La granița cu o viață nouă. Un reportaj-documentar Elle despre ce se întâmplă cu adevărat cu refugiații din România

Îmi place în România, e țara mea acum și aici vreau să rămân

Hind, refugiată din Irak 

Câți dintre
noi, cei născuți aici, am putea spune același lucru? Statisticile plasau
România, în 2017, pe locul al doilea în lume, după Siria, în ceea ce privește
migrația. Din 2007 și până în 2017, vreo 3,4 milioane de români trecuseră
granițele țării. În timp ce tot mai mulți români încercau să găsească un trai
mai bun în alte părți ale lumii, sute de refugiați își găseau în România o casă
nouă.

Primii pași spre cetățenie

Când am început documentarea pentru acest material, nu știam nici eu prea
multe despre refugiații din România. Nu fac parte din realitatea noastră cotidiană,
așa că de ce le-am acorda o atenție prea mare, nu-i așa? Am pornit călătoria
într-o dimineață de sâmbătă, la centrul ActivRandom, o organizație
nonguvernamentală care vine în ajutorul migranților pe partea educațională și
culturală. Unul dintre proiectele pe care le desfășoară este să ajute migranții
să obțină cetățenia română, oferindu-le cursuri despre Constituția, geografia,
istoria, civilizația și cultura țării, materii obligatorii pentru examen.

Zece oameni, de toate vârstele, din toate colțurile lumii, scriau
conștiincios notițe despre Emil Racoviță, Henri Coandă și motorul cu reacție
sau Vârful Moldoveanu. Le puteam citi nedumerirea pe chipuri, când auzeau
vorbindu-se de vegetație „albină“ sau când li se prezenta peștera
„Scorțișoara“. Apoi toată sala izbucnea în râs, iar Denisa, unul dintre
voluntarii ONG-ului, le explica de la capăt care-i treaba cu plantele din zona
alpină.

Țara cu pace

De ce România? Asta a fost una dintre primele întrebările pe care le-am
pus-o refugiaților pe care i-am întâlnit. Iar toți mi-au răspuns că au venit
aici pentru a avea o viață normală, o stare în care să nu le fie frică de
moarte când ies pe ușă.

Dacă pentru noi pacea este un dat, pentru ei e o himeră. Mulți s-au născut
în război, este singura realitate pe care o știu. Alții au fost nevoiți să își
părăsească locul de origine, persecutați prin prisma orientării lor sexuale sau
a religiei. Și probabil că acesta este cel mai important lucru pe care trebuie
să îl înțelegem când vorbim despre refugiați. Nici unul dintre ei nu și-ar fi
părăsit țara dacă propria viață nu îi era pusă în pericol. Nu au plecat fiindcă
aspirau la un job sau la o școală mai bună. Nu și-au riscat viața traversând
marea, mergând pe jos sute de kilometri sau ascunzându-se în camioane pentru că
se plictisiseră în țara lor. Și-au pus viața în pericol doar pentru a se putea
bucura de un drept fundamental. Cel de a trăi.

Născută în război

Sara (o să-i spun așa fiindcă și-a dorit să îi fie protejată
identitatea din motive de securitate) are 18 ani și vine din Afganistan. O
întâlnesc într-o dimineață de sâmbătă și stăm de vorbă preț de o oră. Deși
mi-ar fi plăcut să povestim mai mult, nu poate lipsi de acasă prea mult timp.
Trebuie să își ajute mama la treburile casnice, să aibă grijă de cei patru
frați și să se pregătească pentru Bacalaureat. În ciuda tuturor îndatoririlor,
debordează de energie. Mă întâmpină cu un zâmbet larg, însă de câteva ori nu-și
mai poate ascunde emoțiile și ochii i se umplu de lacrimi când își aduce aminte
de viața din Afganistan sau de greutățile pe care le-a întâmpinat aici. Deși
are doar 18 ani, Sara nu mai e de mult un copil, iar asta se vede în modul în
care vorbește și în care privește viața.

S-a născut în anul în care în țara începea cel mai lung și mai sângeros
război din istoria sa. Aproape 150 de mii de oameni și-au pierdut viețile, iar
două milioane și jumătate au reușit să fugă, cerând statutul de refugiat în
alte părți ale lumii. Sara face parte din minoritatea Hazara, unul dintre cele
mai persecutate grupuri din Afganistan, de secole bune. La atacurile constante
din partea talibanilor (pashtuni) s-au adăugat și cele ale grupării islamice
ISIS, motivate de credința șiită a grupului etnic din Hazarajat.

Copilărie sub teroarea bombelor și a persecuțiilor

Tatăl Sarei lucra în Parlament, încă un motiv pentru care familia era
persecutată. „Primea multe scrisori în care i se cerea să treacă de partea
talibanilor. Spuneau că, dacă refuză, o să fie omorât. Ultima amenințare ne-a
făcut să plecăm. Aflaseră unde locuiam, unde mergeam la școală. Știau tot ce
făceam. Tata venise în România la o conferință și nu s-a mai întors. A luat
aici statutul de refugiat. Dar i-a fost foarte greu. Cum nu știa limba, nu a
reușit să se angajeze și nu putea să ne trimită bani ca să vin și eu, împreună
cu cei patru frați și cu mama. A durat doi ani până când am putut să venim și
noi aici.“ Sara a reușit să ajungă împreună cu familia în România în siguranță
însă lucrurile nu au stat la fel pentru mulți dintre membrii familiei sale:
„Șase persoane din familia mamei au murit în apă, încercând să ajungă ilegal în
Europa. Unchiul tatălui meu a murit pe drum, din cauza frigului. Fiul lui
încerca să treacă granița ascuns sub un camion, dar după ceva timp a obosit și
nu a mai putut să se țină. A murit și el.“

Sara a crescut în sunetul bombelor și al atacurilor. Războiul și teroarea
erau singurele lucruri pe le cunoștea și la care aproape că devenise imună.
„Era ceva normal pentru noi. Când auzeam un boom, ne uitam unii la alții și
spuneam «A, o explozie», atât. La școală mergeam dimineața, la ora unsprezece,
și stăteam trei ore. De acolo și până acasă făceam un sfert de oră. Trebuia să
ne grăbim înapoi acasă. Dacă întârziam cinci minute, mama credea că ni s-a
întâmplat ceva. Nu puteam să mă plimb sau să ies din casă. Am stat aproape
unsprezece ani în Kabul, dar nu cunosc decât zona în care locuiam. Străzile nu
erau asfaltate și nici parcuri nu aveam. Dacă ieșeam, nu aveam siguranța că ne
mai întoarcem. Mai ales că multe bombe erau puse la școli și la moschee. Au
murit mulți colegi de-ai mei“.

Politicianul devenit paznic și limba română învățată în 3 luni

Despre mutarea în România, Sara spune: „A fost destul de greu. Stăteam
șapte persoane în două camere. Chiar dacă tata acasă lucra în Parlament și a
făcut și facultatea de Științe Politice, în România i-a fost foarte greu să se
angajeze. Primul loc de muncă pe care l-a  avut a fost ca paznic. Acum e puțin mai bine,
lucrează la o tipografie. Când am ajuns aici, eu eram în clasa a noua. Dar
fiindcă am plecat fără nimic din Afganistan, fără diplome sau alte acte, când
am vrut să mă înscriu aici la școală mi-au zis «Păi și noi cum putem să te
credem?». Am fost la cursurile de la Școala nr. 145 și la cele oferite de
AIDROM (Asociația Ecumenică a Bisericilor din România, n.red.) și în trei luni
am învățat limba română. Apoi, după ce am luat diploma, am reușit să mă înscriu
la liceu. Fiindcă nu ne ajungeau banii m-am și angajat. Mergeam la școală până
la ora două, iar apoi la muncă. Nu era neapărat greu, îmi plăcea că mă
ținea ocupată și nu mai aveam timp să fiu tristă.“

Tristețile și bucuriile din România

La liceu, Sara a avut noroc de colegi și profesori înțelegători. Nu au
discriminat-o și nici nu au făcut-o să se simtă marginalizată. Însă își
amintește episoadele în care a fost condamnată și jignită pentru locul din care
venea. „Eram odată în tramvai și au venit controlorii să îmi ceară biletul.
Le-am arătat cardul de azil și le-am explicat că transportul este gratuit
pentru solicitanții de azil. Nu m-au crezut și m-au obligat să cobor la Piața
Unirii. Acolo s-au strâns o grămadă de oameni care au început să țipe la mine,
să mă scuipe și să îmi spună că n-am ce căuta aici, să plec înapoi în țara mea.
Că, pe lângă faptul că nu sunt de aici, mai merg și gratis cu tramvaiul. Altă
dată eram în autobuz și cineva s-a luat de mine că purtam basma. Mi-a zis că aș
face bine să mă întorc de unde am venit, fiindcă îi vine să vomite când mă aude
vorbind. M-a rănit așa de tare că nici nu am putut să-i răspund. O săptămâna
întreagă am plâns“.

Dar Sara apreciază viața de aici și știe că nu își poate irosi timpul
trăind în trecut. Merge mai departe, cu speranța la un viitor mai bun. Anul
acesta se pregătește pentru Bacalaureat, iar apoi își dorește să intre la
Facultatea de Medicină. La finalul întâlnirii noastre, mi-a spus: „Aș vrea doar
ca lumea să se iubească mai mult. Să înțeleagă că, chiar dacă sunt o refugiată,
sunt tot un om.“

Camionul verde al speranței

Rizin vine din nordul Irakului, din regiunea kurdă. A spus da din prima
invitației mele de a vorbi. Asta fiindcă îmi spune că, dacă mai mulți oameni
vor vorbi despre acest subiect și vor înțelege situația refugiaților, lucrurile
se vor schimba.

Deși viața ei nu a fost ușoară și a trecut prin experiențe pe care noi,
ceilalți, de-abia ni le putem imagina, nu își pierde zâmbetul nici măcar o dată
în timpul interviului. Este plină de optimism și de speranță, iar starea ei e
contagioasă. Până și ziua ploioasă în care ne-am văzut a devenit mai puțin
mohorâtă.

 Ca și Sara, nu își cunoaște țara altfel decât în stare de conflict. Războiul era întregul ei univers. Soțul ei lucra în armată, iar ea era asistentă la unul dintre spitalele armatei. Viața le era pusă în pericol în fiecare zi, primeau amenințări cu moartea constant, așa că au decis într-un final să părăsească locul în care s-au născut. Și-au vândut casa, mașina, toate lucrurile pe care le aveau și în noiembrie 2016 au plecat ilegal. Ca majoritatea refugiaților, își doreau să ajungă în vestul Europei, în Germania sau în Franța, fiindcă auziseră că acolo condițiile de trai sunt mai bune. Din Irak au ajuns în Turcia, apoi în Grecia, în Serbia, și în cele din urmă în România.

Singurele lucruri pe care le aveau cu ei erau două ghiozdane în care se aflau lucrurile copiilor și banii pe care îi strânseseră pentru călăuza ce avea să îi aducă în Europa. „Din Turcia și până în Grecia am venit cu un camion, am dat 7.000 de euro pentru patru persoane. Din Grecia până în Serbia a fost chiar mai scump, 9.000 de euro. Îmi aduc aminte că era un camion verde. În spatele scaunului de la șofer era un pat, și ne-am ascuns acolo. Aveam câteva ciocolate cu noi și le dădeam copiiilor când ajungeam la graniță, ca să stea cuminți, să nu facă gălăgie. Din Serbia până în România a fost cel mai greu. Nu mai aveam bani să plătim călăuza, așa că am venit pe jos. Nu mai aveam mâncare, ploua, și a trebuit să mergem timp de zece ore. Eu eram și gravidă în luna a doua. Copiii se plângeau că sunt obosiți, dar le tot spuneam că nu trebuie să ne oprim, le promiteam că o să ne aștepte o viață mai frumoasă“.

Discriminarea de fiecare zi

La insistențele lui Rizin au continuat să meargă, până când au ajuns la
Timișoara. Au stat acolo timp de trei zile la centrul de cazare pentru
refugiați, iar apoi au ajuns la București. Aici au primit protecție subsidiară
și adăpost.

„Soțul meu suferă de epilepsie, așa că ne-au dat două camere. Dar
condițiile erau grele la cămin. Erau foarte mulți gândaci, bucătăria o
împărțeam cu alte cinci-șase familii.“

În ciuda condițiilor grele, fiindcă nu reușiseră să își găsească un loc de
muncă, au rămas în cămin doi ani, timp în care s-a născut și cel de-al cincilea
membru al familiei.

Dramele refugiaților nu se termină în momentul în care ajung într-o țară
sigură. Rizin îmi povestește cât de greu i-a fost să se integreze, să reușească
să își înscrie copiii la școală sau să găsească un apartament. „Nimeni nu
acceptă străini aici. E foarte greu pentru noi, refugiații. Când ne-am mutat de
la cămin, cei de la JRS (Asociația Serviciul lezuiților pentru Refugiați) ne-au
oferit o sumă de bani pentru a plăti chiria unui apartament. Dar nimeni nu voia
să ne dea în chirie o casă, cred că am văzut peste 50. Și apartamentul în care
stăm acum e al unui arab, doar el a vrut să ne ajute. Apoi a fost greu să găsim
un loc de muncă. Singurul loc pe care l-am găsit eu a fost la curățenie, iar
soțul meu a reușit să se angajeze la o frizerie a unor turci. Și ca să o
înscriu pe fiica mea cea mică la creșă a fost foarte complicat, fiindcă nu voia
nimeni să o primească“.

Discriminarea la adresa lor nu a încetat. „Odată, o femeie mi-a spus că
sunt musulmancă și că se teme să nu am o bombă cu mine. Am încercat să îi
explic că eu am plecat din țara mea tocmai din cauza bombelor. Cum aș putea fac
una ca asta?“. Deși când au plecat din Irak își doreau să ajungă în vestul
Europei, Rizin și familia ei au decis să rămână aici. De ce? „Fiindcă am găsit
aici o viață normală, fără război, și asta era tot ce voiam. Nu am venit pentru
bani, ci doar să trăim fără teama zilei de mâine. Să nu îmi mai fie frică când
copiii mei ies din casă“.

Drumul spre o viață normală…

Este lung și anevoios pentru cei mai mulți dintre refugiați. Cei mai mulți
ajung în Europa ilegal, riscându-și viața pe mare. Preferă să piară încercând,
decât să aștepte în țara lor o moarte sigură. Lupta nu se încheie nici măcar
când cred că au ajuns într-un loc sigur. La nivel teoretic, România are un
sistem bine pus la punct care să îi integreze. Realitatea este cu totul alta.

Te-ai gândi că, odată ajunsă în România, o persoană persecutată în țara de
origine va găsi susținerea și ajutorul de care are nevoie.

Dar până ca statul român să îi ofere protecție, trebuie să treacă
printr-un proces complicat și părtinitor, de multe ori.

Simina Guga, de la Salvați Copiii, lucrează de peste zece ani în domeniu
și mi-a explicat pe îndelete cum funcționează lucrurile. „O persoană care cere
azil ar trebui să fie crezută pe cuvânt și să i se aplice prezumția bunei
credințe. Însă la noi se pleacă de la prezumția că ceea ce spui este neadevărat
și trebuie să dovedești contrariul“.

Însă cum își poate dovedi, de exemplu, o persoană homosexuală orientarea
sexuală? În Iran, conform legii Sharia, relațiile sexuale între bărbați sunt
pedepsite cu moartea. Unul dintre puținii indicatori care le-ar putea garanta
azilul în România îl reprezintă semnele de tortură fizică. Însă nici acestea nu
sunt uneori suficiente pentru a le susține pledoaria.

„De cele mai multe ori, cei care cer azil pe motivul orientării sexuale nu
sunt acceptați, asta-i realitatea“, spune Simina.

Războiul, violența, refugiul forțat produc răni psihice extrem de adânci,
iar cei mai mulți dintre cei care caută azil aici sunt traumatizați sever. Cu
toate astea, trebuie să facă față unui interviu cu un ofițer care de multe ori
îi tratează ca pe infractori. Le sunt puse aceleași întrebări de nenumărate
ori, pentru a se asigura că spun adevărul, sau sunt puși să semneze
declarațiile pe care le-au făcut, fără a se asigura că au fost transcrise
corect.

Tortura, ca un mod de viață

„Au fost cazuri în care oamenilor le-a fost respinsă cererea de azil
fiindcă informațiile pe care le-au declarat erau scoase din context. Ofițerul
nu înțelesese tot și a scris doar o frază, care nu mai avea nici un sens“,
adaugă Simina.

Deseori, o altă problemă care îi împiedică să câștige protecția este
legată de percepția pe care o au față de ce înseamnă „tortură“.

„Sunt întrebați dacă au fost torturați, iar ei spun că nu. Pentru că o
femeie din Somalia nu știe că mutilarea genitală este o formă de tortură, e un
lucru obișnuit pentru ea. Ca specialist ar trebui să îți dai seama că pentru
persoana respectivă tortura înseamnă altceva față de ce reprezintă pentru noi.
Asta este una dintre criticile pe care noi, cei care lucrăm în domeniu, le avem
față de procedura de azil: că oamenii nu sunt ajutați, ba din contra. Unii
dintre ei chiar mi-au spus că au fost întrebați «și dacă e așa periculos, de ce
nu ai murit?»“, povestește Simina Guga.

Cei care se pierd pe drum

În cazul în care cererea de azil le este refuzată, cei care au solicitat-o
au la dispoziție 15 zile pentru a părăsi țara, altfel intră în
ilegalitate. Unde să se ducă? Cu ce bani? În cazurile fericite, în care au
reușit să plece cu ceva bani din țara lor, cea mai mare parte a resurselor s-a
dus către călăuza care i-a ajutat să ajungă în Europa. Singura șansă este să
conteste decizia și să dea în judecată Inspectoratul General pentru Imigrări
(IGI). Însă aici se vor lovi din nou de un sistem care nu dă doi bani pe ei.
Într-un articol publicat pe Rețeaua critică, Bogdan Rusu, psiholog în
cadrul Fundației Icar şi al organizației Salvați Copiii, descrie situația
câtorva persoane ale căror cereri de azil au fost respinse și care au contestat
decizia. Cei mai mulți nu s-au întâlnit niciodată cu avocatul primit din
oficiu. Nu sunt informați cu privire la cazurile lor, nu li se comunică
deciziile luate, sunt lăsați de izbeliște. „Se uită cu cinci minute înainte să
intre în sală, nu își dau deloc silința. Nu își dau seama că de prestația lor
depinde viața omului“, confirmă Simina Guga.

Centre de Cazare și Centre de Luare în Custodie

Fără reprezentare legală corespunzătoare, refuzurile rămân în picioare,
ceea ce înseamnă că oamenii trebuie să se întoarcă în țările de origine. Adică
în locuri în care sunt persecutați, în zone de război, în locuri în care
întoarcerea poate fi sinonimă cu moartea. Dacă nu părăsesc țara după ce le-a
fost din nou refuzată cererea, refugiații ajung într-unul dintre cele două
centre de detenție, de la Otopeni sau din județul Arad, până când vor fi
deportați. Centrele de Luare în Custodie Publică sunt structuri închise, în
care migranții fără drept de ședere pot fi ținuți până la 18 luni. Dacă după un
an și jumătate nu au fost deportați, sunt lăsați în libertate, având statutul
de tolerați. Asta înseamnă că au acces limitat sau aproape inexistent la
angajare sau la asistență socială.

Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) are în subordine șase Centre
Regionale de Cazare și Proceduri de Azil: la Timișoara, Șomcuta Mare, Rădăuți,
Galați, Giurgiu și București. Solicitanții de azil, refugiații sau cei care au
primit protecție subsidiară (se acordă persoanelor care nu îndeplinesc
condițiile pentru dobândirea statutului de refugiat, dar care au totuși nevoie
de protecție internațională) pot locui aici atât timp cât se află în programul
de integrare. Cei care au obținut protecție internațională pe teritoriul
României beneficiază de ajutor material nerambursabil, în valoare de 540 de
lei, acordat pentru un an de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, cu
posibilitatea de prelungire pe alte șase luni. De asemenea, pot primi și o
subvenționare de 50% din chirie de la IGI pentru un an după finalizarea
programului de integrare.

Realitatea contrazice numerele și statisticile

Pe lânga asta, reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări
mi-au răspuns la câteva întrebări, transmițându-mi că cei care au primit
protecția statului român au parte și de consiliere socială și psihologică, și
de cursuri de limba română organizate de Ministerul Educației, Cercetării și
Tineretului prin inspectoratele școlare. Toate măsurile întreprinse de stat
trebuie să îi determine pe beneficiarii de protecție internațională să se
autosusțină, să devină independenți și să participe activ în societate.

Citind toate astea, ai putea crede că statul român oferă un real ajutor
refugiaților și că, deci, situația lor nu este foarte gravă. Dar realitatea
contrazice numere, statistici și ordine de lege. De exemplu,
Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil București e descris de
autorități că având cabinet medical, cluburi, sală de sport și spații de joacă
pentru copii. Când am ajuns acolo, am dat însă peste o clădire veche, care
părea mai degrabă părăsită și unde tencuiala stătea să cadă. Toți refugiații cu
care am vorbit se plângeau de condițiile precare de trai de acolo, însă era
singura variantă pe care o aveau. 

Cursuri de limba română ”ca să fie”

Cât despre orele de limba română organizate de Ministerul Educației, ele
se țin în București într-un singur loc, la Școala Generală nr. 145. „Oamenii
sunt destul de dezamăgiți de calitatea cursului. Profesorii nu sunt
specializați în a preda limba română ca limbă străină. Ei știu să o predea ca
limbă maternă. Și de aici multiplele probleme. Spre deosebire de alte țări, noi
bifăm că facem lucruri, că avem cursuri, dar practic nimeni nu se gândește
că omul ăla nu se poate duce de la ora 13 la 15 sau de la 15 la 17 la cursuri,
în cartierul Baicului. Fiindcă el încearcă să își găsească un loc de muncă. În
Germania, de exemplu, le plătesc chiria o perioadă și le dau și bani. Timp în
care singura lor obligație e să se ducă la cursurile intensive de limba germană
oferite de stat. În România, dacă tu stai în chirie și primești 540 de
lei, nu poți să plătești și chiria, și întreținerea, și mâncarea. E clar că o
să te angajezi și dacă muncești nu ajungi la cursurile lor“, spune Simina.

Sistemul le pune ”bețe în roate”

Integrarea lor în societate este primordială, însă sistemul nu pare că
face altceva decât să le pună bețe în roate. De foarte multe ori, accesul
la servicii le este îngrădit de actele care le lipsesc. Fără ele, este
imposibilă continuarea studiilor sau obținerea unui loc de muncă calificat,
fiindcă sistemul legislativ din România nu este adaptat acestor situații. Cei
mai mulți dintre refugiații care au ajuns aici nu aveau nici măcar buletine, ca
să nu mai vorbim despre diplome de studiu. Aflați în imposibilitatea de a
demonstra studiile absolvite, erau înscriși automat în programul A doua șansă,
în care ajungeau în clasa întâi, chiar dacă în țările de origine terminaseră
studii universitare. „Practic, tot sistemul e făcut în așa fel încât, dacă nu
ai educație dovedibilă, nu poți să faci nimic în țara asta. Doar să
muncești ca necalificat, chiar dacă tu erai doctor în Siria“, accentuează
Simina.

Alte țări încearcă să-i facă utili și autonomi

Lucrurile stau total diferit în alte țări ale Uniunii Europene. Există
sisteme prin care le sunt evaluate cunoștințele.

Chiar dacă nu au acte, sunt înscriși la cursuri de calificare, li se
oferă cursuri intensive de limbă, toate pentru a grăbi procesul de integrare.

 Scopul este de a-i face cât mai
utili, fiindcă astfel vor putea deveni autonomi, vor avea un loc de muncă și
astfel vor deveni plătitori de taxe. „Ei au o viziune, pe când în România e
clar că nu există una. Fiecare e pe cont propriu, reușește cum poate. Se
mai bat ONG-urile cu diverse instituții pentru ei, mai depunem o cerere, o
petiție, mai ajungem în instanțe. Te lupți cu fiecare caz în parte, fiindcă la
noi nu există o viziune de ansamblu“, încheie Simina.

Urmărește-ne pe Google News