Jurnalul unei tulburări alimentare în pandemie: „Vreau să cred că eu sunt mai mult decât orice diagnostic”

Tulburările de alimentație (engl. eating disorders) sunt probleme legate de sănătatea fizică, mintală și emoțională ce duc la comportamente disfuncționale în relație cu corpul. 

Un material realizat în cadrul programului de mentorat pentru tineri Gen, revistă. 

Citește prima parte din jurnalul Patriciei aici.

Martie 2020. De când am intrat în starea de urgență, mă simt dezorientată. Nu mă descurc prea bine cu tehnologia, așa că întâlnirile pe Skype, Zoom sau Discord îmi provoacă anxietate. Pot părăsi localitatea Șura Mică doar cu adeverință. Autobuzele nu mai circulă – devine tot mai greu să îmi văd iubitul sau prietenii.

Tata e singurul care mai merge fizic la serviciu. Fratele meu se întoarce acasă din Bucureşti, unde e student la Academia de Tehnică Militară. Împărțim camera, iar eu simt că nu mai am intimitate. Mă irită prezența lui prin simplul fapt că nu mai am un spațiu doar al meu. Ne certăm și ne contrazicem adesea – eu îi reproșez că nu a făcut patul, el îmi spune că sunt exact ca mama.

Mama rămâne și ea acasă. E speriată de incertitudinea din sistemul de învățământ. Încearcă să vadă această pauză ca pe o oportunitate de a amenaja curtea, de a avea grijă de grădină, de a face curățenie generală.

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

„Asociez kilogramele cu emoțiile – dacă mă întorc la 53 de kilograme, voi fi din nou veselă și iubită”

Mie nu-mi place s-o ajut pe mama. Vreau să am din nou proiecte la care să particip și să ajung acasă doar seara. Conversațiile la telefon îmi provoacă anxietate, așa că vorbesc rareori cu prietenele mele. Mă cert din ce în ce mai des cu Șerban. Mă simt singură. Și cred că am pus vreo două kilograme în primele două săptămâni de stat acasă.

Într-o dimineață, mă așez pe cântar. Îmi e frică să fac asta – știu că aveam 53 de kilograme când cei din jur mă admirau. Cântarul arată 56 de kilograme. Sunt furioasă. Simt că am eșuat.

Asociez kilogramele cu emoțiile – dacă mă întorc la 53 de kilograme, voi fi din nou veselă și iubită, cum eram înainte de pandemie. 

„Vedem adeseori în media persoanele slabe fiind ilustrate ca populare, de succes, în relații satisfăcătoare și fericite, iar persoanele grase, portretizate invers”, spune Cristina Petrescu-Ghenea, medic specialist în Psihiatria copilului și adolescentului. „În acest context, avem tendința de a asocia o greutate mai mică cu emoții pozitive și o stare de bine”. 

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Încep să ies la alergat. Uneori, vin și fratele meu sau mama cu mine. Cu Linkin Park sau Vama în căști, dau ture în jurul terenului de fotbal din comună. După trei-patru kilometri, reușesc să-mi liniștesc furia. Nervii și neputința se scurg prin transpirație, iar epuizarea fizică îmi calmează anxietatea. Alerg aproape zilnic, așa că, în scurt timp, trei-patru kilometri nu mai sunt de ajuns ca să mă epuizeze. Alerg cam 10 kilometri când mama și fratele meu încep să se plictisească să mai vină cu mine: „Tu alergi mai mult ca noi și trebuie să tot stăm pe bancă să te așteptăm”, se plâng în glumă.

„Nu spun nimănui că nu sunt mulțumită de modul în care arăt”

Din aprilie până în mai, ajung la 51 de kilograme. Am renunțat la carne: „Vreau să protejez animalele”, le spun mamei și tatei. Dar eu îmi doresc doar să mănânc mai puțin.

Nu spun nimănui că nu sunt mulțumită de modul în care arăt. Vreau ca cei din jur să creadă că eu arăt bine fără să fac eforturi. „Arăți bine, dar să nu slăbești mai mult de atât”, îmi spun părinții mei. Când îl vizitez pe Șerban, îmi spune și el că am slăbit. Nu vreau să vorbesc cu el despre restricțiile mele alimentare, pentru că îmi este rușine.

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

Mai 2020. Pe Instagram, o urmăresc pe Anne-Marie – o bloggeriță din România ce vorbeşte despre sănătate mintală, protejarea naturii şi alte subiecte care mă pasionează. Îmi atrage atenția un videoclip al ei despre yoga. Îmi place forma asta de mișcare, așa că încep să fac și eu. Pe canalul de YouTube „Yoga with Adriene”, recomandat de Anne-Marie, găsesc o serie de sesiuni numite „Yoga for weight loss”. „Thats my thing!”, îmi spun.

Dimineața, înainte de micul dejun, fac yoga pentru slăbit, apoi mănânc cu mama și fratele meu. Fratele meu are o farfurie cu omletă și mult cașcaval. Îmi amintesc că, până să îmi doresc să slăbesc, mama îmi pregătea și mie omletă. Iubeam acel cașcaval topit. Acum îmi pregătesc seara terci de ovăz. Este foarte popular pe Instagram să mănânci oatmeal dimineața – e sănătos și nu îngrașă.

La prânz, mama gătește aproape zilnic ceva dulce. Se bucură că are din nou ambii copii acasă și își face timp să încerce rețete de colăcei, plăcinte cu brânză, cozonac.

Porția mea de terci de ovăz nu e de ajuns cât să mă satur, așa că până la amiază sunt înfometată. La prânz, mâncăm ciorbă, felul doi și desert. După masă, mă simt plină. Îmi e rușine că am mâncat atât de mult. Când mama și fratele meu pleacă din bucătărie, merg la toaletă și îmi provoc vărsături. 

Seara, mănânc iaurt cu cereale, după care ies la alergat. Înainte de culcare, îmi e foarte foame și mă simt epuizată. Ca să adorm, îmi promit că a doua zi voi mânca un mic dejun gustos. Am în minte clătite, pâine prăjită în ou, peste care pun o linguriță cu miere, sau cereale în formă de bărcuțe de ciocolată. Dimineața, mănânc același terci de ovăz.

„Pati, iar vomiți?”

Iulie 2021. În starea de urgență, eram furioasă pe toată lumea. Pe prietenele mele, pentru că simțeam că nu mai suntem la fel de apropiate. Pe iubitul meu, pentru că nu aprecia cât de bine arăt. Pe fratele meu, pentru că nu mă lăuda că alerg mult. Pe tata, pentru că nu știa nimic despre efortul meu. Pe mama, pentru că nu vedea cât de mult sufăr. Formasem un zid între mine și toți cei din jur, dar aveam nevoie să fiu văzută și iubită mai mult ca oricând.

„În starea de urgență, erau zile în care eram foarte îngrijorată”, îmi spune mama. „Știam foarte clar că alergi mult, că nu mănânci cum trebuie. Aveai cearcăne. Vedeam tot felul de schimbări la tine – mâini reci, picioare reci. Când încercam să vorbesc cu tine, mă respingeai din start și te enervai”.

Mai 2020. Tocmai am vomitat prânzul. Ies din toaletă în același timp în care mama intră în bucătărie. Ochii mei – mici și plânși – se întâlnesc cu ai mamei – îngrijorați și speriați.

– Pati, iar vomiți?, mă întreabă mama.
– Da, mama. Și am nevoie de ajutor.

Ne așezăm la masa din bucătărie. Îi spun mamei că nu mai vreau să afle nimeni despre asta, iar ea respectă decizia mea. Îmi aduce aminte că nu mai am ciclu din luna martie. Îmi spune că mă vede fără vlagă și că e îngrijorată. 

Îmi propune să mergem din nou la un nutriționist. Îi explic că nu mai vreau. Cred că știu îndeajuns cât să fiu propriul meu nutriționist, iar cele 16 „Mănâncă sănătos!” din cabinetul primului specialist îmi creează anxietate și mâncărimi de piele. Mama propune să merg la un psihoterapeut. Sunt încântată de idee.

Aleg un psihoterapeut din Sibiu, pe care l-am cunoscut la un proiect de la consiliul elevilor. Prima ședință se desfășoară online, iar eu merg la o prietenă din comună, pentru că acasă m-aș simți auzită.

În timpul ședinței, îl văd doar de la umeri în sus. Nu mă pot deschide la început. Spun automat că vărs pentru că vreau să slăbesc și asta este o metodă ușoară.

– Simt că, dacă mă îngraș, voi pierde controlul.
– Problema ta nu este legată de alimentație, Pati, ci de emoții. Așa că, momentan, nu mă interesează ce mănânci sau cât de des verși.

Mă simt eliberată de rușine și înțeleasă. Nu mai sunt atât de dispusă să mă rănesc prin vărsături. Însă ceea ce nu vărs, diger, deci trebuie să fiu atentă la ce mănânc. Încep să mestec gumă atunci când simt foame, pe care o arunc și iau alta imediat cum nu mai are gust. După puțin timp, mestec un pachet de gumă pe zi.

„Când simt că totul se mișcă, eu știu că am 51 de kilograme”

Iulie 2021. Până să ajung la psihoterapeut, nu am spus nimănui de ce mă ambiționez să slăbesc. Când mă gândeam la dorința mea de a fi cât mai slabă, mă consideram superficială și stupidă. Eram sigură că același lucru vor crede și ceilalți. Din exterior, am primit mai multe întrebări despre cum am reușit să slăbesc, ce mănânc, cât sport fac, iar asta m-a făcut să mă simt jenată. Dacă cineva m-ar fi întrebat „De ce slăbești?”, probabil că m-aș fi blocat. La terapie, am realizat că tulburarea alimentară e stâlpul meu de siguranță: „Când simt că totul se mișcă, eu știu că am 51 de kilograme”.

Iunie 2020. Când ieșim din starea de urgență, am 49 de kilograme. După relaxarea restricțiilor, primul lucru pe care vreau să-l fac e să merg la bunici la Sibiu. Îmi este tare dor de ei. 

„Vai, tu, mama, dar ce ai slăbit așa?” e primul lucru pe care mi-l spune mamaie. „Toate oasele ți le simt”, îmi spune tataie când mă ia în brațe. Mă simt judecată. Ei sunt îngrijorați, dar eu nu văd asta. Mi se aduc reproșuri, așa că nu mă mai simt în siguranță la ei. Tataie se miră că, de dimineață, în loc de pâinea cu unt și miere, mănânc o banană și beau o cană cu ceai verde.

Prietenele mele îmi spun că arăt foarte bine și mă întreabă cum am reușit să slăbesc, dar eu prefer să nu dau detalii. Pe de-o parte, nu vreau să încerce metodele mele. Pe de altă parte, mă simt rușinată că depun atâta efort pentru a slăbi.

Iulie 2021. „Mie mereu mi s-a părut că obsesia ta legată de modul cum arăți a fost your thing și că ai internalizat-o foarte mult. Eu nu te-am auzit niciodată să spui că te simți grasă sau că vrei să slăbești. Iar pe exterior, tu arăți foarte mult body positivity”, îmi spune Șerban, fostul meu prieten.

În continuarea există destul de multă stigmă și lipsă de educație care înconjoară tulburările de alimentație, ceea ce ne poate face să avem niște preconcepții despre cum ar trebui să arate sau să se comporte o persoană cu disordered eating. În realitate, cazurile sunt foarte diverse și variate.

Cristina Petrescu-Ghenea, psihoterapeut:

„Ce e cu paranteza aia între picioare, bă, fată?”

August 2020. Mănânc fructe, supe cremă și iaurturi cu 0% grăsime. Sunt tristă și îmi pierd interesul pentru aproape orice. Când ies cu iubitul sau cu prietenele mele, sunt atentă la cât mănâncă sau ce beau. Evit să merg la întâlniri unde știu că se va mânca și spun mereu că am mâncat acasă. Acasă, îi spun mamei că mănânc în oraș.

Aud din ce în ce mai des replica: „Cum ai slăbit așa, tu, Pati?”. Îmi provoacă furie. „Am început să fac yoga și îmi place mult să alerg. Instructoarea de yoga e vegetariană, așa că am devenit și eu”, răspund sec. 

Mama încearcă să găsească rețete de prăjituri fără zahăr, supe cremă şi legume la cuptor. Îmi cumpără migdale, nuci și tot ce observă că mănânc. Dar eu nu îmi doresc să am o alimentație sănătoasă. Amețeala provocată de înfometare îmi permite să mănânc ceva ce îmi place mult – chec, plăcintă sau biscuiți -, ce nu mi-aș da voie să mănânc altfel.

Din dorința mamei, mai consultăm doi nutriționiști din Sibiu. Ambii mă tratează în același fel: mă așază pe cântar, îmi fac niște analize și îmi spun că sufăr de malnutriție. Îmi întind un regim alimentar cu zâmbetul pe buze și cu replica: „Pari o fată ambițioasă! Sigur vei reuși. Ne vedem peste o lună!”. Nu respect niciun regim și de fiecare dată ies, dezamăgită, din cabinetele lor.

Mă cântăresc în fiecare dimineață. Dacă am cu 400 de grame mai mult decât în ziua precedentă, sunt anxioasă. Dacă am mai puțin, sunt mândră de mine. La ședințele de terapie, realizez cum mă autosabotez și cât de dură sunt cu corpul meu. Asta îmi provoacă vinovăție pe care o liniștesc tot prin înfometare.

Septembrie 2020. Încep clasa a XII-a în pandemie, cu noi măsuri de protecție. E septembrie, iar eu îngheț într-o salopetă cu pantaloni lungi și geacă. Ceilalți colegi poartă tricouri sau rochițe. Nu mai am rezistență la frig și îmi e rușine că sunt atât de gros îmbrăcată pentru vremea de afară. Cu masca pe față și două cozi, mă alătur colegilor. Știu că observă cât de mult am slăbit și se întreabă ce am pățit. Din spatele meu aud:

– Ce e cu paranteza aia între picioare, bă, fată?

Nu îi răspund. Este vocea aceluiași coleg care, în clasa a IX-a, mi-a spus că sunt „solidă și nelucrată”.

 Doi dintre profesori mă privesc cu îngrijorare și mă întreabă dacă am probleme de sănătate.

– Sunt doar stresată, răspund.

Orele încep la ora 9.00, dar eu am autobuz doar la 6.45. Mai am câțiva colegi care fac naveta, așa că ne întâlnim în Parcul Cetății de lângă liceu. Ne bem împreună cafeaua și ne bucurăm de răsărit. E ultimul an petrecut împreună, pentru că se apropie Bac-ul și vom merge la facultate.

Mie îmi e greu să mă simt bine dimineața. Îmi este foarte foame, pentru că nu iau cina de obicei. Mă simt amețită și am dureri de cap. Îmi iau la mine niște terci de ovăz pe care îl mănânc abia pe la ora 11.00. Răcoarea dimineții mă face să tremur și nu mă pot concentra la conversații. Mă interesează dacă ceilalți au mâncat micul dejun. Colegii mă întreabă adesea dacă sunt tristă și ce se întâmplă cu mine. Le spun că sunt doar obosită.

În timp ce eu le privesc competitiv și mă asigur că mănânc mai puțin decât ele, prietenele mele sunt îngrijorate de pierderea mea în greutate. Mă întreabă deseori dacă sunt bine, dacă am mai fost la nutriționist. Atunci când rămân peste noapte la ele, se asigură că au lapte vegetal și fulgi de ovăz. Eu mă simt controlată și rușinată. Evit orice discuție despre alimentație – îmi provoacă anxietate.

„Mi-e groază să merg iar la un nutriționist”

Iulie 2021. „Eu le-am promis fetelor că nu îți spun, dar și ele sunt foarte îngrijorate. M-au sunat odată și mi-au spus că au observat că mănânci foarte puțin și că uneori verși. Atunci am stat cu inima la gură – îmi era tare frică să nu aflu ceva și mai grav, ceva ce nu știam”. Îmi dau lacrimile când mama îmi povestește gestul fetelor. Mă simt văzută și iubită.

Octombrie 2020. Școala se desfășoară online. Fratele meu s-a angajat în Miercurea Ciuc, iar mama s-a reîntors la școală. Tata pleacă de dimineață la serviciu, iar eu rămân singură acasă.

Mă trezesc la 6.30. Mă așez pe cântar. Aceeași greutate ca ieri – mulțumitor. Fac sport, mănânc un măr și mă apuc de lucru – învăț pentru bacalaureat. Orele încep la ora 9.00. La prima pauză, merg să iau din frigider gustarea pregătită de mama – fructe tăiate felii. Le înfulec în timp ce dau scroll pe Instagram. Continui să învăț și să particip la ore. Pe la 12.00, mi se face foarte foame, dar aștept până la 14.00, când mama vine de la serviciu. Mâncăm prânzul împreună. Mama mănâncă ciorbă și felul doi. Eu mănânc legume la cuptor sau supă cremă.

– Ce a mai spus Adi?, mă întreabă mama, referindu-se la psihoterapeut.
– Că fac progrese, răspund eu.

Mama ar vrea să mă întrebe de ce mănânc așa puțin, de ce am slăbit atât de mult și cât voi mai continua. Eu aș vrea să stau doar singură. Să mă închid în camera mea și să învăț.

– Când începem un program alimentar?, aud, după o lungă pauză.
– Mai vedem, răspund.

Purtăm conversația asta des, dar eu simt că am alergie la orice legat de alimentație. Mi-e groază să merg iar la un nutriționist și mi-e groază să mănânc altceva în afară de fulgi de ovăz, fructe, legume și câteva supe cremă. Sunt anorexică, după cum spun articolele de pe internet.

După masă, continui să fac teme. Când nu mă mai pot concentra, decid să fac o prăjitură. În timp ce mestec cu mixerul, gust de prea multe ori din aluat. Mănânc caju din castronul de lângă mine. Iau și vreo trei biscuiți. Vărs. Apoi beau două pahare cu apă. Mă doare tare capul și amețesc. 

Reiau procesul de vreo două ori, până bag prăjitura la cuptor. Simt că am eșuat. Mă simt murdară. Pe seară, ies la alergat. Atunci când alerg, nu mai simt rușine, iar starea de epuizare îmi alungă zumzetul de critici din minte. Mă pun în pat, iar corpul îmi tremură. „Măcar am făcut tot ce mi-am propus”, mă gândesc înainte să adorm.

„Îmi e frică să aud: «Ai mai pus ceva pe tine»”

Martie 2021. Se apropie examenul de bacalaureat. Visul meu este să intru la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. Admiterea este pe baza mediei de la bacalaureat, iar ultima medie de anul trecut, la buget, a fost 9.80. Părinții mei îmi spun că nu e o problemă să intru la taxă, dar nu vreau să îi împovărez. Învăț zilnic și iau pauză doar seara, după ce alerg vreo opt kilometri.

Într-o seară, văd pe Facebook un workshop de terapie prin artă desfășurat în Sibiu. Se numește „Călăuza interioară”, iar eu mă simt într-un haos de ceva vreme. Iau decizia de a participa.

Ajung la workshop în fugă, după meditații. Sunt înfometată și stresată. În încăpere, este o lumină difuză, o canapea de un albastru pal și miroase a lemn de Palo Santo ars. Sunt înconjurată doar de femei între 20 și 50 de ani. Ne adunăm în cerc, facem exerciții de respirație, dansăm, pictăm și povestim. Aici nu contează cum arăt. Nu am cu cine să mă compar. Fiecare femeie este, în felul ei, frumoasă. Când ajung acasă, mă îmbrac cu o pijama pufoasă. Dorm toată noaptea ca un pui, cum ar spune tataie.

Septembrie 2021. Continui terapia prin artă în Sibiu. Cabinetul terapeutei mele se află aproape de pădure, iar în curte cresc mulți pomi fructiferi și o salcie. În sală, sunt două canapele colorate și o masă pentru pictat. Unul dintre pereți este plin cu rafturi cu vopsele acrilice, pensule, stilouri și creioane colorate. Miroase a ulei parfumat și în fundal răsună mereu muzică liniștitoare. Aici am dansat ciclul de supraalimentare-vărsare, împreună cu terapeuta mea. Melodia începe ușor, apoi devine din ce în ce mai rapidă, până se oprește brusc. Și se continuă trist. Am pictat singurătatea și am cântat oboseala.

Acum am 18 ani și 46 de kilograme. Încă mai vărs atunci când mă cert cu cineva sau nu reușesc să fac ceea ce îmi doresc. După ce dau afară tot ce am în stomac, mă liniștesc. Mama spune că vomitatul e o reacție a bolii. Eu cred că așa mă pedepsesc.

Încă mă înfometez. Atunci când o fac, încerc să mă gândesc că e mai multă nevoie de mine hrănită, lucidă și empatică decât de mine flămândă, amețită și nervoasă. Uneori îmi iese, alteori nu. Uneori îmi pregătesc prânzul – ciorbă de zarzavat, orez cu legume – mă așez în curte, la umbră, mestec încet și privesc florile mamei. Uneori frământ aluat de plăcintă cu gândul la bunicul meu. Alteori, îndes în mine o coroniță cu cașcaval și mă învinovățesc. Ascund ciocolată în dulap și o mănânc la mine în cameră, după care o vărs.

Am reușit să intru la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. În octombrie, mă voi muta la cămin. Frica mamei este că nu mă voi hrăni, că nu voi avea unde să îmi pregătesc ceaiul și mâncarea. Frica mea este că voi ajunge în alt loc cu aceleași metehne. Că voi privi noii colegi și le voi compara corpurile cu al meu. Că voi rata oportunități pentru că mă sperie ce se află în meniu.

Nu vorbesc despre alimentație şi despre aspectul corpului tocmai pentru că nu mi-aş fi dorit să aud atât de multe poveşti legate de asta. Atunci când aud pe cineva că se simte gras şi ar vrea să slăbească, mă sperii pentru că mă identific cu povestea asta. Pentru că eu neg obsesia mea legată de corp, aşa că fiecare remarcă îmi aminteşte de ea.

Mă ajută să aud vorbindu-se despre mâncare cu drag. Să mă gândesc la tradiția legată de mâncare. Nu am vărsat niciodată plăcinta cu măr şi cozonacul bunicului meu. Nu am vărsat niciodată pâinea făcută în casă. În schimb, am vărsat mulți biscuiți sau prăjituri de la restaurant.

Îmi e dor de pâine cu unt şi miere. Îmi e dor de orez cu lapte şi cozonac cu ou fiert. De cereale bărcuță şi colac. Mi-ar plăcea să nu mai mint că am intoleranță la lactoză doar pentru că laptele vegetal are mai puține calorii. Dar încă îmi este frică să iau în greutate. Îmi e frică să aud: „Ai mai pus ceva pe tine”.

„Mama nu mă mai întreabă decât rareori dacă am mâncat sau dacă îmi este foame”

Adesea, mă întreb cine sunt eu. Am crezut mult timp în citatul: „Ești ceea ce mănânci”. Acum încep să mă îndoiesc. Vreau să cred că mâncarea nu e bună, nici rea, nici sacră, nici de aruncat la gunoi. Și vreau să cred că eu sunt mult, mult mai mult decât anorexică, bulimică sau orice alt diagnostic.

O privesc pe mama. Poartă o rochiță vaporoasă și are părul creț, prins doar cu o agrafă.

– Tu cum te simți în legătură cu tot ce se întâmplă?
– Mă simt neputincioasă… 

Ne luăm în brațe. Mama nu mă mai întreabă decât rareori dacă am mâncat sau dacă îmi este foame. I-am explicat că, dacă mă înfometez, iar ea îmi amintește că nu am mâncat, refuz să o fac tocmai pentru că m-a întrebat. Dacă am mâncat o cutie de biscuiți cu cremă fără să mă vadă, iar ea mă întreabă dacă am mâncat, voi merge să îi vărs.

Dar am observat că toate mamele își întreabă copiii dacă au mâncat. Toate mamele își vor copiii hrăniți și sănătoși. O apreciez că ar face orice ca să mă ajute. Că acum mă ia în brațe mai des și mă întreabă cum mă simt. Că, alături de ea, nu mă simt singură în tulburarea mea alimentară.

Am și un grup de prietene cărora le-am povestit despre problema mea. Văd că încearcă să mă ajute, chiar dacă nu le prea ofer ocazia. Văd că tataie îmi face, cum poate, plăcintă cu măr, când merg pe la el. Văd că oamenii mă iubesc. Și, poate așa, voi începe să mă iubesc și eu.

Călătoria mea prin tulburări alimentare nu se încheie aici, iar eu știu asta. Nu știu cât va mai dura până voi mânca înghețata ca desert, nu ca masă principală și îmi voi respecta foamea. Dar sper că, la un moment dat, voi spune că m-a învățat ceva folositor și voi fi sinceră.

*Nota autoarei: Am ales să ofer cât mai puține detalii legate de kilograme, înălțime, IMC, calorii, deoarece pot afecta persoanele care suferă de tulburări de alimentație și nu numai. Știu cum văd eu cifrele atunci când cineva vorbește despre alimentație: „Eu am slăbit mai puțin!”; „Păi era mai slab/ă decât mine, nu avea de ce să își facă griji”; „Hii, mănâncă mai puține calorii decât mine!”. 

• Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul Gen, revistă, un proiect al asociației Forum Apulum, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați. Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
• Patricia Cîrtog are 18 ani, este din comuna Șura Mică, județul Sibiu, România. Este în anul I la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. Editor text: Elena Stancu
• Irisz Kovacs are 22 de ani, e fotografă și absolventă a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca. Editor foto: Cosmin Bumbuț

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro