fără țintă, până când a ajuns în Florida. Odată ajuns în punctul cel mai sudic al țării, s-a întors spre nord.

A declarat, mai târziu, că se simțea bine la volan. În timpul acesta asculta radioul. Ronald Reagan era președinte. Dezastrul nuclear de la Cernobîl tocmai se petrecuse. Este neclar dacă evenimentele din jurul lui îl influențau în vreun fel.

Singurul lucru clar era că toată viața lui se simțise bine singur. Interacțiunea cu ceilalți oameni era deseori frustrantă. Fiecare întâlnire cu un alt om era o problemă care trebuia gestionată.

Knight a continuat să conducă spre nord până a ajuns în Maine, statul său natal, la granița cu Canada, o regiune puțin populată și acoperită în mare parte de păduri.

A ales să se îndrepte spre casa familiei, dar nu a oprit, a trecut pe lângă ea și a mers mai departe.

În privința dorinței de a fi singur, părinții săi îi semănau, cel puțin în aparență. Un vecin al acestora i-a povestit unui jurnalist al revistei GQ că timp de 14 ani a schimbat cu mama lui Knight doar câteva vorbe.

De altfel, părinții tânărului nu au raportat dispariția acestuia.

În cele din urmă, Knight a ajuns pe malul lacului Moosehead, cel mai mare luciu de apă al statului Maine, într-o zonă izolată.

„Am condus până am rămas fără benzină. Am luat-o pe un drum mai mic, apoi pe altul la fel de mic, apoi pe o potecă”, a povestit el.

În cele din urmă nu a mai putut înainta cu mașina. A parcat-o și a aruncat cheile pe bord. În portbagaj avea un cort și un rucsac cu câteva lucruri necesare, dar nu o busolă sau vreo hartă.

Fără să știe unde se află și unde anume vrea să se afle s-a avântat în pădure.

Ce tip de pustnic ești?

O întrebare i-a frământat multă vreme pe cei interesați de povestea lui Knight: de ce ar alege un tânăr de 20 de ani să părăsească lumea?

Răspunsul ar putea să nu fie tocmai mulțumitor.

Dispariția în pădure avea toate elementele unei sinucideri, mai puțin faptul că, totuși, nu și-a luat viața. Familia lui Knight nu a putut înțelege ce s-a întâmplat cu acesta, dar nici nu a acceptat faptul că ar putea fi mort.

Ultimul său gest – acela de a lăsa cheile în mașină – a părut ciudat în ochii unora. Knight fusese crescut în spiritul economiei și al aprecierii valorii banilor. Prin urmare, de ce ar lăsa mașina – cel mai de preț bun a său – abandonată?

„Nu mai aveam ce să fac cu ea. Nu mai aveam aproape deloc benzină și eram la mile întregi depărtare de o benzinărie”, a explicat el ulterior.

E foarte posibil ca mașina să fie încă în pădure, acoperită de vegetație.

Cât despre răspunsul la întrebarea „de ce a plecat”, Knight nu a putut oferi ceva clar. S-a gândit de mai multe ori la lucrul acesta, dar nu s-a putut lămuri. „E un mister”, a admis el.

Lumea a cunoscut tot felul de singuratici, călugări, mizantropi, asceți, pustnici – în toate culturile posibile și în tot timpul istoriei. Dar se pare că există doar trei motive principale pentru care oamenii decid să părăsească societatea.

Cei mai mulți o fac în scopuri religioase, pentru a croi o legătură mai puternică cu puterea supremă. Și Iisus, Mohammed sau Buddha au petrecut mult timp singuri, înainte de a revela o nouă religie lumii.

Sfântul Antonie cel Mare, pictat pe pereții unei biserici din Croația. A fost călugăr, ascet și eremit egiptean, întemeietor al monahismului | FOTO: 123rf

În filosofia hindusă, orice persoană poate să aleagă, în mod ideal, o viață de pustnic. Există, de altfel, cel puțin patru milioane de persoane care duc în India o astfel de viață, după ce și-au lăsat în urmă familiile și bunurile materiale, pentru a supraviețui din mila altora.

Alți pustnici aleg să lase în urmă civilizația deoarece urăsc lumea și ce a devenit ea, din cauza războaielor, a distrugerii naturii, a consumerismului, a crimelor.

Prima lucrare importantă despre singurătate a fost scrisă în China, în secolul 6 î.Hr., de un pustnic numit Laozi, care protesta față de coruperea societății. Lucrarea, Tao Te Ching, spune că doar prin retragere, prin inacțiune, și nu prin acțiune, putem obține înțelepciunea.

În fine, ultima categorie a singuraticilor este cea a celor care se retrag din societate deoarece vor o libertate artistică sau doresc să capete o cunoaștere de sine mai deplină.

Dar Knight nu se încadra în niciunul dintre aceste tipare. Nu era credincios, nu protesta față de societatea modernă și nici nu era artist sau filosof.

Cât a stat singur, timp de 27 de ani, nu a făcut vreo fotografie, nu a scris nici măcar o propoziție. A fost pustnicul absolut.

„Nu-mi pot explica decizia”, a spus el. „Nu aveam niciun plan când am plecat, nu m-am gândit la nimic anume. Pur și simplu am făcut-o”, a spus el.

Un teritoriu familiar

Knight avea totuși un scop: să se piardă. Nu doar de restul lumii, ci pur și simplu să se rătăcească. Avea cu el puțină mâncare, câteva haine și cortul.

Faptul că se afla totuși relativ aproape de casă ar putea fi relevant. „Nu aveam în cap vreo idee anume. Funcționam instinctual. Și există un instinct animalic de a te întoarce în spațiul familiar, acasă, iar ăsta era locul unde m-am născut și unde am crescut”, a spus el.

Statul Maine este secționat de o serie de văi care se întind de la nord spre sud, urme ale ghețarilor care s-au tot extins și retras de-a lungul mileniilor. Albiile acestor văi sunt umede, acoperite de iazuri și mlaștini. Văile sunt separate de lanțuri muntoase roase de vreme.

Knight a povestit că a încercat să rămână agățat de lanțurile muntoase, traversând câteodată mlaștinile.

„În scurt timp, m-am rătăcit. Nici nu îmi păsa”, spus el. Campa în câte un loc pentru câteva zile, apoi o pornea din nou la drum, mergând spre sud.

„Am continuat să merg. Eram mulțumit cu alegerea făcută”, a povestit el.

O singură problemă majoră îl împiedica să își continue periplul: lipsa mâncării. Knight nu avea cu el vreo armă, pădurile din Maine nu aveau pomi fructiferi, iar fructele de pădure erau puține.

A continuat să meargă spre sud până a ajuns la șoselele asfaltate, dar nici acolo nu avea prea multe variante. A mâncat din carnea crudă a unui animal călcat de mașini, pe marginea unui drum, dar totuși, acesta era o cale foarte bună de a se îmbolnăvi, nu putea să o transforme într-o obișnuință.

Inițial, a încercat să nu fure nimic, așa că a petrecut zece zile fără mâncare. „Am avut nevoie de o vreme pentru a trece peste principii”, a spus el. A făcut-o, în cele din urmă, și a început să culeagă legume din grădinile oamenilor, să scoată câțiva cartofi, nimic de mare valoare, doar mâncare.

Într-o noapte, a dormit într-o cabană goală, dar spune că s-a simțit oribil: „Stresul, îngrijorarea că aș putea fi prins m-au făcut să nu mai repet experiența”.

Din acel moment, nu a mai dormit în interiorul unei case timp de peste un sfert de secol, indiferent cât de frig a fost afară.

A continuat să meargă spre sud și, în cele din urmă, a ajuns într-o zonă cu un relief familiar. Nu știa foarte bine unde se află, dar avea senzația că este pe teritoriul propriu.

Ceea ce era corect – se afla la doar 30 de mile depărtare de casa familiei sale, adică la mai puțin de 50 de kilometri.

Cea mai mare problemă

În primele zile ale rătăcirilor sale, Knight a învățat secretele supraviețuirii în sălbăticie de unul singur: cum să depoziteze apă de băut, cum să meargă prin pădure fără să lase urme.

În următoarele luni, a testat mai multe locuri pentru a-și găsi sălașul. L-a găsit, în cele din urmă, într-o zonă relativ stâncoasă a pădurii, fără poteci, prea dificilă pentru excursioniști sau aventurieri.

Tabăra lui Cristopher Knight din pădurea din Maine | FOTO: Profimedia

Și-a amenajat o tabără, dar traiul în pădure nu a fost unul simplu. În zonă, temperaturile se pot prăbuși în timpul iernii la -25 de grade Celsius. Knight a povestit că în timpul nopților reci, se trezea și începea să meargă până se încălzea.

Se spăla regulat cu un burete și apă rece, încerca să se îngrijească și era mai mereu tuns și ras.

Cea mai spinoasă problemă, cea a procurării hranei, a rămas însă valabilă. Knight a înțeles că e aproape imposibil să trăiești singur tot timpul, fără ajutor.

Pentru a se hrăni, „părinții deșertului”, pustnicii creștini care trăiau în secolul 3 în Egipt, împleteau coșuri de stuf. În China Antică, pustnicii erau vraci.

În secolul 18, pustnicia a devenit un soi de meserie în Anglia. Se credea că sihaștrii radiază bunătate și înțelepciune, așa că aristocrația angaja pustnici ornamentali, prin anunțuri publicitare publicate în ziare.

Aceștia locuiau în peșteri pe proprietățile aristrocraților, angajați cu contracte întinse pe șapte ani. Unii chiar veneau la petreceri pentru a saluta oaspeții.

Dar Knight nu avea nici timp, nici chef pentru vreuna dintre aceste activități, din moment ce nu dorea să se întâlnească cu nimeni.

Așa că a ajuns la singura soluție la îndemână: a început să fure mâncare din cabanele înșirate pe malul lacului, lăsate de cele mai multe ori goale de proprietarii care se întorceau doar în weekenduri sau și mai rar.

Arta furatului

Să comiți o mie de furturi înainte de a fi prins necesită multă răbdare, precizie, îndrăzneală și ceva noroc. Knight spune că a fost nevoie și de o bună înțelegere a oamenilor. „M-am uitat după tipare. Toată lumea are astfel de tipare”, a explicat el.

El a observat atent de la marginea pădurii obiceiurile proprietarilor de cabane de pe malul lacului. Știa când sosesc aceștia, când pleacă, când este momentul perfect pentru a intra în cabane.

Cel mai bine era să dea atacul în toiul nopții, în mijlocul săptămânii, de preferință când afară ploua. Oamenii au tendința de a evita pădurile și vacanțele atunci când plouă.

O vreme a ales totuși să iasă din ascunziș în nopțile cu lună, pentru a vedea totuși ceva. Când a simțit că poliția a început să îl caute, a renunțat la acest obicei și a început să iasă doar în beznă deplină.

Ieșea în raiduri doar proaspăt tuns și ras sau, în orice caz, cu o barbă aranjată. Nu voia să atragă atenția, în caz că s-ar fi întâlnit cu cineva.

În jur de 100 de cabane se aflau în apropiere, așa că Knight avea de unde să aleagă. Ținta ideală era o cabană proaspăt aprovizionată, fără ocupanți până în weekend.

Câteodată, când era nevoit să fure o butelie de gaz, pe care o folosea pentru a-și găti mâncarea sau pentru a topi zăpada, trebuia să împrumute o canoe.

Intra în cabanele care aveau ușile neîncuiate, dar în timp a dezvoltat o strategie pentru mai toate cabanele. Pur și simplu păstra cheile din raidurile anterioare, pe care le ascundea undeva în apropierea casei.

Avea zeci de asemenea ascunzători, fiecare cu cheia ei.

În timp, unii proprietari au început să îi lase sacoșe cu provizii în fața ușii. Alții i-au lăsat un pix, hârtie și un mesaj în care îl invitau să le scrie o listă de cumpărături. Oamenii se oferea să îl ajute pe străinul care le fura mâncarea.

Knight se temea însă de capcane, așa că a ales însă să nu primească cadourile și să nu intre în corespondență cu proprietarii.

Pe măsură ce oamenii au început să își construiască sisteme de securitate tot mai eficiente, Knight a fost nevoit să se adapteze. Dar avea experiență din fosta sa meserie, așa că a reușit să facă față provocării.

Uneori, dezactiva sistemele de alarmă, alteori îndepărta cardurile de memorie ale camerelor de supraveghere. A reușit să scape de zeci de tentative de capturare, puse la cale de autorități sau de cetățenii preocupați. A fost surprins de unele camere, dar asta nu i-a ajutat pe polițiști foarte mult.

Christopher Knight, surprins de o cameră de supraveghere | FOTO: Profimedia

Scenele furturilor erau așa de curate. încât a reușit să își câștige admirația oficialilor.

„Nivelul de disciplină de care a dat dovadă în timp ce intra prin efracție în case este dincolo de ce ne-am putea imagina – munca de cercetare, abilitatea de a intra în case și de a pleca fără să fie detectat”, a admis un polițist.

În acest timp, Knight a mărturisit că nu simțea vreo mândrie, ci doar rușine. „De fiecare dată, eram conștient că fac ceva greșit. Nu îmi plăcea, nu îmi plăcea deloc ce făceam”, a spus el.

Totuși, fiecare raid îi oferea suficiente provizii pentru a trăi alte două săptămâni, timp în care se relaxa iarăși în casa sa improvizată din pădure.

Cum să devii irelevant

Knight a declarat ulterior că nu poate explica foarte bine cum s-a simțit în tot acest timp, singur în pădure. Liniștea nu poate fi transpusă exact în cuvinte.

„E complicat”, a spus el. „Singurătatea îți dăruiește ceva valoros. Nu pot să neg asta. Singurătatea mi-a crescut capacitatea de a percepe mai bine lucrurile. Dar e o chestie interesantă: când am aplicat asupra mea această capacitate crescută de a percepe lucrurile, mi-am pierdut identitatea. Nu mai exista audiență, prin urmare nu mai exista nimeni pentru care să mă afișez. Nu mai exista nevoia de a mă defini. Am devenit irelevant”, a spus el.

Granița dintre el și pădure parcă s-a dizolvat. Izolarea lui a început să pară mai degrabă o comuniune.

Dorințele mele au dispărut. Nu mai tânjeam după nimic. Nici măcar nu mai aveam un nume. Ca să mă exprim cumva romantic, eram complet liber.

Christopher Knight:

Aproape toți cei care au încercat să exprime singurătatea deplină au spus ceva asemănător. „Sunt nimic. Văd tot”, a scris Ralph Waldo Emerson. Misticul american Thomas Merton a spus că „solitarul absolut nu se caută pe el însuși, ci se pierde”.

Pentru cei care nu caută în mod activ să se fie singuri, pierderea identității ar putea fi terifiantă. Psihologii o numesc „insecuritate ontologică”.

Americanul Edward Abbey, care și-a descris într-o carte lungile perioade petrecute ca ranger într-un Parc Național din Utah, a spus că solitudinea prelungită înseamnă că „riști tot ce este uman”.

Pentru Knight, lucrurile au stat probabil diferit. A mărturisit după aceea că nu s-a plictisit niciun moment. De fapt, a spus el, nici măcar nu este sigur că înțelege conceptul de plictiseală.

„Nu m-am simțit niciodată singur”, a explicat omul. „Dacă îți place singurătatea, nu ești niciodată singur”, a adăugat el.

Prins, în cele din urmă

Knight a fost arestat după 27 de ani de izolare totală, în timp ce fura mâncare dintr-o tabără de pe malul lacului, în aprilie 2013.

Sărise peste multe evenimente majore ale omenirii, căderea comunismului în estul Europei, atacurile de la 11 septembrie, războiul împotriva terorismului, numeroase conflicte, progresul tehnologic, succesiuni de președinți democrați sau republicani în SUA.

Christopher Knight, în arestul poliției | FOTO: Profimedia

A fost acuzat de furt și dus la închisoarea locală. Arestarea sa a atras multă atenție în SUA – a primit sute de scrisori, vizitatori, cereri de interviuri și chiar o cerere în căsătorie.

Toată lumea voia să știe ce avea de spus pustnicul. Ce înțelepciuni acumulase în perioada de solitudine. Ce sfat putea da altor oameni? În general, întrebări pe care oamenii le-au adresat sihaștrilor de secole bune încoace.

Knight a permis în cele din urmă unui jurnalist care scria pentru revista GQ, Michael Finkel, care a și publicat ulterior o carte, să îl intervieveze. În fața lui și-a spus povestea vieții – cum a plecat în pădure, cum a supraviețuit și cum s-a simțit în singurătate.

Într-un moment în care a fost dispus să împărtășească ceva mai profund, jurnalistul a apucat să îl întrebe dacă totuși are ceva de spus restului lumii, ceva ce a înțeles în lunga perioadă de singurătate, ceva ce i s-a revelat în sălbăticie.

Knight s-a gândit și a oferit în cele din urmă un răspuns: „E important să dormi suficient de mult”.

Înapoi în societate

În momentul în care a fost arestat, Knight a spus că în toți cei 27 de ani a vorbit o singură dată cu un alt om – un excursionist pe care l-a salutat prin 1990, pe o potecă.

Ulterior, Michael Finkel a povestit că pustnicul a fost descoperit de un pescar și de fiul acestuia, cu puțin timp înainte de arestare, în februarie 2013.

Knight a admis ceva mai târziu că acest lucru este real și a explicat că pescarul și fiul său au fost de acord să nu spună nimănui despre întâlnire.

The Hermit - The True Legend of The North Pond Hermit from Lena Friedrich on Vimeo.

Într-un documentar realizat de regizoarea Lena Friedrich, o polițistă locală a povestit că pustnicul era totuși la curent cu evenimentele din lume, deoarece asculta știrile la un radio portabil alimentat cu bateriile pe care le tot fura din cabane.

„Știa chiar și despre familia Kardashian”, a relatat polițista.

În cele din urmă, Knight a fost condamnat în octombrie la șapte luni de închisoare, pe care aproape le ispășise deja în arest preventiv. Procurorul a spus că orice pedeapsă mai mare ar fi fost prea crudă.

În plus, el a plătit în jur de 2.000 de dolari victimelor furturilor și a urmat un program destinat în general persoanelor care sunt dependente de substanțe sau au probleme mintale.

Și-a îndeplinit conștiincios datoria de a se vedea săptămânal cu un judecător, nu a pus gura pe alcool și și-a găsit un loc de muncă, cu ajutorul fratelui său.

Urmărește-ne pe Google News