Un document găsit întâmplător în compartimentul secret al unui dulap de epocă, ascuns în urmă cu 80 de ani, deschide o rană veche a istoriei României
Dosarul „eliberat” din vechea piesă de mobilier conține, pe lângă inventarul tezaurului românesc dus la Moscova, și rapoarte oficiale din anul 1941, despre lagărul de la Mărculești, Basarabia, acolo unde au fost duși peste 10.000 de evrei.

„Sunt în Mărculești și vorbesc cu bătrâni și cu profesoara de istorie, pasionată de subiect. Satul este practic un cimitir imens peste care viața de azi a spălat durerea cu alte dureri capitaliste. Oamenii au uitat. Nu au nimic scris, decât niște cataloage la școală și un cimitir evreiesc în paragină. Iese un reportaj trist. Acum plecăm spre Bălți. E un apus roșu și rece” – jurnalista Andreea Archip, către redacția din București

de Andreea Archip
Două angajate ale Primăriei Mărculești vorbesc între ele într-o moldovenească autentică și cuceritoare. „Pi nea Petre l-ai sunat?”, și scot catastife să dea de oamenii care ar mai ști ceva. Prea puțini.

„Da, ne așteaptă!” Și pornim spre Petre Afanasiuc, de 77 de ani. El știe de la părinți. „Tot centrul și până divale era lagărul. Acolo i-a și îngropat. Știu… Jandarmi români care împușcau, alții de pe aicea de prin sate care mergeau și le jefuiau casele și îi băteau. Că așa erau vremurile. Fascism n-a fost numai la noi… Nu putem noi să judecăm”, spune bătrânul.

EXCLUSIV | Aur și sânge în dosarul „Moscova2”. Jurnalista Andreea Archip a mers pe urmele lagărului din Mărculești, Basarabia. Satul care trăiește pe un cimitir!

Petre Afanasiuc își amintește povestirile părinților despre ororile din Mărculești

„Ce comună înfloritoare!”

Mama lui a fost arestată că mergea să le arunce de mâncare peste gard evreicelor care erau în lagăr. „Pe mulți îi știam. Tata a ținut pământ de la un evreu. Toate cantoanele astea au fost evreiești. Ce comună înfloritoare!”, spune nea Petre, sprijinit de motocicleta lui rusească.

Nu ai pe unde să mergi prin comună fără să calci pe morminte. 15.000 de evrei se spune că ar fi muritîn comună. Adică de șapte ori mai mult decât populația actuală a Mărculeștiului. Se spune, fiindcă altfel nu există nimic scris. Se mai spune că rușii au ars tot.

Școala neuitării

„Uitați, dacă puteți citi în chirilică. Aici sunt numele elevilor noștri și primul e nume evreiesc. A finisat școala (n.r. – terminat) în 1951. Deci sigur rude de-ale lui au trecut prin lagăr”, îmi arată Svetlana Nagrineac, directoarea Liceului Vasile Alecsandri, din Mărculești.

Este profesoară de istorie și ne este ghid prin micul muzeu al școlii. Ne uităm pe panourile de absolvire din anii 50.

Svetlana Nagrineac, directoarea Liceului Vasile Alecsandri

„Erau mulți evrei… Acum mai vin doar la comemorări. Eu de la ei am aflat multe: nu le dădeau să mănânce, îi schingiuiau și îi omorau cu copii cu toți. Aici era un centru de tranzit și îi ducea mai departe pe jos, desculți, îi împușcau pe cei care nu mai puteau merge…”, a adunat profesoara mărturiile acestei istorii dureroase pe care mulți aleg să o uite.

Ea încă îi învață pe copii că istoria uitată poate fi repetată și face lecții tematice, activități speciale pentru comemorări.

Dincolo de perdea, mormintele

E suficient să dea perdeaua deoparte și să le arate copiilor cimitirul evreiesc de peste drum. Pe pietrele funerare rupte, mâncate de mușchi și uitate de vreme, poți citi 1968, anul în care comunitatea înfloritoare de evrei a Mărculeștiului s-a stins.

Cei care erau în viață în anii 70 au plecat prin lume. Pe un cavou stau trei lumânări cu un scris în idiș. Pare că peste ele a trecut doar un an.

Pentru reamintire a fost ridicat și un monument al Holocaustului în centrul satului, cam în locul din care începeau gropile comune.

Monumentul ridicat în memoria evreilor care au murit în comuna Mărculești. Se spune că 15.000 de oameni și-au găsit atunci sfârșitul aici

O femeie de 50 de ani se apropie târându-și cipicii. „Nu mai știu eu. Îs prea tânără. Cei bătrâni știu. Se zice, da, că aici au fost aruncați evreii omorâți”, spune femeia.

Apoi se plânge de sărăcia care a cuprins comuna, oricum în părăsire, din cauza emigrației. Pleacă și se întoarce din mijloc pentru o ultimă vorbă: „Așa a fost să fie…”. Pornește de-a dreptul, peste gropile comune, spre casă.

Pentru ea, e doar bătătura unde pasc orătăniile. Și soarele se aprinde roșu, la amurg, ca o candelă. Mărculeștenii au putut merge mai departe uitând.