ComenteazăÎn ultima vreme, politica internațională a trecut printr-o serie de urgențe. Coreea de Nord a lansat mai multe rachete în ianuarie, mai multe decât în orice lună de până acum.
Rusia a mobilizat peste 100.000 de militari la granițele Ucrainei, generând temeri privind o posibilă invazie.
Iar anul trecut, în Belarus, migranții din Orientul Mijlociu au încercat să treacă granița spre țările UE, fără succes, victime ale unei campanii orchestrate de Minsk, potrivit Bruxelles-ului.
La prima vedere, aceste trei crize nu au nicio legătură. Există totuși un fir care le conectează. În toate cele trei cazuri, niște actori relativ slabi au fabricat intenționat crize pentru a atrage atenția omologilor mai puternici din Occident, scriu Kelly M. Greenhill, profesoară asociată de științe politice la Universitatea Tufts și Joshua Shifrinson, profesor asociat de relații internaționale la Universitatea Boston.
Departe de a fi irațională, generarea de crize este o strategie testată a actorilor slabi care încearcă să obțină concesii din partea actorilor puternici, care nu vor să le ofere, scriu cei doi experți.
Au existat și studii care au demonstrat că acești actori slabi înțeleg că generarea de crize este necesară înaintea negocierilor cu lideri mai puternici.
De fapt, generarea de crize reprezintă una dintre puține pârghii pe care statele slabe le au în fața celor mai puternice. Cum funcționează lucrurile? După fabricarea unor confruntări militare, urgențe umanitare sau alte crize cu potențial de escaladare, actorii slabi se oferă să le pună capăt, în schimbul unor concesii militare, economice sau politice, explică cei doi profesori.
Înainte de debutul unei crize, autoritățile din statele puternice, în general cele occidentale, ignoră de obicei revendicările statelor slabe. Orgoliul este cel care domină, statele puternice având tendința de a subestima capacitatea celor slabe.
Odată ce crizele sunt generate însă, statele puternice devin mai dornice să găsească un compromis, să negocieze sau chiar să ofere concesii celor slabe, concesii care altădată ar fi părut imposibile. Astfel, generarea de crize poate echilibra raportul de forțe, poate crește credibilitatea actorilor slabi, le poate crește forța amenințărilor, spun Greenhill și Shifrinson.
Trei exemple: Kim Jong-un, Lukașenko, Putin
În cazul lui Kim Jong-un, liderul nord-coreean, acesta nu face decât să urmeze strategia tatălui și bunicului său: escaladarea tensiunilor și crearea unei crize, convențională, nucleară sau legată de migrație, de obicei prin testarea unor rachete, pas urmat apoi de o ofertă de compromis, în schimbul unor concesii internaționale – ridicarea unor sancțiuni sau primirea de ajutor atât de necesar țării cu mari probleme economice.
Criza fabricată de Aleksandr Lukașenko anul trecut s-a desfășurat după un format asemănător. Mii de migranți, în special din Irak, au sosit în Belarus, apoi au ajuns la graniță, unde au încercat să ajungă în Polonia sau în statele baltice.
Dacă prin provocarea ei dictatorul urmărea ridicarea sancțiunilor europene abia impuse după alegerile prezidențiale, așa cum au speculat unii comentatori, atunci el a eșuat. Dacă ținta – mai probabilă – a fost divizarea liderilor europeni și forțarea acestora să vină la masa discuțiilor, atunci aceste scopuri au fost parțial atinse, spun cei doi profesori, care observă că Angela Merkel a vorbit cu liderul de la Minsk, iar statele europene s-au certat pe tema măsurilor necesare pentru protejarea granițelor – și a migranților.
Acțiunile Rusiei împotriva Ucrainei au o logică similară. Timp de ani, oficialii de la Moscova au avertizat că Ucraina este un teritoriul vital pentru interesele lor și că alinierea Kievului cu Occidentul ar încălca o linie roșie a Rusiei. Pentru că Ucraina și-a dorit apropierea de Occident, acest lucru s-a întâmplat, iar în 2008, NATO chiar i-a oferit oficial o perspectivă, chiar dacă îndepărtată, a aderării.
În aceste condiții, comportamentul Rusiei este condamnabil, dar nu surprinzător, spun cei doi autori. În fața unei situații care se deteriora, din punctul său de vedere, Rusia a generat o criză care a evidențiat riscurile pe care SUA și NATO și le-au asumat prin apropierea de Ucraina.
Strategia lui Putin ar putea eșua, spun cei doi. Dar SUA și aliații, observă ei, au fost nevoiți să ia interesele Rusiei mai în serios decât în orice alt moment din istoria recentă. Au avut și au loc discuții detaliate pe tema preocupărilor Rusiei.
La Moscova s-au perindat lideri europeni, iar NATO și SUA au trimis scrisori în care au răspuns preocupărilor Moscovei și au oferit posibilitatea unor concesii, chiar dacă au respins principalele revendicări.
Ce e de făcut
Dacă comportamentul unor lideri precum Putin, Lukașenko sau Kim are această cauză comună, atunci ar putea fi necesară o corectare a strategiei statelor puternice, spun cei doi profesori.
Printre altele, acestea ar trebui să înțeleagă și să aprecieze la adevărata valoare opțiunile pe care statele slabe le au la dispoziție și să detecteze din vreme semnalele amenințătoare pe care acestea le emit, ceea ce ar permite o intervenție politică mai rapidă, spun ei.
O astfel de implicare diplomatică ar putea duce în viitor la mai puține crize și la limitarea riscului ca tensiunile internaționale să se transforme în conflicte.
Acesta nu este un argument în favoarea unei strategii împăciuitoare sau a oferirii preventive de concesii, subliniază Greenhill și Shifrinson. În schimb, spun ei, este un apel care să conducă la înțelegerea ideii că statele slabe nu se vor plia neapărat pe voința omologilor mai puternici.
Statele determinate, indiferent de cât de slabe sunt, vor face tot ce este nevoie pentru a fi auzite și pentru a fi luate în serios, atunci când mizele percepute de ele sunt mari, chiar existențiale, concluzionează cei doi.