14 comentariiCâte vulcanizări vechi ați mai văzut prin București? Sau prin marile orașe ale țării? Toate au fost înlocuite de ateliere moderne, de service-uri auto cu aparatură de ultimă generație care folosesc inclusiv roboței pentru orice modificare ce trebuie adusă mașinilor.
Însă, prin cartierele bucureștene mai există și ateliere vechi de zeci de ani. Puține, extrem de puține, dar care au rezistat anilor și digitalizări, trecerii la nou. Una dintre ele, pe stada Popa Tatu din București.
E poziționat lângă un atelier de pălării, uitat și el de vreme. Cu geamurile crăpate și cu vopseaua scorojită ce pe vremuri anunța un magazin de top, ce aparținea celebrului pălărier bucureștean Murgu Ștefan.
„A fost o adevărată bijuterie, acum e o ruină”
În prezent, clădirea e într-un grad extrem de ridicat de prăbușire și de degradare, dar pe nea Fane nu-l sperie asta. Muncește în atelierul său de dimineață până seara și se roagă lui Dumnezeu „să vină ăștia odată să o refacă”.
Conform planului cadastral din 1911, descoperit de cei de la Reptilianul, casa i-a aparținut lui Vasile Bossie, cunoscut și ca Bossy, membru în Societatea Literară Junimea, construită în perioada 1875-1880.
Iar Cristian Bulfon, un pasionat de istorie, a notat pe pagina sa de Facebook că vorbim de „clădirea în care a locuit Liviu Rebreanu la începutul anilor 30”.
„Pe clădire eu sunt proprietar, iar dacă vor să o dărâme, Doamne ajută!, trebuie să mă despăgubească. Am auzit tot felul de promisiuni că o consolidăm, o refacem, o dărâmăm. Nu s-a întâmplat nimic! Doar promisiuni în care nici eu nu mai cred”, spune domnul Fane.
Apoi a adăugat: „Clădirea a fost o adevărată bijuterie, dar a fost uitată de vreme, ca multe altele din oraș. A ajuns o ruină! Are niște beciuri fabuloase extrem de răcoroase, vara n-ai nevoie de niciun aer condiționat. Păcat că a ajuns așa. Mare păcat, dar n-avem ce face. Lucrez aici cât mai sunt lăsat”.
„Ți-o fac eu repede, bre?!”. „Păi, te pricepi tu?”
Domnul Fane lasă istoria și ne dezvăluie cum a început povestea sa.
„În 1983 eram la întreținere la Alimentara numărul 2, de pe strada Toamnei, din București. Lângă ea era o vulcanizare. Mai mergeam după program și așa am învățat meserie de la băieți. Îi ajutam și eu cum puteam, îmi dădeau de lucru. Câștigam câte un bănuț”, povestește. Iar după doi ani de armată, finalizată în 1986, a revenit la meseria sa din Capitală.
„Doar că ne-am mutat pe Eminescu într-un alt atelier, care ce să vedeți, lângă el avea o… vulcanizare! Ați ghicit. Acolo m-am împrietenit cu băieții și într-o zi era cineva cu o pană. Și m-am băgat în seamă cu un moșulică de acolo. «Ți-o fac eu repede, bre?!». «Păi, te pricepi tu?». I-am făcut-o imediat! A rămas mosulețul fără cuvinte. A vorbit cu băiatul lui și m-a angajat și pe mine la vulcanizare”, continuă amintirile domnului Ștefan, ajuns acum la 59 de ani.
„Uite-i! Ăștia-s banii. Îi port cu mine mereu”
„Câștigam cam 75 de lei pe zi”, spune. Și bagă adânc mâna în combinezonul său: „Uite-i! Ăștia-s banii. Îi port cu mine mereu. De-aici am plecat”.
Și ne-arată mai multe bancnote uzate de trecerea timpului cu chipul lui Tudor Vladimirescu. Și ne „împinge” în atelier, acolo unde tablourile cu chipul fostului dictator Nicolae Ceușescu stau la loc de cinste.
„Sute de turiști străini au fost aduși la mine la atelier de un ghid turistic. În special în pandemie. Veneau, făceau poze că știau de Ceaușescu și plecau. Știau mai multe despre Ceaușescu decât știm mulți dintre noi”, spune.
Și continuă să ne arate lucruri vechi din atelierul său: „Uite, am aici și ziare vechi. «Scânteia», «Contemporanul» sau «Viața Studențească». Plus diverse obiecte care să-mi amintească de vremurile alea. Eu am rămas nostalgic după Ceaușescu. Nu fac politică, dar fiecare are dreptul la opinie”.
„Eu în 1988, la 24 de ani, aveam Dacie nouă și bani pregătiți pentru alta care venea în patru, cinci ani. Câștigam 11.000 de lei pe lună la vulcanizare, în condițiile în care un maistru în fabrică nu avea mai mult de cinci mii. Păi și-atunci cum să mă plâng?!”, explică nea Fane.
De trei decenii e pe strada Popa Tatu
Apoi revine la povestea și pasiunea sa pentru vulcanizarea pe care o îngrijește și acum, aproape de Piața Victoriei și Guvernul României.
„După ce-a venit Revoluția, cei de la Cooperativa Metalo Casnică m-au repartizat aici în 1996. De aproape 30 de ani e casa mea. Fără nicio îndoială, dar eu sunt cel mai vechi vulcanizator activ din București. Ca să nu zic, bătrân. Ha, ha, ha!”.
Lumea nu se mai oprește ca pe vremuri cu o pană sau o echilibrare de roți, „dar am doi, trei clienți fideli care încă mai vin la mine. Plus oamenii de prin cartier. Mi-au rămas fideli. Mai o lucrare, mai o poveste. Ne facem de lucru”.
„Au apărut ăștia cu service-urile lor și ne-au luat clienții. Păi, domnule, în 1985, în tot Bucureștiul erau doar trei, patru vulcanizări cu aparate de echilibrare a roților. Pe Colentina, pe Magheru și pe Eminescu… Acum e foarte greu să supraviețuiești. Abia o mai facem”, își încheie povestea domnul Ștefan.
Care așteaptă telefonul pentru „orice e nevoie, eu sar să îi ajut”.