ComenteazăEste aproape o blasfemie sa spui ca Octavian Paler a murit. Ca nu va mai patrunde in casele si constiintele oamenilor, aproape certandu-i ca nu gandesc indeajuns, ca se lasa victime minciunii si ipocriziei, paturicismului politic si pornirilor unor hulpavi. Indiferent de culoarea in care se vopsesc de la o zi la alta, indiferent de cui sau carui partid apartin demagogiile sterpe, parsiv drapate in dragostea de patrie si neam. Spirit deopotriva academic si militant, scriitor de o profunzime rara si, deopotriva, publicist si moralist sagace, Octavian Paler a fost, pana cand si-a lasat peronul pustiu, egal cu el insusi. Nu a facut compromisuri, nu a pactizat cu puterea, dupa cum nici nu a alergat dupa cinuri facile, de yesmeni trisand profesia. Cand a avut ezitari ori chiar erori, si le-a reprosat siesi in primul rand. Pentru a avea astfel indreptatirea sa-si indrepte verbul necrutator impotriva oricui incerca sa-i minta neamul, sa-i fure tara pe care a iubit-o cu o patima pe care doar seva venita prin radacinile sale i-o putea da.
A dispretuit vitriolant troaca politica, uratenia ei interesata. A luptat cu toata fibra sa contra mizeriei spirituale fara de frontiere si fara de partid. Si-a construit astfel propriul ‘monument de arama, dainuind peste ani. Multi l-au iubit. Multi nemernici l-au urat. N-au cutezat acestia sa-i atina calea. L-au hartuit, insa, sub protectia anonimatului, potai lase, unele chiar naimite, prin insulte groase si scursuri aruncate pe Internet, goale de continut – si ce mult ii placeau polemicile cordiale! – insa pline de invective, pe care nu avea cum le intelege. Pana cand i-a obosit nu spiritul, ci inima. Si Octavian Paler, cu un zambet discret, a murit. Adica, a plecat putin, sa se odihneasca.