Comentează- Elena Stancu și Cosmin Bumbuț străbat Europa de un an și jumătate și documentează viața românilor care trăiesc în străinătate;
- Pandemia i-a prins în Portugalia, de unde scriu astăzi ce înseamnă izolarea într-un camper și cum văd viitorul;
- Cosmin mă întreabă „Care e cea mai mare frică a ta?” și eu îi răspund „Că lumea, așa cum o știu eu, se va schimba”. „Iar noi vom fi aici s-o documentăm”, îmi spune el.
Am început să scriu textul acesta cu câteva zile în urmă, timp în care lumea noastră s-a schimbat de mai multe ori. Ne-am izolat unii de alții, dar oamenii au continuat să se îmbolnăvească și să moară.
Am scris cu întreruperi, pentru că schimbările acestea ne-au umplut zilele. Întâi, Portugalia a închis granițele, apoi UE a făcut culoare de tranzit și cetățenii au putut să se întoarcă în țările lor.
“Ne simțim vulnerabili și nesiguri în autorulotele noastre, dar nimeni nu vorbește despre asta”
Pe 18 martie, Portugalia a declarat stare de urgență și nu mai avem voie să circulăm decât până la farmacie, la spital sau la supermarket. Jandarmeria – Guarda Nacional Republicana – ne-a gonit acum câteva zile din satul Luz, provincia Évora, pentru că eram prea aproape de localnici și se temeau să nu fim infectați.
Am găsit o peninsulă pe malul lacului Alqueva și am rămas aici, lângă alte campere din Anglia, Belgia și Austria. Patru campere cu germani au plecat acasă în convoi și ne-au trimis mesaj că au reușit să treacă în Spania. Belgienii nu știau ce să facă, pentru că au citit că sunt cozi imense la graniță și nu voiau să se expună, dar până la urmă au plecat și nu mai știm nimic de ei. Englezul Paul, care încearcă să surprindă o nebuloasă cu telescopul, spune că ar vrea să rămână în Portugalia până în mai. Ne simțim vulnerabili și nesiguri în autorulotele noastre, dar nimeni nu vorbește despre asta.
O echipă de jandarmi a venit și aici, în mica noastră peninsulă, iar noi ne-am temut că o să ne gonească din nou. Ne-au spus că putem rămâne, dar să nu intrăm în localitatea apropiată, aflată la cinci kilometri distanță, decât pentru urgențe sau când luăm apă și golim toaleta în spațiul destinat autorulotelor.
Un alt român, Dorel Frumușanu, a venit și el aici cu câteva zile în urmă, după ce ne-a scris pe Facebook că jandarmeria l-a gonit. Călătorește de o lună prin Portugalia cu autorulota în care are un laborator foto mobil și își developează și printează singur fotografiile. Suntem vreo 10 campere, parcate la distanță regulamentară unele de altele, și socializăm de la trei metri.
Cosmin a scris pe Facebook că suntem blocați în Portugalia și mai mulți români ne-au trimis mesaje, iar asta ne-a îmbunătățit starea de spirit. Ne-a contactat și Ioana Bivolaru, Ambasadorul României în Portugalia, care a vrut să ne repatrieze cu ultimul zbor spre România, însă nu puteam să ne lăsăm câinele și autorulota aici. Iar planul nostru e să continuăm proiectul despre românii din diaspora după ce va trece perioada de distanțare socială. Viețile multor români care trăiesc în străinătate se vor schimba, iar noi vrem să fim aici să le documentăm.
Ne-am mutat într-o autorulotă ca să ne facem meseriile
Trăim de mai bine de șase ani în autorulotă, de când lucrăm la reportaje sociale despre deținuții din penitenciarele românești, comunitățile marginale și transformările prin care trece România.
Acum șase ani, eu eram redactor-șef adjunct la revista Marie Claire, iar iubitul meu, fotograful Cosmin Bumbuț, făcea fotografii de modă și de publicitate. Niciunul dintre noi nu era mulțumit de munca lui, așa că în timpul liber lucram la proiecte documentare în penitenciarele Târgșor și Chilia Veche. Nu ne ajungea timpul, iar frustrările se acumulau. Am fi vrut să ne ocupăm doar de reportaje sociale, dar știam că din asta nu se poate trăi.
În noiembrie 2013, mi-am demisia, am renunțat la garsoniera închiriată din București, ne-am redus costurile și ne-am mutat într-o autorulotă. În primii ani, am trăit doar din burse de jurnalism și din donațiile cititorilor, cărora le trimitem lunar vederi și scrisori de pe drum. Am publicat reportaje despre violența domestică, comunitățile care trăiesc în sărăcie extremă, viața din penitenciarele românești și o carte despre primii ani de viață teleleu, Acasă, pe drum (Humanitas, 2017), și am făcut două filme documentare – Ultimul căldărar (2016) și Rezidentele (2018).
La începutul lui 2019, am început să lucrăm la un proiect despre comunitățile de români din diaspora și am fost în Spania, Germania și Portugalia. Am parcat autorulota lângă ei, am intrat în casele și în viețile lor. Am cunoscut muncitori în construcții, artiști, corporatiști, barmani, patroni de restaurant, consilieri la primărie, menajere, profesori, preoți, asistente medicale și doctori și le-am publicat poveștile în Libertatea și pe site-ul nostru, Teleleu.eu. Plănuiam să mergem și în alte țări din Europa în care trăiesc mulți români – Italia, Franța, Anglia, Suedia, Norvegia –, dar pandemia ne-a prins în Portugalia și ne-a întrerupt munca.
Șase ani de viață într-o mașină
Să trăiești într-o autorulotă înseamnă să fii departe de familie și de prieteni, să te simți singur, să te trezească noaptea lătratul câinelui la granița cu Franța, când doi bărbați încearcă să-ți spargă mașina, să parchezi în peisaje neverosimil de frumoase, să ai privilegiul de a lucra doar la proiectele care îți plac, să găsești un miriapod sub saltea și un limax pe ușa de la baie, să te doară spatele atunci când scrii sau editezi poze câteva ore la calculator, pe o banchetă construită pentru vacanțe, nu pentru munca de birou.
Să îți speli părul lung într-un lighean, să faci duș cu 10 litri de apă, să pui nivelatoare sub roți ca să nu te doară spatele când dormi, să gătești pe un blat de 30X30 cm, doar cu o oală sub presiune și o tigaie, să faci economie la curent, mai ales când plouă și panourile solare nu se încarcă, să ai puține lucruri și strict necesare, să fii gata să te muți în toiul nopții, atunci când niște tineri din Palos de la Frontera îți aruncă petarde sub mașină.
Să cauți apă și un loc unde să golești toaleta o dată la 5 zile, să umpli mașina cu bidonul atunci când nu poți cupla furtunul, să stai în ploaie sau în ninsoare în timp ce faci asta, să ți se lipească mâinile de furtunul înghețat când temperatura scade sub zero grade, să se aburească geamurile și să le ștergi cu șervețele, să umpli mașina de noroi și pe urmă s-o cureți, să stai la mai puțin de un metru de iubitul tău zi de zi, să vă mișcați ca într-un joc de Tetris – tu te lipești de chiuvetă când el trece pe lângă tine, el se așază pe banchetă când tu te îmbraci –, să te apropii de comunitățile pe care le documentezi într-un fel în care n-ai fi reușit niciodată dacă ai fi rămas în București, într-un birou.
De când trăim într-o autorulotă, s-a șters orice graniță între muncă și viață personală; noi suntem subiectele noastre, reportajele noastre, trăim mai mult în viețile oamenilor despre care scriem și pe care-i fotografiem decât în propriile noastre vieți. Iar acum, totul s-a oprit.
Românii din diaspora înainte de pandemie
În februarie, am documentat o serie de reportaje în provincia Huelva din Spania, acolo unde zeci de mii de români au venit în ultimii 15-20 de ani ca să lucreze la căpșuni. Am petrecut o lună în câmpuri, am intrat în noroi până la genunchi și ne-a durut spatele după ce am stat șase ore și jumătate în picioare, dar nu atât de tare cum îi doare pe culegători după ce stau șase ore și jumătate aplecați. Am discutat cu muncitorii români, cu primarul și cu patronii spanioli, am dormit lângă casele din câmp unde stau românii, am vorbit despre sărăcia care i-a scos din țară și despre umilința și stigma pe care le-a adus-o expresia „căpșunari”.
Am fost la petrecerile lor, am mâncat creveți cu mici, am mers cu tirul lui Vali când transporta căpșunile, am cunoscut-o pe Corina, care a venit în Spania când băiatul ei avea trei ani și n-a fost lângă el când a crescut, dar i-a ridicat o casă în România, iar când casa a fost gata, băiatul ei a murit la 17 ani. Am mers în spatele benzinăriei CEPSA, într-un cartier de magazine și baruri în mijlocul câmpurilor, acolo unde românii, marocanii și nigerienii dansează pe manele și pe muzică populară românească, joacă la păcănele, cumpără carne halal și muștar de Tecuci de la magazinul românesc și vând țigări de contrabandă.
Poveștile pe care le-am documentat la Huelva sunt cele mai complexe și mai intime din seria noastră „Plecat”, despre românii din diaspora, și am căutat un loc liniștit în Portugalia unde să ascultăm interviurile, să edităm zecile de mii de fotografii și să lucrăm la texte. Eram epuizați după o lună de muncă în care ne-am trezit devreme, înaintea muncitorilor români, și ne-am culcat târziu, după ce am descărcat toate interviurile și fotografiile. Dar eram mulțumiți de materialele strânse și de-abia așteptam să publicăm reportajele.
Dintr-o dată, boala s-a răspândit în Europa și oamenii au început să moară. Tăvălugul ăsta care a venit peste noi a înghițit tot: relevanța muncii noastre și a zilelor de „dinainte”, planurile de viitor, libertatea de a ieși din casă, stabilitatea financiară și iluzia că suntem stăpâni pe viețile noastre.
Am rămas cu hardurile pline cu materiale care ni se păreau importante – și erau importante –, dar care acum nu mai interesează pe nimeni, pentru că prioritatea e viața. Pandemia de coronavirus ne-a izolat, ne-a umplut zilele cu știri, anxietate și miros de clor și a pus pe pauză tot ce făceam înainte.
Proiectul nostru despre românii din diaspora se va schimba, așa cum s-au schimbat viețile românilor plecați și modul în care ne raportam la ei. Femeile care îngrijeau bătrâni sau lucrau la curățenie au rămas fără locuri de muncă, o parte din muncitorii în construcții s-au întors acasă, barurile, restaurantele și hotelurile s-au închis peste tot în Europa, granițele – la fel, izolarea a adâncit distanțele, iar noi ne-am adus aminte cât suntem de fragili.
Românii încă mai culeg căpșuni, zmeură și afine la Huelva, în sudul Spaniei, unde momentan sunt puține cazuri de coronavirus. Vali încă transportă fructele cu tirul, iar soția lui, Flori, vinde în carmangeria din Palos de la Frontera. La suprafață, viața lor a rămas la fel, dar îi îngrijorează valurile pe care o să le provoace această criză.
Presa europeană s-a transformat în timpul acestei crize
Și munca noastră va fi afectată de închiderea granițelor și de săptămânile – sau lunile – de distanțare socială. Va trebui să reinventăm felul în care făceam jurnalism și să ne adaptăm vremurilor. În perioada asta a lunii, le trimiteam donatorilor noștri vederile și scrisorile în care le povesteam despre materialele la care lucram. Acum o să le trimitem un e-mail, deși ăsta era tot farmecul: să găsească plicurile în cutia poștală.
E o perioadă dificilă pentru presa independentă care s-a dezvoltat în România în ultimii ani, pentru că platforme precum Recorder, Decât o Revistă, Să fie lumină, Dela0, Inclusiv, Rise Project, PressOne sau site-ul nostru, Teleleu.eu, se bazează într-o mare măsură pe donații și pe sprijinul cititorilor. Iar o eventuală criză financiară ne poate lăsa pe toți fără resurse.
Toată presa europeană s-a schimbat în timpul pandemiei: cititorii, izolați în case, nu mai cumpără ziare și reviste, reporterii de teren nu mai pot să iasă pe teren, jurnaliștii freelanceri și-ar putea pierde colaborările, iar asta înseamnă că-și vor pierde veniturile și asigurările de sănătate.
În timp ce jurnaliștii care acoperă pandemia de coronavirus sunt sub o presiune enormă, cei care scriau despre evenimente culturale sau despre sport nu mai au ce documenta.
Vrem să rămânem în Portugalia, pentru că sperăm să ne continuăm proiectul, iar casa noastră e autorulota. Drumul până în România e complicat și lung: ar trebui să traversăm Spania și să trecem prin Franța, nordul Italiei, Slovenia și Ungaria, apoi să intrăm în carantină în România.
Una dintre temerile noastre cele mai mari e ce s-ar întâmpla cu câinele, mașina și toate lucrurile noastre dacă ne-am îmbolnăvi. Eu n-am permis de conducere, iar asta înseamnă griji în plus.
Astăzi am aflat că Portugalia va închide în câteva zile campingurile și spațiile de servicii pentru autorulote ca să scape de turiști – sunt zeci de mii de campere din Germania, Olanda, Franța, Belgia, UK etc. care circulă dintr-o parte în alta și sunt greu de izolat. Noi o să mergem la ferma unei românce cu care ne-a pus în legătură ambasadoarea Ioana Bivolaru și o să rămânem acolo o vreme.
Probabil că vom spăla cu mâna cei doi saci cu haine murdare, pentru că nu putem să mergem în mijlocul epidemiei de coronavirus la o spălătorie publică. Vom încerca să lucrăm la seria de reportaje din Huelva, deși ne e greu să ne abatem gândurile de la ce se întâmplă azi în lume, de la dorul pe care-l simțim pentru familiile noastre și de la îngrijorarea că nu le putem fi alături.
Când mi se face teamă, Cosmin mă întreabă „Care e cea mai mare frică a ta?” și eu îi răspund „Că lumea, așa cum o știu eu, se va schimba”. „Iar noi vom fi aici s-o documentăm”, îmi spune el.