Jurnal de Albania. Viața de după cutremur: empatie și patriotism. Albanezii își reconstruiesc țara cu sufletele

• Peste 50 de persoane au murit în urma seismului de 6,4 grade care a avut loc săptămâna trecută, iar alte peste 650 au fost rănite.
• Clădirile din centrul orașului Durres sunt izolate cu bandă galbenă pentru că sunt un pericol, iar satul Thumanë, care arată acum ca după război, va fi ras de pe fața pământului pentru că nici o casă nu mai este locuibilă.
• Deși au trecut printr-o traumă și încă își plâng concetățenii, localnicii nu au renunțat la bunătate, politețe și empatie.
• “Mergem mai departe”, spun albanezii care și-au pierdut casele, dar nu și credința în Dumnezeu.

Liniștea din Tirana

În Tirana, capitala Albaniei, aglomerația de pe timpul zilei este înlocuită rapid, după lăsarea întunericului, de liniște. Orașul cu clădiri în general mici și înghesuite se află la 36 de kilometri de Durres, una dintre zonele cele mai afectate de cutremurul de marțea trecută.

Tirana e cel mai mare oraș din țară și a scăpat de efectele seismului. Replicile lui au ajuns până aici, dar la un nivel prea mic pentru a pune în pericol populația și construcțiile.

Unii dintre locuitorii capitalei au însă familiile în Durres și au stat cu inima strânsă în dimineața catastrofei până au reușit să-și contacteze rudele.

Recomandări

Klaus Iohannis i-a răspuns Elenei Lasconi, care i-a cerut să demisioneze pe 21 decembrie: „Cum să plec!?”

“Mi-a fost foarte frică”, mărturisește Vanisa.

Neîncrederea în autorități

Pe tânăra de 26 de ani am întâlnit-o sâmbătă dimineață, aproape de Piața Skadarbeg, căutând stația de autobuz către Durres. Se ducea la părinții ei, a căror casă, aflată pe plajă, a fost distrusă de cutremur.

Părinții Vanisei au avut, până de curând, o mică afacere, un restaurant, iar deasupra lui – locuința. Cutremurul i-a lovit puternic, distrugând întreaga clădire.

“A fost neașteptat, dormeau. S-au trezit și au fugit repede afară. Restaurantul și casa au fost distruse, dar părinții mei au scăpat și asta este tot ce contează”, povestește Vanisa, frecându-și mâinile și privind în gol pe geamul autobuzului.

Vorbește calm, dar cu îngrijorare în glas. Încearcă să-și convingă părinții să plece din Durres, unde stau acum la niște rude, și să se mute cu ea în Tirana, unde locuiește de câțiva ani, însă fără succes. Nu vor să plece din oraș pentru că nu vor să renunțe la afacere. Ei încă speră să reconstruiască restaurantul și casa, dar toate economiile lor s-au pierdut în ruine.

Recomandări

Elena Lasconi îi cere președintelui Klaus Iohannis să plece de la Cotroceni pe 21 decembrie: „Dacă are un pic de onoare, îşi depune demisia”

Ar trebui ca reconstrucția să fie suportată de stat, dar aici, în țara asta, autoritățile nu se implică. Și cred că inclusiv donațiile care vin din alte țări sau de la ONG-uri și companii și care ar trebui să ajungă la oamenii afectați de cutremur ajung de fapt la politicieni”.

Vanisa:

Norocul albanezului

Am plecat din Tirana pe o ploaie torențială și când am ajuns Durres, aproape de ora prânzului, soarele strălucea. Ne-am despărțit de Vanisa și-am pornit spre baza militară navală, acolo unde au fost cazați, până pe 1 decembrie, salvatorii români. Întâlnirea a fost emoționantă, iar despre experiența pompierilor și momentele teribile pe care le-au trăit muncind să scoată victimele de sub dărâmături, Libertatea a relatat pe larg.

În Albania, foarte puțini localnici vorbesc limba engleză și comunicarea a fost dificilă. Totuși, cele câteva cuvinte comune în română și albaneză, dar mai ales limbajul universal al semnelor, ne-au ajutat mult. Dar cel mai mult ne-a ajutat firea deschisă a albanezilor.

Ca Eljano, de exemplu, un bărbat căruia i-am cerut indicații. A înțeles unde vrem să ajungem, dar nu a știut să ne explice cum. Drumul cu mașina pe care s-a oferit să-l facă pentru a ne duce până la baza militară s-a transformat într-un tur printre clădirile dezafectate din Durres. “Durres bad. Very bad”, a încercat să explice. Dar nu se referea la oameni.

Recomandări

Primul partid care anunță că îl susține pe Nicușor Dan la alegerile prezidențiale din 2025: „Tot suportul necesar, fără a-i cere nimic în schimb”

Eljano nu a fost afectat de cutremur, iar casa i-a rămas intactă. Cu toate astea, copiii și soția lui au plecat din oraș pentru o perioadă, speriați de posibilitatea unei alte catastrofe.

“No money, no”

Eljano are în jur de 40 de ani și o constituție solidă și lucrează în construcții în Bulgaria, pentru că acolo câștigă mai bine decât în Albania. În Durres are un magazin sezonier, cu produse de plajă, de care se ocupă soția lui.

Aproape toate casele și hotelurile de pe plajă poartă urmele dezastrului. Unele au ajuns ruine, altele au baza surpată și au rămas înclinate, într-o cădere iminentă. Puține au fost neatinse. Arată cu degetul fiecare casă afectată pe lângă care trecem.

La final, refuză categoric să-l recompensăm pentru timpul pierdut cu noi.

“No money, no money”, subliniază el și ridică brațele spre cer, de parcă ar spune că Dumnezeu, nu el e cel care ne-a ajutat.

România, ce faci?

Centrul Durresului e în ruine. Benzi galbene ale poliției albaneze înconjoară majoritatea clădirilor de aici. Blocurile au în medie cinci și șase etaje și multe nu fuseseră terminate. Cărămizile nu au mai fost acoperite cu tencuială, iar intrările nu au uși.

O mulțime gălăgioasă de adulți și copii așteaptă în fața porții închise a unei școli. În curte au fost depozitate diverse alimente. Oamenii au venit după ajutoare.

Nu toți cei care încearcă să obțină un sac de cartofi sau conserve de la autorități sunt sinistrați în urma cutremurului. Sunt multe persoane care trăiesc pur și simplu din ajutor social. Părinți cu copii, bătrâni, dar și tineri fără un loc de muncă.

Din mulțime se desprinde un bătrân, care a auzit că suntem din România.

„“Aaa, Bucharest?”, spune el entuziasmat și continuă cu o română puțin stâlcită: “Ce faci?”.

Lacrimi pentru Albania

Astrit are 72 de ani și stă peste drum de situl în care au săpat pompierii români în căutarea victimelor. El și soția sa, Fatima, au fost martori la prăbușirea completă a clădirii de șase etaje în timpul cutremurului. Nu au nevoie de ajutor, dar au ieșit la plimbare și s-au oprit curioși când au văzut oameni mulți strânși pe stradă. Fiul lor este căsătorit cu o româncă și locuiește în București, în timp ce celălalt copil, o fată, s-a mutat de câțiva ani în Londra.

Bătrânii ne arată blocul în care locuiesc, aflat imediat după colțul străzii unde e școala. Pereții sunt fisurați, tencuiala lipsește cu desăvârșire, iar scările, care se văd prin spațiile în care ar fi trebuit să fie ferestre, par nesigure.

Astrit numără pe degete câți oameni au murit acolo. Șapte. Fatima izbucnește în plâns. Nu se lasă fotografiată și încearcă să-și șteargă rapid lacrimile. Se liniștește abia când soțul său o mângâie ușor pe spate. Îi plânge pe cei morți. Nu cunoștea pe nimeni din acel bloc, dar suferă pentru că îi erau vecini, albanezi de-ai ei.

Astrid și Fatima nu vor să se mute din Durres. Sunt bătrâni, aici e casa lor, aici vor să moară. N-o spun explicit, dar uneori nici nu e nevoie de cuvinte.

“Faleminderit, Romania!”

Pe strada dintre blocul în ruine și stadion, un grup mic de localnici se strânge în jurul nostru, curioși să știe cine suntem și ce căutăm în Albania, mai ales în perioada asta, în care țara a fost lovită de o catastrofă. Mai încolo, trei câini și un cal au fost abandonați pe un câmp.

Un bărbat cu mâna bandajată începe să strige “Faleminderit, Romania!”. Adică “mulțumesc, România” în albaneză. Îmi ia capul în mâini și mă sărută pe frunte.

Vestea că țara noastră a fost printre primele țări care au sărit în ajutorul Albaniei a ajuns la urechile tuturor. Localnicii vor să-și arate recunoștința și gestul de a îmbrățișa un român, chiar dacă este el jurnalist și nu unul dintre salvatori, a fost modul lor de a mulțumi.

Cealaltă față a orașului

Lăsăm în spate centrul Durresului și ne îndreptăm din nou către plajă, în partea de sud, către Portul Peshkimit. Cu cât ne îndepărtăm mai mult, ruinele sunt înlocuite cu intersecții mari, străzi întortocheate și hoteluri impunătoare. Este partea turistică a orașului, care a supraviețuit dezastrului.

Cafenelele sunt pline, iar vânzătorii au umplut tarabele din fața magazinelor cu fructe și legume. Localnicii trec pe stradă cu sacoșele pline de cumpărături ori pe biciclete. Vechea fortăreață Durres este încadrată de palmieri și un spațiu verde împrejmuit de gard viu.

Singurele semne că în Albania s-a întâmplat o nenorocire sunt drapelele coborâte în bernă și anunțurile mortuare pe care scrie cuvântul “tërmet” (n.r. – cutremur, albaneză) ce au fost lipite pe zidurile clădirilor.

Băiatul care vrea să plece

Pe plaja murdară, un băiat înarmat cu două bețe se luptă să scoată din nisip o țestoasă eșuată. Broasca uriașă a fost răsturnată de valuri și a murit pentru că nu a reușit să se răsucească și să se întoarcă în apă.

“Miroase urât, măcar să o scot de aici”, își explică el gestul.

Rolfi are 23 de ani și lucrează ca ospătar la unul dintre restaurantele de pe malul mării. Visul lui este însă să plece cât mai departe de Albania. Își critică țara pentru cum a ajuns, pentru că nu a reușit să intre până acum în UE și pentru că, spune el, mulți dintre concetățenii săi sunt încăpățânați și nu acceptă opinii care le contrazic pe-ale lor.

“Nu e vorba că nu-mi iubesc țara, ci de faptul că mintea albanezilor este parcă făcută din piatră. Nu ai cum să le schimbi părerile, chiar dacă ei nu au dreptate”, spune Rolfi.

“Trebuie să te bucuri de viață, nu doar să o trăiești”

Reușește să împingă țestoasa în apă și se oferă să ne ajute să găsim stația de autobuz spre Thumanë, satul aflat la 40 de kilometri de Durres care va fi ras de pe fața pământului deoarece clădirile rămase în picioare după cutremur sunt prea periculoase ca să mai poată fi locuite.

“Nu mai e de stat aici. În Albania, te naști, mergi la școală, îți iei o slujbă, îți faci o familie, continui să muncești, apoi mori. Nu vreau doar să-mi trăiesc viața. Vreau să mă bucur de ea”.

Rolfi:

Tânărul a studiat un an medicina, la insistențele părinților lui, care îl visau medic. Nu i-a plăcut și a renunțat. Plănuiește să se reapuce de facultate, în altă țară, dar prioritatea lui este să-și găsească un loc de muncă stabil ca să poată trăi decent.

Rolfi așteaptă acum eliberarea pașaportului pentru a putea pleca, în ianuarie, în Germania.

“Nu știu ce voi face acolo, dar aici sigur nu mai stau”, spune el, subliniindu-și ideea cu un gest al mâinii.

“Mergem mai departe”

În Thumanë am găsit ruinele unei localități ce a trecut, parcă, printr-un bombardament. Marginalizați din cauza sărăciei și a lipsei educației, sătenii trăiesc de pe-o zi pe alta mai mult din agricultură și din creșterea animalelor.

Cu toate că seismul i-a lovit crunt, oamenii nu și-au pierdut bunătatea și ospitalitatea. Doi bătrâni ne-au umplut buzunarele cu nuci și au insistat să rămânem la masă, în rulota în care locuiesc acum, prea mică chiar și pentru două persoane, iar o familie care s-a mutat într-un cort transparent din plastic ne-a oferit apă și cafea.

“Ce putem face? Suntem norocoși că trăim. Nu putem decât să așteptăm. Mergem mai departe”, spune un localnic care își strânge ce a mai rămas întreg din lucrurile personale pentru a se muta la rude, împreunându-și mâinile în simbolul Albaniei.

Albania se ridică încet, după durerea provocată de seism. Puterea de a merge mai departe, de a zâmbi, în ciuda suferinței, de a reclădi vine din spritul acestor oameni. Vanisa, Eljano, Astrit și Fatima, Rolfi. Poporul albanez.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 21

Urmărește-ne pe Google News