Jurnalul unei adolescente care se confruntă cu o tulburare alimentară: „Prăjiturile mamei îmi amorțesc fricile”

După ce dau afară tot ce am în stomac, mă liniștesc. Mama spune că vomitatul e o reacție a bolii. Eu cred că așa mă pedepsesc. Aceasta este povestea tulburării alimentare cu care mă confrunt. Este o poveste sinceră, dar dureroasă și cu multe descrieri explicite. Primul episod.

Un material realizat în cadrul programului de mentorat pentru tineri Gen, revistă. 

Iunie 2013. Am 10 ani și tocmai am terminat clasa a IV-a. Sunt o fată cu obrăjori grăsuni, port cordeluțe colorate și mă joc de-a profesoara. Din cauza răcelilor de care nu scap în niciun anotimp, nu prea pot face sport, iar medicamentele îmi dau poftă de mâncare. 

În bucătărie, în spatele televizorului, familia mea ține sucul. Mama zice că eu beau cel mai mult suc din casă, indiferent că e negru, galben, cu acid sau fără. La o masă de prânz, mama îmi spune că ar trebui să avem grijă la ce mănânc. Îmi atrage atenția că am luat în greutate și îmi spune că, dacă am ambiție, voi reuși să dau jos câteva kilograme. Mă pufnește plânsul. Urmează să țin prima mea dietă.

„Trebuie să avem grijă puțin, azi-mâine e domnișoară”

Până în clasa I, am locuit cu tataie și mamaie în oraşul Sibiu. Cu mamaie mergeam la biserică. Îmi plăcea să mănânc anafură şi să privesc cum ard lumânările. Tataie mă pregătea pentru viață – m-a învățat să mă dau pe role, să joc șah, să pescuiesc şi să mă leg la șireturi. Dimineața îmi ungea pâinea cu unt și miere, iar mamaie îmi încălzea laptele. Eu eram fericită. Mama și tata spun că mă răsfățau.

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Toată vacanța de vară din clasa a IV-a, respect regimul alimentar impus de mama. Nu mai beau ciocolată caldă sau suc. Nu mai mănânc după ora 18.00 și primesc două pătrățele de ciocolată sau o felie de prăjitură la prânz. În rest, nimic dulce. În timp ce mă joc prin curte, mama povestește cu o prietenă: „Trebuie să avem grijă puțin, azi-mâine e domnișoară. Cum se va simți dacă râd copiii de ea?”, îi spune.

Septembrie 2013. Clasa a V-a începe cu multe complimente legate de aspectul meu. Fosta doamnă învățătoare mă privește și spune: „Ce ambiție, tu, Patricia! Bravo!”. Învăț că a slăbi este o realizare.

„Sunt studii care arată că, de fapt, complimentele care vizează aspectul fizic le fac pe femei să se concentreze asupra felului în care arată, iar faptul că aspectul fizic le este evaluat poate să nască sentimente de rușine”, spune Zeineb Dakhel, medic rezident și psihoterapeut de familie.

„Am nevoie de mult curaj ca să traversez clasa”

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Locuiesc în comuna Șura Mică, județul Sibiu, și sunt elevă la școala de aici. Are doar 300 de elevi și câțiva profesori cu multă voie bună. Dansez în trupa școlii, am note de zece, particip la olimpiada de română și la concursuri de tot felul – de scris, de dans modern sau popular, de limba engleză. Mama predă română și engleză la școala din sat, așa că petrecem mult timp împreună. Îi spun mamei totul și știu că ea e cea mai bună prietenă a mea.

Tata muncește la o fabrică din sat, unde e gestionar. Seara vine acasă obosit, așa că nu suntem prea apropiați. Fratele meu e cu șase ani mai mare decât mine și a plecat la un liceu militar când eu aveam nouă ani. Se întoarce doar în weekenduri, când mama gătește friptură și mâncăm prânzul împreună. Îl consider un erou și le povestesc celor din jur despre uniformele pe care le poartă și plantoanele pe care le face. Asta nu ne oprește, desigur, să ne certăm de fiecare dată când vine acasă.

Visez să intru la un liceu de top din Sibiu, la filologie. Pentru că iau note mari la evaluare, părinții mei mă conving să urmez un profil real. Îmi spun că voi avea mai multe opțiuni la facultate și în alegerea carierei.

Septembrie 2017. Intru pe poarta Colegiului Național Octavian Goga din Sibiu, considerat un liceu de prestigiu în județ. Urmează să învăț în clădirea care mi se pare prea mare și lipsită de culoare. Am 15 ani și părul prins în două cozi. 

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

Fac naveta Șura Mică – Sibiu într-un autobuz mereu plin. Te poți așeza oricând în gumă de mestecat, miroase a vechi şi a transpirație. Plec de acasă la 7.08 și mă întorc la 15.45. Ajung printre primii la școală și mă pun în a doua bancă, pe rândul de la geam. Am nevoie de mult curaj ca să traversez clasa până la rândul de la perete, așa că nu mă ridic prea des din bancă. Întoarsă acasă, fac teme până seara.

Colegii mei sunt premianții fostelor lor clase, așa că mă depășesc cu ușurință la învățătură. Ei nu ascultă Andra, Alina Eremia sau Maxim, la fel ca mine. Aud pentru prima oară de Cigarettes after sex, The Neighborhood sau Billie Eilish. În pauze, povestesc despre seriale ca Stranger Things sau Teen Wolf. Eu n-am urmărit niciodată un serial. Mă simt inferioară și confuză. Pun întrebări, mă prefac că știu despre ce e vorba și râd strident. Încerc să mă adaptez.

„Bă, Patricia, ce corp solid și nelucrat ai”

În generală, la școala din Șura Mică, era mișto „să ai forme”, iar în vestiarele din sala de sport făceam concurs – cine poartă cea mai mare mărime la sutien. La liceu, multe fete poartă tricouri oversized, de culori închise, cum nu am mai văzut până acum.

În generală, mulți colegi ascultau manele, băieții își doreau să vadă fete cât mai puțin îmbrăcate, iar fetele dansau provocator. În generală, să îți iei cel mai mare corn cu ciocolată și un suc de la magazinul din sat arăta că îți permiți să mănânci bine. La liceu, în Sibiu, când ieșim de la școală, aud adesea: „Merg să-mi iau un covrig, că nu am mâncat nimic azi”. În găștile de fumători, un coleg spune: „Căștile în urechi și o țigară sunt micul meu dejun”, iar ceilalți îl aprobă.

În generală, un corp solid însemna sănătate și avuție; la liceu – mâncare nesănătoasă și lipsă de control. O parte dintre colegele mele din Sibiu țin diete și vorbim adesea despre metode de slăbit.

Sunt la profilul științe ale naturii, bilingv engleză. La prima evaluare la limba engleză iau 26 de puncte din 50; toți colegii mei iau peste 40. Mi se întâmplă des să pronunț cuvinte greșit. La o prezentare în fața clasei, am spus „double dicker”, în loc de „double decker”. Notele mele sunt de nivel mediu, nu trec de șapte la matematică sau de șase la fizică. Sunt dezamăgită de mine, dar nu pot face mai mult. Îmi petrec toată ziua învățând.

Sunt invidioasă pe colegele mele. Iau note mai mari decât mine, urmăresc filme și seriale, au mai multe cunoștințe generale și majoritatea sunt mai slabe decât mine. Într-o pauză, un coleg îmi spune: „Bă, Patricia, ce corp solid și nelucrat ai”. Mă rușinez. Plină de furie și descurajare, decid că vreau să slăbesc. Sunt sigură că, dacă am ambiție, voi reuși să dau jos kilogramele în plus. Voi fi din nou printre cei mai buni.

„Prăjiturile mamei îmi amorțesc fricile”

Încerc să țin regimul alimentar din copilărie, însă nu mai reușesc. Mă abțin să mănânc ciocolată, covrigi sau pâine, dar atunci când pierd controlul, mănânc până la dezgust. Seara, biscuiții cu cremă sau prăjiturile mamei îmi amorțesc fricile. Uit de grija că profesorul de matematică mă va umili la tablă sau că voi pronunța cuvinte greşit la engleză. Dimineața merg spre stația de autobuz cu dureri de burtă.

În aceeași perioadă, mama începe să țină regim alimentar. Aud dimineața cântarul când se cântărește și îmi vorbește adesea despre diverse metode de slăbit. Seara, facem amândouă aerobic, urmărind un video de pe internet. Nu îi spun că îmi doresc să slăbesc, dar îmi dezvolt o strategie. Eu și mama avem aproape aceeași înălțime și greutate, în jur de 1,50 și puțin peste 55 de kilograme. Dacă ea își dorește să slăbească, iar eu mănânc mai puțin decât ea, cu siguranță voi slăbi și eu. Când mâncăm împreună, sunt atentă să am în farfurie mai puțin decât ea. La amiază, mâncăm trei feluri, iar seara luăm o masă mai ușoară, cum ar fi iaurt cu cereale sau lapte cu biscuiți.

Iulie 2021. Tocmai am absolvit liceul. În livingul de acasă, beau o limonadă cu sirop de soc alături de mama. Îi pun toate întrebările care mă macină și pe care nu am avut curaj până acum să le spun cu voce tare.

– De ce voiai să slăbești când eu eram în a IX-a?
– Am început să fiu atentă la ce mănânc de vreo trei-patru ani, pentru că intervine și menopauza. Prevăd că o să mă îngraș și prefer să am grijă decât să fiu nevoită să dau șapte-opt kilograme jos.

– Deci tu nu poți accepta schimbarea corpului tău, odată cu menopauza?
– Ba da, într-o anumită măsură, dar, dacă pot face ceva în sensul ăsta, de ce nu? Acum sunt într-o anumită situație, deci trebuie să-mi controlez greutatea. Iar eu am început să țin regim odată cu tine. Tu voiai să scapi de câteva kilograme în perioada aia și atunci am zis că eu te ajut pe tine, tu mă ajuți pe mine și slăbim amândouă. Niciodată nu m-am gândit că asta ar putea să-ți facă rău.

„Timp de trei săptămâni, continui ciclul de supraalimentare-vărsat”

Noiembrie 2017. Urmăresc un documentar despre viața prințesei Diana. Iar am mâncat mulți biscuiți și mă simt prea plină. Aud pentru prima oară termenul „bulimie nervoasă” și înțeleg că se referă la a-ți provoca vărsături după ce mănânci. Nu sunt atentă mai departe. Sunt prea curioasă să încerc și eu.

A doua zi, după ce iau prânzul, merg la toaletă. Mama a ieșit să ducă de mâncare câinelui, așa că sunt singură. Îmi bate inima foarte tare. Înainte să-mi provoc vărsături, mă simt speriată, dar nu îmi pot explica de ce. E ceva necunoscut. Totuși, dacă aș ieși din toaletă fără să încerc, ar fi un eșec. Realizez că nu e timp de gândit – mama se poate întoarce oricând. Îmi împing degetele în gât și vărs.

Când mă duc la chiuvetă, mă privesc în oglindă. Am fruntea vânătă și ochii înlăcrimați. Mă simt urâtă și murdară. Mă spăl repede, îmi șterg urmele și mă îndrept spre camera mea. Am multe teme de făcut.

În următoarea săptămână, continui să vărs prânzul. Până la cină, am amețeli și mi se înfundă urechile. Mă simt slăbită și adormită. Îmi e rușine de fiecare dată când ies din toaletă și mi-aș dori să afle mama. În același timp, mă ascund cât de bine pot.

Timp de trei săptămâni, continui ciclul de supraalimentare-vărsat. Nu doar la prânz, ci și seara. Încep să slăbesc, iar asta îmi oferă satisfacție. E ca și cum nu plătesc bilet la concertul dietelor. Trișez. Mănânc tot ce îmi doresc – plăcinte cu brânză și măr, pâine, covrigi -, dar nu cresc în greutate. Dar scade și capacitatea de concentrare. La școală, profesorii mi se par reci și îmi e greu să fiu atentă la ore. Iau șase la matematică, patru la fizică, cinci la geografie. Nu mă mai plimb cu rolele, nu mai dansez, nu mai fac nimic din ce mă pasiona – nu mai am timp.

Acasă, mama observă că ceva este schimbat la mine. Nu mai am energie și sunt tristă. În timp ce restul familiei pune schimbarea pe seama adaptării la liceu, mama simte că este ceva mai mult.

Decembrie  2017. Seara e cel mai ușor să ascund vărsăturile, pentru că dau drumul apei de la duș. Când ies din baie, mama e fix în fața ușii și mă privește. E speriată. A aflat.

Îmi e foarte rușine și îmi mușc buzele. 

– De ce faci asta?
– Pentru că mă simt grasă. 

Mama mă așază pe cântar. Eu încep să plâng. Îmi arată că am slăbit trei kilograme în mai puțin de o lună. Apoi, mă strânge la piept, amândouă așezate pe marginea patului din dormitor. Îmi e foarte frică.

După ce mă liniștesc, îi spun că îmi doresc să mai slăbesc trei kilograme, să scot prăjelile și dulciurile din alimentație. Evit să îi spun cum mă simt la școală. Nu îmi place să fiu vulnerabilă. Vreau ca mama să creadă că îmi place la liceu și că m-am adaptat. Vreau ca mama să creadă că sunt puternică.

„Soluția propusă de mama a fost să mergem la nutriționist”

Iulie 2021.

– Mie îmi plăcea cum arătai în clasa a IX-a, îmi spune mama. Țin minte că te îmbrăcai cu ceva și ziceai: „Na, uite ce grasă sunt!”, iar mie mi se părea că arăți foarte bine. A fost groaznic să te văd că vomiți. În același timp, mi s-a părut că ai vrut, într-un fel sau altul, să te văd. Atunci, mintea mea a început să caute soluții.

Soluția propusă de mama în acea seară de decembrie a fost să mergem la nutriționist, iar eu am acceptat.

Ianuarie 2018. În cabinetul nutriționistului, o încăpere îngustă și plină de rafturi cu cărți, simt că nu am aer. Citesc: „Mănâncă sănătos!” de vreo 16 ori, în timp ce el îmi prezintă un Powerpoint despre importanța unei alimentații sănătoase. Mă simt atacată de nutriționist. Îmi spune că biscuiții cu cremă de ciocolată sau coronițele cu cașcaval nu sunt mâncare, ci calorii goale care nu mă hrănesc. Dar acestea sunt fix alimentele în fața cărora eu pierd controlul. Mă simt rușinată. După aproximativ o oră, rețin că bucata de brânză mâncată la prânz nu trebuie să depășească mărimea degetelor arătător și mijlociu lipite unul de celălalt. Și că latte-ul îngrașă.

Apoi, mă așază pe cântar. Mă întreabă ce alimente nu agreez și îmi oferă un plan alimentar. Ideea de a ține regim mă face să mă simt diferită și îmi demonstrează că am o problemă. Eu nu vreau să am o problemă. Vreau să cred că sunt o adolescentă normală, care varsă când se simte prea plină.

Iulie 2021. Îmi doresc să aflu cum i s-a părut mamei acea ședință.

– Mie chiar mi-a plăcut nutriționistul la care am fost prima oară.

– Mie nu.

– Tu aveai niște așteptări de la mine și de la el fără să ne spui. El era acolo să-ți arate cum poți mânca sănătos, atât cât ai nevoie, fără să te îngrași. Eu i-am spus la telefon că vomiți. Mi s-a părut diplomat că nu a adus asta în discuție. Nu era de domeniul lui să afle de ce faci asta, ci doar să-ți ofere o alternativă pentru a slăbi.

Ianuarie 2018. O perioadă, mama gătește după regimul alimentar recomandat. Îl accept, chiar dacă nu cred că mi se potrivește. Nu mai vărs prânzul și cina, însă vărs atunci când mănânc „calorii goale” – prăjituri, patiserie.

La școală, mă împrietenesc cu Laura, care devine colega mea de bancă. Laura ascultă Bosquito, la fel ca mine. Mergem împreună la cursuri de dans hip-hop. Renunțăm după două luni, dar ne distrăm. În vacanța de vară, mergem cu clasa într-o excursie la mare. Ne jucăm volei, mâncăm iaurt înghețat și seara cântăm pe plajă. Nu mă mai interesează modul în care arată corpul meu. Mă simt iubită.

„Nu îmi mai compar alimentația cu a mamei și nu mai vărs”

Septembrie 2018. Am 15 ani și sunt în clasa a X-a. Scriu poezii în timpul orelor de chimie, port haine hippie și îmi place biologia. Împreună cu Laura, mă înscriu la diverse voluntariate la asociații care sprijină copiii din medii defavorizate sau la festivaluri locale.

Nu îmi mai compar alimentația cu a mamei și nu mai vărs. Nu știu dacă mai am sau nu cele trei kilograme în plus din clasa a IX-a, dar nici nu îmi mai pasă. Simt că sunt apreciată și utilă.

Septembrie 2019. Mă îndrăgostesc de Șerban, un coleg de clasă inteligent și charismatic. Mă înscriu la clubul de dezbateri coordonat de el și participăm la concursuri. Împreună, deschidem un club de povești, unde citim proză scurtă și împărtășim păreri. La începutul clasei a XI-a, eu şi Şerban suntem împreună. Alături de el mă înscriu în Consiliul Județean al Elevilor Sibiu și devin coordonatoarea Biroului de Presă. Am multă energie și încredere în mine. Notele mele încep să crească, iau opt și nouă la matematică şi fizică.

Februarie 2020. Rămân adesea peste program pentru clubul de debate sau cel de povești. Particip la ședințe cu consiliul elevilor. Încerc să nu ratez piese de teatru sau concertele din oraș. Sunt foarte ocupată, iar asta mă face să mă simt capabilă și motivată. Nu țin cont de ceea ce mănânc. Când mă privesc în oglindă, remarc că încep să slăbesc. Cei din jur mă complimentează și mă admiră.

Citește continuarea poveștii mâine, în Libertatea.

• Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul Gen, revistă, un proiect al asociației Forum Apulum, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați. Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici. 
• Patricia Cîrtog are 18 ani, este din comuna Șura Mică, județul Sibiu, România. Este în anul I la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. Editor text: Elena Stancu
• Irisz Kovacs are 22 de ani, e fotografă și absolventă a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca. Editor foto: Cosmin Bumbuț

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro