„De mică avea o forţă incredibilă. Nimeni nu ştie de unde. Dar ţin minte că avea doar vreo 3 ani şi dacă o rugam să-mi aducă o cană cu apă, venea cu bidonul de 5 litri. Dar nu aşa, târât pe jos, ci purtat în mână, fără să atingă pământul. Şi niodată n-a căzut, nici măcar când cobora în viteză scările sau chiar coasta dealului”, spune Ioana, sora mai mare cu 11 ani a Antoniei, ea însăşi fostă practicantă de kickboxing şi cea care a îndrumat-o pe Antonia spre judo.
Când o vezi prima oară, poţi avea impresia că cineva ţi-a făcut o glumă. Priveşti spre o puştoaică delicată, subţirică, cu aşa aparenţă de fragilitate încât o vezi mai degrabă jucându-se cu păpuşile ori desenând floricele şi animăluţe pe vreo coală de hîrtie. „Astea sunt pentru copiii mici”, spune Antonia fără drept de apel. Culmea este că printre marile ei pasiuni extrasportive se află inclusiv desenul, dar şi confecţionarea cu mâna ei a tot felul de obiecte decorative. Asta când nu urcă pe dealurile satului bunicilor sau nu călăreşte pe Taşa, calul pe care l-a crescut chiar ea, după ce tatăl său l-a salvat, pentru 50 de lei, de la o moarte teribilă prin abatoarele zonei.
Dar, de aproape 2 ani, cuvântul de ordine în viaţa Buburuzei este judoul. Până atunci, nici nu ştia ce înseamnă.
„Mă gândeam că e, aşa, ca o gimnastică mai deosebită, nu ştiam mai nimic”.
Acum i-ar mulţumi fostei colege de clasă care a şicanat-o în permanenţă în toată şcoala primară şi al cărei comportament a fost printre motivele ce au făcut-o pe sora mai mare să-i vorbească Antoniei despre judo. „Era timidă, inhibată, adesea terorizată de atitudinea acelei colege. În plus, n-o mulţumea nimic, nimic nu-i stârnea, cu adevărat, interesul”. „Ba voiam să devin artistă, pictoriţă!”, protestează mezina.
Citește întreaga poveste pe Jurnaldefaptebune.ro.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro