ComenteazăShaoli Chaudhuri este o tânără de 29 de ani și este medic rezident în ultimul an la Columbia University Irving Medical Center din New York, iar jurnalul ei din perioada 17 martie – 25 aprilie a fost publicat în The Lilly, publicație a celui mai mare ziar american, The Washington Post.
Traducere și adaptare
Ziua 1, 17 martie – Numărul de pacienți cu coronavirus a explodat de la 20 la 200
O scenă de coșmar mă aștepta când am intrat la Terapie Intensivă pentru prima dată după ce virusul a infectat orașul. Ajunsese acolo un bărbat pe la vreo 40 de ani, fără istoric de călătorie și fără afecțiuni medicale serioase, în afară de hipertensiune. A avut simptome de răceală în ultimele trei zile.
Apoi, la urgențe, i-a scăzut brusc saturația de oxigen și a fost conectat la ventilator. Radiografia la plămâni arăta anormal de albă – fluidele și țesutul inflamat nu-l lăsau să respire.
“E atât de tânăr”, am exclamat nu odată. Și atât de bolnav.
Ziua a devenit din ce în ce mai proastă. Am alergat prin spital și am avut
grijă de oameni grav bolnavi. De unde veneau? În mai puțin de 48 de ore,
numărul bolnavilor de COVID-19 de la noi din spital a explodat de la 20 la mai
mult de 200.
Nu erau pacienții pe care îi vedeam de obicei în sezonul gripei. Nu erau
nici persoane de 70 de ani, cu diabet și boli de rinichi. Erau tineri, pe la
20-30 de ani, cu câteva probleme de sănătate, conectați la ventilatoare și
perfuzii.
I-am scris unui coleg: “Spitalul e plin de bolnavi cu coronavirus”. Mi-a răspuns că doar ce intubase un tânăr pacient de vreo 20 de ani care avea și astm.
“Brian”, i-am scris, “eu am astm”.
M-am simțit de parcă am fost transportată într-o altă realitate, una în
care eram la fel de vulnerabilă ca pacienții mei. O realitate în care puteam fi
eu, în orice clipă, de partea cealaltă, conectată la un ventilator.
Ziua 3, 19 martie – Mă înec în frică
Azi e ziua mea liberă. M-am trezit pe la 5 dimineață, după trei ore de
somn. Mi-am petrecut dimineața citind știrile și uitându-mă pe social media. În
restul zilei, am zăcut pe canapea, plângând încontinuu.
(…) Uneori, mă înec în frică. Mi-e teamă că aș putea fi găsită moartă din cauza virusului în casă. Mă tem pentru părinții mei, care au amândoi în jur de 60 de ani și sunt medici anesteziști. Intră la categoria de risc, pentru că ei intubează pacienții și intră în contact cu ei.
Înfășurată în pătură, mă simt pur și simplu paralizată de frică.
Ziua 7, 23 martie – Trebuie să țin familiile departe de pacienți
La urgențe, am întâlnit un om care a avut simptome timp de două săptămâni,
febră, dureri, tuse și acum probleme de respirație.
În timp ce se chinuia să respire, am sunat-o pe soția lui, care a spus că vine imediat. A urmat o pauză. “Îmi pare rău, vizitatorii nu mai au voie în spital”, am spus în spaniolă.
E îngrozitor să fiu nevoită să țin familiile departe de cei dragi în cele
mai grele momente.
Cu o zi înainte, soția carantinată a unui pacient care tocmai murise a spus printre lacrimi: “Vreau doar să-i plâng moartea. Vreau doar să-l ating cât mai este cald”.
Ziua 8, 24 martie – Apocalipsă
(…)
M-am trezit cu dureri de cap și dureri musculare, dar am negat categoric.
Am zis că e de la oboseală și stres. Dar nu mă puteam concentra atunci când încercam
să comunic. Capul îmi pulsa, fiecare mușchi mă durea, tot ce voiam era să mă
întind pe jos. Aveam temperatură. Am plecat cât de repede am putut din spital,
departe de oameni, și m-am autoizolat imediat.
Am izbucnit în plâns. Lucrul de care mă temeam s-a întâmplat. Am COVID-19.
Ziua 10, 26 martie – Dureri în tot corpul
Febră și dureri de cap. Dureri în tot corpul, presiune și durere.
Nu am vrut să le spun părinților mei, care sunt în Texas, că sunt bolnavă. Nu am vrut să se îngrijoreze sau, mai rău, să vină cu avionul până aici ca să aibă grijă de mine. Dar singurătatea m-a doborât. I-am spus mamei la finalul unei conversații.
Mi-a spus calmă: “Ești sigură? Ok, ia Tylenol și bea multe lichide. O să fii bine”.
Ziua 14, 30 martie – Inventăm locuri la Terapie Intensivă
M-am trezit simțindu-mă aproape normal. Apoi, prietenii mei vechi, febra și durerea de cap, au revenit.
Din ce am înțeles de la colegi, lucrurile s-au înrăutățit la spital. Camera de urgență s-a transformat în secție de Terapie Intensivă, ceea ce nu face decât să alimenteze haosul. Ar putea deveni imposibil de susținut.
Prin spitale pur și simplu au început să se creeze locuri de Terapie Intensivă, de nicăieri.
Ziua 15, 31 martie – Despre Trump
Trump a susținut deloc subtil că angajații din sănătate fură echipamente
PPE. Ai nevoie de mult tupeu să acuzi de hoție oamenii care salvează vieți, la
propriu. Aș vrea să-l pună cineva la punct.
Ziua 17, 2 aprilie – Sirenele ambulanțelor
Sirenele sunt noile păsări. Știți cum, atunci când te trezești, primul lucru
pe care îl auzi este ciripitul păsărilor? Acum, în New York, este sunetul
sirenelor de pe ambulanță.
Ziua 22, 7 aprilie – Sunt cazuri de COVID la fiecare etaj
M-am întors la muncă, după ce am stat în carantină, și e aglomerat. Echipa noastră tratează pacienți care au peste 30 de ani, toți cu COVID-19. Fiecare etaj din spital este etaj de COVID, fiecare secție de Terapie Intensivă este pentru pacienții infectați cu coronavirus. COVID peste tot în acest spital de COVID din orașul COVID, New York.
(…)
Ziua 25, 10 aprilie – Oamenii se fac bine!
Am externat trei persoane săptămâna asta. E încântător să-ți vezi pacientul plecând din spital, când cu doar 10 zile în urmă era intubat la Terapie Intensivă.
Ziua 27, 12 aprilie – Morga
Trei dintre pacienții mei au murit în ultimele 24 de ore și mă aștept ca
alți trei să moară săptămâna asta. Când m-am uitat pe listă, unul dintre
pacienții mei era deja la morgă.
(…)
Mă simt oribil, mă simt neajutorată. Am devenit precum o mașinărie de
făcut unt, doar că bagi bolnavi și ies cadavre. Am cedat vorbind cu tata la
telefon și spunându-i toate astea. Nu asta înseamnă să fii medic.
Update: a murit un al patrulea pacient.
Ziua 28, 13 aprilie – Bărbatul care își vede soția la geamul camerei de spital
Azi nu am vrut să merg la muncă. Nu mai suport să văd oameni murind.
Din fericire, a fost o zi bună. Am deconectat o tânără de la aparatul de oxigen. Are un soț iubitor. Azi, la telefon, a zis ceva despre cum urmează
să-și vadă soția mai târziu.
Se pare că în fiecare zi vine până la spital și stă sub geamul salonului de la al doilea etaj în care e soția lui. Vorbesc, se roagă împreună și îi spune cât de mult o iubește.
Ziua 29, 14 aprilie – Adio
Am stat două ore peste program ca să ajut o familie să-și ia rămas-bun de la tatăl lor. Pământiu, câteodată chinuindu-se să respire, stătea cu ochii închiși. Era somnolent, îi dădusem morfină ca să-i mai aline durerea și suferința. Copiii l-au privit printr-un iPad și i-au spus că-l iubesc. Fiica lui a început să-i cânte, distrusă.
M-am simțit ca un voyeur și ca un intrus. Dar m-am simțit și onorată să iau
parte la un moment atât de frumos.
(…)
Ziua 30, 15 aprilie – Primul pacient a deschis ochii
(…) Primul pacient cu COVID-19 de care am avut grijă a trecut printr-un
rollercoaster: a avut dificultăți de respirație, i-au cedat rinichii, a avut
infecții. A petrecut o lună în spital, dar ghici ce?! Pentru prima oară, a
deschis ochii. E treaz și respiră singur. Poate comunica acum cu medicii.
Azi, primul lucru pe care i l-au spus medicii a fost că soția îl iubește.
A plâns.
***
Lumea e în haos. Mor pacienți și medici, deopotrivă. Deși câteodată mă gândesc că fiecare zi este o zi obișnuită, nu mai există ceva “obișnuit” sau “normal”. (…)
Când toate astea se vor termina, voi petrece cât mai mult timp cu cei dragi. E un restaurant în Hudson River, se numește Blue Hill. Când mă plângeam de lucrurile prin care trecem acum, Daniel mi-a spus: “Când ești la pământ, gândește-te la Blue Hill. Sunt capre acolo, găini, iarbă verde. Și vom bea împreună o sticlă de vin”.
Într-o bună zi, Blue Hill. Într-o bună zi, totul va fi bine și perfect normal.