- În acest documentar, olandezul pedofil spune că a atacat femei pentru că a vrut să vadă frica din ochii lor și își descrie creierul ca fiind o „bombă”. El vorbește însă și despre dorința de a se recupera: „încep o viață nouă când ies de aici”
Doi ani a durat producția acestei mini-serii care, conform criticilor de film olandezi, reprezintă o pledoarie pentru a doua șansă acordată infractorilor.
Sistemul TBS, inițialele unor cuvinte care în traducere înseamnă „la dispoziția statului”, funcționează în Olanda din 1928. Judecătorii pot considera că anumiți condamnați au comis infracțiuni și din pricina unor afecțiuni psihice și că aceștia trebuie redați societății abia după ce au fost ajutați să-și trateze aceste afecțiuni.
Scopul TBS este atât protejarea societății de potențiali recidiviști, cât și reabilitarea condamnaților.
Pedeapsa maximă în justiția olandeză este de 30 de ani de închisoare, pedepsele pe viață sunt foarte rare. Dar detenția într-o clinică TBS se poate prelungi până când consideră psihoterapeuții că persoana condamnată este pregătită să ducă o viață normală.
De exemplu, un condamnat pentru agresiuni sexuale împotriva unui minor poate primi maximum 20 de ani de închisoare cu executare în Olanda. Dacă însă este trimis și într-o clinică TBS, șansele lui de a mai ieși vreodată în libertate sunt foarte mici.
Un piroman, un hoț, un criminal și Visscher
Documentarul regizat de Christine Nevejan a fost filmat timp de nouă luni într-una dintre clinicile TBS, „Dr. Henri van der Hoeven”, din Utrecht. Are patru părți, de câte 45 de minute, fiecare din ele concentrându-se pe unul dintre stadiile internării într-o astfel de clinică.
Johannes Visscher apare în partea a patra. „Despărțirea”, episod care a concurat, ca film de sine stătător, la premiile cinematografiei olandeze, fiind nominalizat la trofeul „Vițeul de Aur”.
Alături de Visscher, în documentar apar încă trei condamnați internați la TBS: un piroman, dintr-o familie de pompieri. un criminal adolescent, care își ucisese un prieten și un hoț. Principiul TBS este să amestece condamnații pentru infracțiuni minore cu cei care ispășesc pedepse pentru infracțiuni grave.
Regizoarea: „Vreau să combat prejudecățile”
„Nu poți ști de ce un om comite o infracțiune și altul, nu. Cred că fiecare din noi poate fi în situația acestor pacienți-condamnați. Vreau să combat prejudecățile cu acest film. Când ne aflam în liftul clinicii, cu mai mulți oameni, jucam un joc: care e pacient și care nu? Și, de cele mai multe ori, eu și producătoarea Ada Nieuwndijk ne înșelam”, declara regizoarea Christine Nevejan, pentru cotidianul De Volkskrant, la premiera olandeză a documentarului.
Pacienții apar numai în gros-planuri, pentru a nu fi identificabili. Nevejan filmează un ochi, o mână cu unghiile roase, dar nu fața întreagă. Johannes Visscher vorbește despre faptele pentru care a fost condamnat, atacase două femei. Psihoterapeutul care se ocupă de el încearcă să-l convingă pe Visscher că în interiorul lui se află și un violator, nu doar un atacator.
„Creierul meu, o bombă cu ceas”
„Când ies de aici, nu vreau să fiu recunoscut, las totul în urmă și încep o viață complet nouă”, spune Visscher, care, la data filmării documentarului, avea 23 de ani.
Condamnatul mărturisește că a atacat femei deoarece dorea „să vadă frica în ochii lor, e un fel de furie, de care încerc să scap”.
Visscher își descrie creierul drept „o bombă cu ceas, care poate exploda oricând”.
În documentar, el povestește despre tatăl său, alcoolic violent, și despre mama sa, care, când nu era internată la psihiatrie, îl obliga să doarmă în același pat cu ea până la vârsta de 12 ani.
Conform filmului lui Christine Nevejan, 85 la sută dintre pacienții clinicilor TBS nu mai comit niciodată infracțiuni.