- Am parcurs peste 8.000 de kilometri până acasă la cei mai buni sportivi ai lumii, unde face performanță și un antrenor român, Carol Șanta.
- Sute de oameni aleargă în fiecare zi prin Iten, orășel aflat la 2.400 de metri altitudine, în speranța că într-o zi vor urca pe vreun podium, dintr-un colț al lumii, și își vor schimba cursul destinului.
- Altfel, cei mai rapizi oameni ai planetei își duc viața guvernați de o lentoare calculată, stăpânind timpul care nouă, europenilor, nu ne mai ajunge.
- Sărăcia are dimensiuni greu de imaginat în Kenya. Oamenii sunt însă zâmbitori, ospitalieri, curioși și demni.
- Atletismul este în Kenya cum este fotbalul la noi. La Maratonul de la Nairobi, tot orașul a ieșit pe străzi să sărbătorească. Atunci când Eliud Kipchoge s-a întors acasă după ce a alergat în Viena primul maraton din istoria omenirii în mai puțin de două ore, orașul a fost efectiv blocat de lume
Kenyenii
sunt stăpânii timpului. 5 minute pot fi o jumătate de oră. O oră poate fi
patru. Nu funcționează la program. Ci la spirit. “Pole pole” (n.r. încet-încet),
mi s-a tot spus, când voiam ca o apucată să fac multe lucruri și repede.
”Pole-pole”. Arta traiului la relanti
Și
coreenii au “pali-pali”, “repede-repede”. Ce asemănare lingvistică, dar ce
diferență! Iar noi, europenii, suntem suspendați între “pole” și “pali”.
Occidentalul spune “time is money”. Viziuni diferite cu privire la timp și la
viață.
Kenyenii nu au bani, dar au tot
timpul din lume. Cine e mai bogat?
Nu
știu ora, dar în fiecare dimineață mă întâlnesc cu William, un domn care iese
să-și lucreze pământul.
“Ești acum în patria campionilor. Deci ești unul dintre campioni. Dacă te vei antrena aici, încet-încet, până pleci acasă, devii o câștigătoare”, mă încurajează.
Știe și el că nu-i nici pe departe așa de ușor, dar îi place să-i înveselească pe mzungu, pe oamenii europeni, care apar palizi, neîncrezători și dezorientați pe ulițele orașului.
“We love mzungu so much!”, o spune cu atâta căldură.
Invitație la ceai
Mergem
să bem un ceai împreună, într-un local pe care îl descrie ca fiind unul dintre
cele mai bune din zonă. Dăm la o parte perdeaua soioasă și intrăm într-un mic
bar, cu mese din plastic, cu lut pe jos. Cere pentru noi ceai și chapati, niște
turte foarte gustoase. Înghit turta gândindu-mă la câți microbi îmi dansează
acum în stomac. Și fixez un țânțar care ne bâzâie. Oare Authan tropical își
face treaba acum? Omul alb, cu frică de orice.
Ne pozăm la masă și facem schimb de numere de telefon. “We are friends now”, declară. Apoi, în fiecare dimineață, William îmi face prognoza meteo. Și are mereu dreptate.
Localnicii
îți spun la minut când o să plouă. În ceasul lor intern au rezolvat integralele
norilor.
Trăiesc desculți pe pământ, ca să-i simtă bătaia din adâncuri. Trăiesc în armonie cu păsări, maimuțe și cu elefanți.
“Sunt
șerpi pe aici?”, am întrebat din prima zi. “Da”, mi-au răspuns, zâmbind. Dar să
nu mă îngrijorez. N-am văzut nici unul în toată călătoria.
Într-o seară însă, mi-am scos o broască măricică din cameră, împingând-o cu trepiedul. “This is Africa!”.
Iubirea față de mzungu
Tot
de dimineață pornesc hotărâtă să aflu de unde a început totul. Adică Liceul St.
Patrick, unde de 40 de ani locuiește Colm OConnell, un misionar irlandez care
a antrenat cei mai buni atleți kenyeni.
Printre ei, David Rudisha, deținătorul recordului mondial la 800 de metri. În 36 de ani, recordul la cursa de 800 de metri a fost mișcat cu mai puțin de o secundă. Ani de muncă și de încrâncenare pentru zecimi de secundă.
Iau
o motocicletă-taxi. Așa te deplasezi cel mai repede prin Iten. Zeci de
motocicliști fac taximetrie pentru câțiva șilingi. Cam de patru-cinci ori mai
mult îi iau unui mzungu.
Calculez: am plătit cam doi dolari, în comparație cu 50 de cenți cât i-ar lua unui localnic.
În poarta liceului mă întâmpină Benjamin, portarul. Mă primește cu un zâmbet aureolat de dantura de un alb-hârtie. Toți au danturi perfecte, de altfel.
Până să ajung la “nașul atletismului din Kenya”, adică Brother Colm, cum îl știu toți, mai am de așteptat. Timpul kenyan…
Norocul lui că a fost dat afară de
la o companie și a ajuns portar
Benjamin
a lucrat toată viața la o companie de telefonie fixă, dar a fost concediat când
a început nebunia smartphone-urilor. În ultimii zece ani a fost portar la liceu
și este și asistentul pastorului anglican de la el din sat.
“Tu ești aici și familia ta este acasă. Dar cu toții suntem conectați prin rugăciune”, îmi spune. Și printr-un internet cu o viteză foarte bună, adaug cinic, în gând.
Îmi povestește despre triburile nomade care sunt atât de sărace încât nu au cu ce să-și îmbrace copiii.
“Dacă i-ai vedea, le-ai da tot ce ai…” Se răzgândește: “Dar n-ai cum să îi vezi, că te-ar mânca animalele sălbatice până la ei”. Aici, în Kenya, îți dai seama mai bine că și sărăcia are gradele ei.
Da,
există triburi care n-au ce îmbrăca și trăiesc laolaltă cu fiarele junglei. Iar
în Iten găsești oameni care au doar 50 de șilingi pentru toată săptămâna, dar
care pot plăti cu telefonul mobil la orice dugheană, cât de mică, prin sistemul
MPesa, o invenție kenyană. “This is Africa!”
Un kenyan este ruda cuiva înainte de
a fi propria persoană
După
ce am vorbit despre vreme, despre atletism și viața în Iten, Benjamin simte că
am trecut în etapa următoare și mă întreabă, ca pe o prietenă veche: “Și mama
ta ce mai face?”. Legăturile de familie sunt fundamentul vieții kenyanului.
“Unicitatea
unui om este pe locul doi. În primul și în primul rând, un om este ruda cuiva
și contemporanul cuiva”, a scris și Jomo Kenyatta, antropolog și primul
președinte al Kenyei libere, după colonizarea britanică de care au scăpat în
1964. Cartea lui am citit-o ca pe o Biblie înainte de a pleca în călătorie.
Acum, fiul lui Jomo Kenyatta este președinte și aflu că datorită lui se poate scrie, pe prima pagină a ziarelor, despre politicienii corupți. În curtea Liceului St. Patrick sunt diferite pancarte cu mesaje.
“O minte funcționează când e deschisă” și “Spune nu cu hotărâre corupției!”. Oamenii prind glas.
În
poarta lui Brother Colm l-am întâlnit și pe Kelvin, un băiat înalt ca o
trestie, așa cum sunt de altfel toți din tribul Masai, din care face parte. Își
caută antrenor și poate Brother Colm îl ajută.
“Trebuie
să ajung ca Kipchoge, mai ceva decât Kipchoge! Da, eu trebuie să fiu mai ceva
decât Kipchoge! Am 15 ani acum, dar când voi avea 25 și voi fi serios în
antrenament, nimeni nu mă va mai opri!”, spune cu o convingere de stâncă
băiatul, că ar putea umili orice coach motivațional cu studii. Și Kelvin vrea
asta ca să-și ajute nu doar mama rămasă văduvă și cei patru frați, ci și pe
alții din satul lui.
Își scoate de pe mână o brățară din mărgele. “Te rog, ia asta. Eu mai am una”, îmi spune băiatul și se oferă, după antrenament, să-mi arate orașul.
Un misionar irlandez, “nașul
atletismului kenyan”
Îl cunosc și pe Brother Colm, în sfârșit. Poartă o pălărie kaki de safari și când zâmbește, obrajii i se fac pe loc roșii.
“Vii din țara Gabrielei Szabo. O cunosc pe Gabriela”, mă întâmpină prietenos.
“Atletismul
nu s-a schimbat în Vest, cultura e cea care s-a schimbat, stilul de viață s-a
schimbat. Toți atleții de succes ai Kenyei vin de la țară, din familii de
agricultori. Toți! Nu am avut nici un atlet de succes născut într-un oraș.
Niciodată!”, povestește el.
Stilul de viață, duritatea culturii lor, duritatea locului în care trăiesc, distanțele pe care trebuie să le parcurgă. Așadar, din prima zi a vieții lor sunt foarte puternici mental.
Brother Colm, antrenor:
“Nu
au toate aceste dotări sofisticate. Alergatul nu e atât de complicat, atât de
sofisticat. Tot ce ai nevoie este spațiu, aer curat, în cazul Itenului,
altitudinea, climă frumoasă. Și cred că oamenii au început să realizeze că
poate ar trebui să readucem simplitatea în atletism”, explică antrenorul.
În
casă are doar câteva poze cu atleții săi. Trăiește modest, și totuși mai bine
decât kenyanul de rând. A făcut enorm pentru țara în care a venit să-l aducă pe
Dumnezeu, în urmă cu 40 de ani. În muzeul școlii, la panoul cu foștii
directori, vezi că după el, școala a avut numai directori kenyeni.
Le-a dat localnicilor puterea și și-a învățat atleții să-și poarte în piept cu modestie eticheta de “cei mai buni din lume”.
“Nici
un avantaj natural sau genetic. Avantajele pe care le au sunt dobândite. Poți
considera antrenamentul la înălțime un avantaj. Iten este la 2.400 de metri
altitudine. Climatul este un avantaj, nu avem ierni severe, ca în Europa sau în
Vest. Poți considera un loc ca Iten ca fiind izolat, ceea ce face ca antrenamentul
să fie departe de distracțiile orașului. Poți numi asta avantaje? Da și nu.
Poți avea aceiași factori în alte locuri ale lumii. Oamenii se antrenează și în
Saint Moritz sau Albuquerque, în Colorado, SUA. Poți găsi asemenea condiții și
în altă parte. Așa că nu aș numi toate astea avantaje naturale”, explică
Brother Colm.
După
interviu, îmi iau la revedere de la Benjamin ca de la un prieten vechi. Pozez
niște copii veseli și murdari în poarta școlii, pornesc pe uliță și mă bucur de
peisaj. Cerul nu se sfârșește în nici un bloc, nu se împiedică de nici o casă.
Se lasă ca o salcie peste pământ cu tot albastrul lui.
În Kenya, pământul ne încape. E atâta albastru cu nori și atâta verde înfrunzit, că nu-ți mai încape în ochi.
Dar
peste toate, căldura oamenilor ți se încolăcește ca o viță-de-vie în jurul
pieptului.
“Antrenează-te din greu și fii disciplinat”
“We
run the world” scrie la intrarea în Centrul olimpic din Iten. E un fel de hotel
pentru cantonament. Atleții din toată lumea plătesc și vin să se antreneze în
Iten, cazându-se la centrele speciale din zonă. Mulți atleți importanți, după
ce “s-au pensionat” și-au făcut centre sportive.
În Centrul Olimpic, Richard Muckhe îmi face un tur. Piscină, sală de forță, sală de masaj, restaurant cu mese la ore fixe. Fără internet sau televizor în cameră. În Iten, vii să te antrenezi și atât.
Richard a fost atlet de performanță. Acum aleargă de plăcere. “Alerg ca să mănânc. Nu vreau să mă îngraș”, spune bărbatul.
Antrenează-te din greu și câștigă ușor! Dar mai spunem și: antrenează-te din greu și fii disciplinat! Nu sunt scurtături în atletism! Aici te naști și începi să alergi, dar nu știi că alergi.
Richard Muckhe:
“De
aceea, uneori oamenii spun că e în cultura lor să alerge! Când spui orice
despre noi, spui alergat!”, afirmă Richard, care iubește Itenul. Își iubește
țara și locul ei sub soare. O țară în care duritatea traiului devine avantaj.
Copiii aleargă zeci de kilometri până la școală și li se pare ușor.
Așa a alergat și Jasemine Can, atletă naturalizată acum în Turcia, câte 12 kilometri pe zi până la școală.
“În Kenya, e foarte greu să ajungi în lotul național. Așa că fac parte din echipa Turciei. Mă antrenez acum pentru competiția de cross”, spune Yasemine.
Din camera cealaltă intră nepoftit mirosul de chapati. Mâncarea ei preferată rămâne ugali. Aceeași ugali, mămăliga lor.
Mămăligă și ambiție
Cu resurse puține, kenyenii reușesc să-și umple pereții cu medalii. Cu mămăligă și cu determinare.
Mă uit în farfuriile atleților la luxosul Crown Plaza din Istanbul, unde am ajuns după o săptămână în care i-am urmărit pe atleți la antrenamente, la masă, în modestia caselor lor.
Din bogatul bufet nu s-au atins decât tot de ceea ce știu și le place: orez, legume. Nu mănâncă dulciuri, doar fructe proaspete. Nu ies din hotel să vadă centrul vechi plin de minunății al Istanbulului. Sunt concentrați doar pe cursă.
M-am întors doar de o zi în Europa. Mi-e dor de casă, dar mi-a rămas agățată de suflet Kenya. Oamenii nu-mi mai zâmbesc pe stradă și nu mă mai întreabă curioși ce fac.
“Mă rog să te întorci la noi”, mi-a spus William înainte să plec. Și eu sper să mă întorc.
Maratonul
din Istanbul a început pe țărmul Asiei și s-a încheiat în Europa. Atleții
kenyeni au câștigat toate probele competiției din Istanbul. Și-au luat cupele
și banii și s-au întors pe pământul de care le e drag, pământul care din
cruzimea lui i-a făcut campioni.
Continuarea, în Libertatea de săptămâna viitoare.
Kenya, țara campionilor
- Populație: 49,7 milioane
- Limbi oficiale: swahili și engleză
- Clima: vară, tot anul, mai puțin în martie și noiembrie, două luni ploioase
- A fost colonie britanică până în 1963
- Salariu minim: 223 de dolari/lună
- Cele mai vechi vestigii istorice au fost descoperite în Kenya
- Țara cu cei mai mulți campioni olimpici și recorduri la atletism din lume
- Prima medalie olimpică la atletism – 1964
- Palmaresul atletismului kenyan: 31 medalii de aur la olimpiade, 38 de argint și 34 de bronz
- Atleții kenyeni au înregistrat sute de recorduri mondiale
Urmăriți reportajul reportajul video din Iten, Kenya: