ComenteazăBelorusets a trăit pe rând în Kiev și în Berlin, iar din decembrie anul trecut se află din nou în Kiev. Acolo trăiesc părinții ei, care au refuzat să plece, și alți câțiva membri ai familiei, care nu au putut pleca din cauza problemelor de sănătate.
Viața de război nu îi e străină. Artista a documentat viața ucrainenilor pe timp de conflict și în 2014, când Rusia i-a atacat pentru prima oară țara. Fotografiile pe care le-a făcut și poveștile pe care le-a adunat despre femei le-a pus într-o carte publicată în 2018. Volumul, „Lucky Breakes”, îmbină realitatea cu ficțiunea și a fost recent tradus și în limba engleză.
Traducere și adaptare
Ziua 1 – „Sunt furioasă. Cum a fost permis să se întâmple asta?”
24 februarie. M-am trezit dimineață și aveam opt apeluri nepreluate. Erau de la părinții mei și de la niște prieteni. Inițial, m-am gândit că poate s-a întâmplat ceva cu ai mei și că prietenii au încercat să dea de mine pentru că părinții mei i-au alertat întâi pe ei. Apoi gândurile au luat-o în altă direcție și m-am gândit că s-a întâmplat ceva grav în centrul Kievului.
M-am simțit brusc foarte anxioasă. Am sunat-o pe verișoara mea, mi-a spus: Kievul a fost bombardat. A început războiul.
Nu mi-am putut imagina niciodată începutul unui război. Am fost în Donbas când a început războiul cu Rusia în 2014. Dar atunci am intrat într-o zonă încețoșată a violenței. Încă îmi amintesc cum mă simțeam vinovată despre faptul că am ajuns acolo ca un musafir într-o catastrofă, un musafir care poate pleca oricând dorește pentru că locuiește altundeva.
Yevgenia Belorusets:
(…) Mai târziu am aflat că au murit doi copii în timpul bombardamentelor, în sudul țării, și că în total au fost uciși 57 de oameni. Cifrele astea s-au transformat dintr-odată în ceva real, de parcă am pierdut eu însămi pe cineva. M-am simțit furioasă pe întreaga lume. M-am gândit, cum a fost permis să se întâmple așa ceva? Este o crimă.
Stau cu părinții mei în noaptea asta. Am vizitat un adăpost civil aproape de casă, deci știu unde vom merge când va fi nevoie…
Ziua 2 – „Lumea e pregătită să sacrifice Ucraina”
25 februarie. M-am trezit la 7 dimineața în sunetele sirenelor. Mama e convinsă că Rusia nu va îndrăzni să bombardeze Catedrala Sfânta Sophia din oraș. Crede că locuința noastră, aflată în imediata apropiere de catedrală, este în siguranță. De-asta nu vrea să meargă în adăpost. Tata doarme.
Dacă un monument UNESCO ar fi putut opri armata rusă, acest război nu ar fi început.
Kievul e sub gloanțe, abandonat de întreaga lume, care e pregătită să sacrifice Ucraina în speranța că îi va potoli foamea unui agresor măcar pentru un timp.
Kievul este bombardat pentru prima oară după Al Doilea Război Mondial.
Mă lupt cu mine însămi. Știu că oamenii se vor trezi și vor realiza că până la urmă, nu este vorba doar despre Kiev și Ucraina. Este vorba despre fiecare casă, fiecare ușă, despre amenințarea fiecărei vieți din întreaga Europă.
(…) După-amiază, am aflat că un oraș mic din regiunea Luhansk a fost distrus de ruși în proporție de 80%. Se numea Shchastye, care înseamnă „fericire”. Soțul unei prietene a reușit să scape de-acolo.
I-a spus prietenei mele că pe drum a văzut cadavrele ucrainenilor lângă casele lor și lângă pivnițele în care mulți își depozitau cartofii pentru iarnă. Deci ei erau „oamenii din Donbas” pe care voia Putin să-i salveze de la „genocid”. Nu mai există fericire.
Ziua 3 – Arma secretă ascunsă în zâmbete
26 februarie. (…) În timp ce scriu, îmi dau seama că am văzut mulți oameni zâmbind. De exemplu, o femeie care stătea pe o bancă în parc, lângă două sacoșe mari de cumpărături.
Mi-a vorbit pe un ton neobișnuit de vesel, mi-a spus că îl așteaptă pe nepotul ei să o ajute cu bagajele. „Sunt atât de fericită că stai aici, lângă mine, și vorbim. Când suntem două, mi-e mai puțin frică de bombardamente”. E convinsă că Ucraina va învinge invadatorii ruși. „Când mă gândesc la frescele din Catedrala Sfânta Sophia, cred cu tărie că întreaga lume va proteja Ucraina”. A zâmbit, cu lacrimi în ochi. „Vom câștiga”, a spus.
Mariupol: 58 de civili răniți. Kiev: 35 de oameni, inclusiv doi copii. Și nu e lista completă. În război, civilii trăiesc cumva în afara jocului. Ei trebuie să suporte atacurile și bombardamentele, sunt răniți, dar nu pot răspunde la ele.
Cu toate astea, nu cred că e cazul aici. E ceva ascuns în zâmbetele pe care le-am tot văzut astăzi. O armă secretă, una sinistră.
Ziua 6 – Niciun minut în plus din acest război
1 martie. Am ieșit să iau puțin aer în prima zi de primăvară și să fac câteva cumpărături. Știind că multe supermarketuri sunt deja goale, am decis să merg la un magazin mai mare, care s-a deschis recent nu foarte departe de noi. A fost atât de bine să mă aflu acolo. Magazinul e undeva la subsol și toată lumea s-a simțit în siguranță.
La întoarcere, am fotografiat un bătrân care stătea singur pe o bancă în parc. Soția lui e bolnavă, mi-a spus, și el are grijă de ea. Voia să aibă grijă de ea până mâine, apoi se va alătura armatei. El și soția lui au 66 de ani.
A fost militar în tinerețe. A spus că nu mai vrea să-și vadă orașul suferind. Am început să-i mulțumesc, nu mă puteam opri. Am folosit tot felul de cuvinte și fraze de mulțumire, dar simțeam că vreau și că trebuie să adaug mai mult la asta, de parcă asta l-ar putea opri pe acest bătrân care are grijă de soția lui bolnavă să-și riște viața.
Ziua 8 – „Războiul ăsta se poate încheia dacă armata rusă încalcă ordinele și nu ne mai bombardează”
(…) 3 martie. Dimineață, stând în pat, am văzut o filmare cu un soldat rus folosind o rachetă GRAD, armament folosit de armata rusă pentru a ataca orașele pașnice ale Ucrainei. Soldatul din video plângea. Spunea că vrea să-i ceară iertare fiicei lui pentru că este posibil să fie responsabil de moartea mai multor copii din Ucraina.
Apoi s-a adresat colegilor lui din armată și le-a cerut să nu mai respecte ordinele primite și să nu vină în Ucraina. L-am privit cum plânge din nou și din nou. Apoi am văzut poze cu clădirile distruse din Cernigău (sau Cernihov).
(…) În ultimele câteva zile, m-am întrebat cum funcționa obediența. Soldatul din video a plâns după ce a respectat ordinele primite. A fost prea târziu. Războiul ăsta se poate încheia dacă soldații și chiar generalii ruși încalcă ordinele prin care sunt puși să bombardeze casele. Până acum, 33 de oameni din Cernigău au fost găsiți morți printre ruine. Aproape la fiecare jumătate de oră pot fi auzite explozii.
Ziua 10 – „E frumos ce se întâmplă”
5 martie. Am întâlnit un tânăr în fața casei mele și am vorbit puțin. Îl cheamă Kirill. A lucrat într-un club de noapte, iar acum, aproape în fiecare zi face un drum lung de la malul estic al Niprului până la malul vestic ca să gătească pentru oamenii din adăposturile civile și pentru armata ucraineană. Conversația noastră a fost puțin ciudată.
„A devenit dificil să ai încredere în ceilalți”, a spus. „După cum s-a dovedit, dintr-odată pot începe să arunce cu bombe în alți oameni și chiar să creadă că ei au dreptate”. M-a privit fix. „Ești jurnalistă, poți scrie despre mine?”. I-am spus că poate voi scrie despre întâlnirea noastră în acest jurnal. „Atunci aș vrea să spun că tot ce se întâmplă în acest moment este foarte frumos. Nu vreau să mă ascund. Poți să-mi faci o poză, dacă vrei”.
Probabil l-am privit uimită pentru că mi-a explicat: „Oamenii se poartă mult mai frumos decât înainte, iar țara noastră…”. Se oprește, apoi continuă: „Totul se schimbă, chiar și pe plan internațional”. Am început să râd.
Ziua 17 – „Mi-am imaginat străini înarmați invadând Kievul și instalând liniștea”
12 martie. Sirenele care s-au auzit în tot orașul m-au ținut trează toată noaptea. Dar am fost prea obosită ca să mă duc în adăpost. Am auzit explozii și am sperat că nimeni nu a fost rănit. (…)
Planul de azi a fost să îmi iau de la poștă vesta antiglonț, iar apoi să vizitez o doamnă, un concierge (un fel de asistent personal, n.r.) care are grijă de o casă din cartier. Sunt mulți astfel de conciergeri în oraș, dar de când a început războiul, doamna și-a luat o responsabilitate suplimentară: să se asigure că nu este furat nimic din apartamentele abandonate. O cheamă Dussia.
În seara asta, la fel ca în alte seri, am fost copleșită de frică. Sirenele cu sunetele lor prelungi m-au făcut nesigură pe mine. Mi-am imaginat străini înarmați invadând Kievul, instalând liniștea pe fiecare stradă și în fiecare casă, în fiecare colț de oraș. Mi-am spus: e doar un atac de panică, o să treacă.
Când am sunat-o pe Dussia prima dată, i-am simțit în voce încordarea și neliniștea. (…)
În camera sa de concierge de la primul etaj era spațiu doar pentru o masă și o canapea. Televizorul era pornit. Mi-a spus: „Atât de mulți oameni pleacă din Kiev, dar eu nu am unde să merg. Unde să merg?”.
Am citit pe chipul ei neajutorarea, dar și-a impus să fie puternică. Am încercat să înveselesc atmosfera cu niște glume nu foarte inteligente. Dar m-am bucurat să o văd zâmbind.
Genocid
Pe seară, o prietenă mi-a trimis un mesaj. Mi-a scris că un grup de femei și copii a încercat să fugă pe jos dintr-un sat de lângă Kiev. Satul se numește „Victorie”. Rușii au tras în grup când acesta pleca din sat. Au murit șapte femei și un copil. Prietena mea mi-a spus că acum înțelege de ce ucrainenii folosesc cuvântul „genocid” când descriu războiul.
Diverși „experți” își exprimă opiniile: regimul rus este inuman, criminal, periculos și impredictibil. Nu ne putem imagina ce ar putea face această persoană îngrozitoare (președintele rus Vladimir Putin, n.r.) împotriva lumii dacă pierde războiul din Ucraina. Dacă va câștiga, totuși, atunci lumea ar putea să mai obțină puțin timp ca să se pregătească și să înțeleagă situația.
Genul acesta de gândire îi învață pe oameni că, dacă nu intervii prea mult, atunci suferința nu se va întinde nici ea. (…) Acum trăim exact consecințele acestei gândiri care se răspândește pe mai multe limbi și prin mii de voci diferite. Nu este doar o chestiune despre istorie și suferință, ci și despre obiceiul de a face sacrificii pentru a-i satisface pe monștri.
Un astfel de monstru își arată acum puterea atacând femei și copii care încearcă să fugă dintr-un sat și nu se pot proteja în fața armelor.
Ziua 19 – „Ar fi trebuit să fim pregătiți pentru războiul ăsta”
14 martie. În dimineața asta am vorbit cu Sophia despre frică. Sophia are 18 ani. Este studentă la Medicină și voluntar paramedic în armată. Este speriată, recunoaște ea, dar este pregătită să lupte în război.
Focurile de armă s-au auzit tot mai puternic și mai amenințător, dar lângă Sophia m-am simțit în siguranță, de parcă uniforma sa militară era o garanție că nu ni se poate întâmpla nimic. Tatăl ei, un om de afaceri, a fost pe front în 2014, în războiul pornit atunci de Rusia. (…)
Sophia spune că războiul era inevitabil. „Am spus-o de mai multe ori. Eram sigură că trebuie să ne pregătim pentru el”. I-am dat dreptate. Dar mult timp am crezut și opusul, m-am gândit că totuși un război este imposibil.
„Îmi amintesc că m-a sunat tata din Kiev în perioada primului război. Mi-a spus calm: încă doi soldați de-ai noștri au fost omorâți în Donbas ieri și o altă casă a fost bombardată”. (…) A făcut o pauză. „Stai puțin. Nu mai aud apărarea aeriană, asta înseamnă că a fost distrusă”. Am întrerupt discuția noastră.
În drum spre casă, am citit știrile. Un proiectil a lovit o clădire. 70 de oameni au fost evacuați, 10 dintre ei au fost răniți. O persoană a fost ucisă. În același timp, un autobuz care transporta refugiați a fost și el lovit. Nimeni nu știe dacă au existat supraviețuitori.
Asta s-a întâmplat în primele ore ale dimineții, în timpul negocierilor dintre Ucraina și Rusia. Cred că atacul acela din Kiev a fost un semnal, un avertisment că nimeni din Ucraina nu se poate duce la culcare gândindu-se că este în siguranță în propria casă.
Ziua 23 – „Am plecat cu ce aveam pe noi”
(…) 18 martie. Azi dimineață am privit o fotografie pe care i-am făcut-o ieri unui bărbat în vârstă, cu ochelari, care stătea în fața unei case cu etaj. Purta o jachetă ce părea a fi cam mare pentru el, iar expresia feței îi era confuză, cu toate că nu părea trist. Cu un gest disperat, a strâns la pieptul său o pisică. Animalul s-a agățat disperat de el, părea în stare de șoc. Avea sânge pe nas și era rănit. Omul salvase pisica și amândoi au supraviețuit unui atac.
În acel atac a murit un rezident, iar alți 19 au fost răniți, inclusiv patru copii. Bărbatul cu ochelari și-a pierdut casa. A ieșit din apartamentul său în flăcări cu pisica sa, fără nimic altceva.
Mi-am amintit de un cuplu pe care l-am întâlnit în urmă cu câteva zile, doi bătrâni cu cei doi câini mici ai lor. Amândoi au 85 de ani și mi-au spus, „Am plecat de-acasă așa cum ne vezi, cu ce aveam pe noi. Nu aveam ce altceva să luăm cu noi”.
Ziua 24 – „Au făcut tot haosul ăsta doar ca să dea vina pe ruși!”
19 martie. Astăzi, un cuplu în vârstă se plimba pe stradă, printre cioburi și ruinele din oraș. Bărbatul, vorbind cu soția sa, a strigat: „Uite câte ferestre, câtă sticlă au spart! Dumnezeule! Nu s-au gândit că vor fi nevoiți să strângă? Au provocat tot haosul ăsta doar ca să spună «Rușii ne-au făcut asta!»”. Bărbatul a vorbit cu disperare în voce și cu o sinceră tristețe. Femeia a dat din cap și a oftat.
Cei doi, care au trăit toată viața lor sub declarațiile de dragoste dintre ruși și ucraineni, nu au vrut să creadă că fraticidul este în desfășurare. Aparent, credeau că ucrainenii au pus în scenă toată distrugerea.
(…) Dormeam atunci când m-a trezit mama. „Arde ceva, nu simți?”, m-a întrebat.
Neliniștită, m-am dus la fereastră și am văzut un fum alb la capătul străzii. Un miros acru a intrat pe geam. Nu era nicio știre despre asta. Ne-am culcat la loc. M-am trezit apoi cu prima știre: ardea o groapă de gunoi de lângă Kiev, iar vântul a dus tot fumul în oraș. A fost atacat și un sat din zonă, dar nimeni nu a fost rănit. Datorită fumului!
Probabil că această mică criză ecologică a fost un noroc. Probabil că agresorul a vrut să lovească niște clădiri, dar a nimerit gunoiul. (…) Nici într-o zi fără niciun eveniment grav nu te poți simți ceva mai în siguranță. Te gândești că orice pauză mică între atacuri înseamnă că se pregătește ceva mai rău.
Ziua 25 – Dronele inamicilor
20 martie. Încerc să scriu, dar mi-e greu. Alarmele se aud deja de două ore. Pe Telegram primesc o avertizare: „Arde Kievul”, alături de filmări cu case și blocuri în flăcări. (…)
Acum o oră, mama m-a sunat să-mi spună că a văzut un avion de luptă trăgând. Am auzit toți focurile de armă, dar nu ne-am dat seama de unde vin. Apoi am citit știrile: dronele inamicilor au fost doborâte.
Dar imediat după, m-am uitat pe geam și am văzut două drone zburând deasupra casei noastre. Una s-a oprit deasupra clădirii în care se află adăpostul civil. Apoi dronele s-au înălțat, părea că se trage în ele. Am sunat la poliție să-i anunț despre drone.
(…) Toate ferestrele din locuința mea sunt acoperite, iar luminile sunt stinse, ca în toate apartamentele pe care le pot vedea de la geam. Ne ascundem ca să nu devenim ținte. (…) Între timp, pe internet apar filmări cu atacurile. Întunericul nopții este străbătut de lumini albe. Când îmi spun că toate astea se întâmplă acum oamenilor din orașul meu, celor pe care îi întâlnesc zi de zi pe străzi, doctori, profesori, artiști, și că lumina asta mortală mă amenință și pe mine noaptea, mă simt amețită.
Nu pot să închid ochii, nu pot să mă liniștesc. Mâine dimineață voi reciti asta. Dacă o voi face, înseamnă că am supraviețuit acestei nopți. (…)
Ziua 26 – „În fiecare zi văd oameni care au grijă de Kiev, fac curat și repară lucruri”
21 martie. Un bărbat mă privea, palid și stresat. Era un domn în vârstă, cu o mătură, și stătea lângă trei saci mari de gunoi adunat de pe stradă. E administratorul unei clădiri din cartier. A observat că vreau să-l fotografiez și după un timp, a venit la mine și m-a întrebat dacă lucrez pentru „inamic”. I-am arătat pașaportul și legitimația de presă și l-am întrebat de ce a rămas în Kiev.
S-a aplecat și, de parcă urma să-mi spună un secret, mi-a zis: „Sunt mândru că sunt aici, în Kiev, în perioada asta atât de dificilă, ca să am grijă de curățenia din orașul nostru”. Apoi a adăugat: „Kievul va fi la fel de curat precum Berlinul! Vom reuși”.
(…) În fiecare zi văd oameni care au grijă de Kiev, fac curat și repară lucruri. Lângă ușile găurite de gloanțe și geamurile sparte, văd oameni care pun placaje și improvizează reparații ca într-o bună zi, când totul se va fi terminat, să putem pune ferestre adevărate și uși normale.
Ziua 27 – „Când închid ochii, văd maimuțele care ne așteptau în țarc”
22 martie. Acum câteva ore, am vorbit la telefon cu Elena, angajată a unei grădini zoologice de lângă Harkov. Angajații tot încearcă să evacueze animalele, dar de fiecare dată când rușii văd mașinile apropiindu-se, încep să tragă în ele.
Ultima dată când Elena și colegii ei au încercat să facă asta a fost pe 7 martie. Mi-a spus că multe animale au rămas în țarcurile lor. „Un cerb a fost împușcat. Unii au murit. Alții au reușit să scape și să fugă printre ruine în pădure”.
A continuat: „Când am ajuns cu autobuzul acolo, au început să tragă în noi. Am fugit cu mâncarea și am reușit să ajungem la țarcuri. Câteva maimuțe au fost împușcate. Am alergat, încercând să împărțim cât mai multă hrană. Apoi am fugit înapoi la autobuz, dar șoferul era deja mort. Un alt coleg a fost rănit mortal. Doar eu și un alt coleg am reușit să scăpăm”.
„Când închid ochii, văd maimuțele care ne așteptau în țarc. Multe își strângeau puii la piept. Așteptau mâncare, dar nu am reușit să le dăm în ziua aia”. Elena nu mai merge la grădina zoologică, dar alți angajați încearcă să ajungă la țarcurile animalelor, ca ele să nu moară de foame.
Ziua 34 – O boală infecțioasă
29 martie. Fiecare zi de război e ca o boală infecțioasă. Când mă trezesc, mă uit la știri și aștept o schimbare, întoarcerea la ce a fost. Nu poate fi posibil ca omenirea să stea și să privească pur și simplu cum oamenii din Mariupol sunt uciși ori cum cei din Cernigău sunt lăsați să se apere singuri, înfometați. E atât de multă moarte.
(…) Alaltăieri, am întâlnit o femeie în vârstă care obișnuia să organizeze fashion show-uri. Respira greu, mergând în urma mea și vorbind. În fiecare zi mergea cinci kilometri pe jos până la un șantier, unde hrănea animalele abandonate de stăpânii lor. Câini și pisici se ascundeau împreună acolo. Au fost lăsate în urmă în Kiev, în panică, iar acum își așteaptă stăpânii.
Doamna mi-a povestit cum, la începutul războiului, a văzut o mașină plină cu bagaje pe drum, lăsând un câine în urmă. Un băiețel plângea și se ruga de mama lui să ia câinele, dar ea a refuzat. Câinele, care purta o hăinuță aurie, a alergat în urma mașinii mult timp, dar nu a reușit să o prindă din urmă. După ce a fost martoră la scena asta, femeia a decis să aibă ea grijă de animalele abandonate în Kiev.
Când am ajuns acasă, seara, am întâlnit o femeie bine îmbrăcată, cu cinci câini. Vorbea cu ei pe un ton jucăuș. Mi-a spus că acei câini, precum și cele două pisici care o așteptau acasă sunt singurul motiv pentru care nu a plecat din Kiev. Nu e ușor să călătorești cu un grup așa de mare, mi-a zis. Părea fericită.