ComenteazăTânăra a absolvit Facultățile de Teologie ortodoxă și Filosofie, iar în prezent este doctorandă în Filosofie, cu o temă de filosofie morală și politică. Fiind o persoană activă, căreia îi place să se implice în proiecte civice, Laura ia în calcul și o carieră politică pentru viitor.
În această perioadă a pandemiei, Laura Stifter dorește să își exprime public temerile referitoare la cum îi vor afecta regulile de distanțare socială viața ei și a celorlalte persoane din comunitatea celor cu dizabilități.
Pentru nevăzători, contactul fizic cu ceilalți este esențial
Ca nevăzător, este bine să ai abilitățile psihologice necesare pentru a cere ajutorul oricui atunci când ai nevoie de el, spune ea. Noile reguli de distanțare socială pot deveni un obstacol în plus care să descurajeze nevăzătorii pentru a avea o viață socială și profesională activă.
– Reporter: Care sunt temerile cele mai mari în legătură cu această pandemie?
– Laura Stifter: Sigur, există temerea legată de pandemia propriu-zisă, dar și temerea legată de statutul meu de persoană cu dizabilități. Pentru o persoană cu dizabilități vizuale, contactul fizic cu ceilalți este foarte important din perspectiva incluziunii sociale și a șansei de a duce o viață independentă în societate.
Un nevăzător, într-o țară în care transportul, instituțiile publice sunt prea puțin accesibilizate, are nevoie de ghidaj din partea celorlalți, ghidaj însemnând oferire de informații privind orientarea, dar, uneori, ghidajul presupune inclusiv să fim luați de mână și să ni se arate unde sunt treptele. Sau cum să traversezi ca semaforul să nu fie pe roșu, neexistând suficiente semafoare audio.
Sigur, în această perioadă în care se recomandă distanțarea socială (înțelegându-se prin asta păstrarea distanței fizice), contactul fizic va fi imposibil. Și atunci posibilitatea unei vieți cât de cât autonome în societate devine și mai problematică.
– Înțeleg temerea, dar cred că oamenii vor găsi înțelegere pentru astfel de situații și vor acorda acest ajutor.
– Dacă oamenii vor rămâne la fel de speriați, dacă sentimentul de panică va continua, va putea apărea, în anumite contexte, frica de a te apropia de celălalt.
În tot acest context, soluția cea mai sigură este accesibilizarea locurilor publice, a infrastructurii, a instituțiilor. Dacă instituțiile publice, mijloacele de transport etc. vor fi accesibilizate pentru particularitățile persoanelor cu dizabilități, contactul fizic nu le va mai fi acestor persoane indispensabil pentru a ieși din izolare.
Uneori o rampă de acces, un semafor audio, un covor tactil sau accesul la un telefon/computer cu screen-reader poate facilita unei persoane cu dizabilități trecerea de la o viață izolată și lipsită de perspective la o viață independentă și împlinită în societate. De aceea, în contextul noilor reguli de distanțare fizică, accesibilizarea locurilor publice și accesul la tehnologii asistive a devenit o urgență pentru cetățenii cu dizabilități.
– Mergi singură la muncă?
– Merg cu taxi sau cu cineva dintre prieteni sau din familie. Mijloacele de transport în comun sunt prea inaccesibile pentru persoanele cu dizabilități.
Scad și mai mult șansele persoanelor cu dizabilități de a fi angajate
– Ce alte probleme identifici în noua noastră “normalitate”?
– Cred că vor exista probleme mari în privința șanselor de angajare. Persoanele cu dizabilități erau și până acum una dintre cele mai discriminate categorii de cetățeni în privința angajării, a găsirii unui loc de muncă. Separarea școlilor speciale de școlile normale favoriza, încă din anii copilăriei, o formă de excluziune socială.
Ca
nevăzător poți foarte ușor să lucrezi cu laptopul, dacă ai un program audio
care să-ți citească monitorul. Or, dacă locul de muncă nu este dotat cu aceste
tehnologii minimale de accesibilizare, nu vei putea să lucrezi în domeniul
respectiv. La toate aceste aspecte, se vor adăuga și efectele crizei economice.
În cazul meu, aș avea nevoie de un catalog electronic. Până acum exista numai catalog simplu. Dacă ar avea catalog electronic, profesorul cu dizabilități vizuale nu ar mai avea nevoie să ceară de fiecare dată ajutorul colegilor de cancelarie pentru a trece notele în catalog. Pentru că ar avea independență totală.
Statul
român, din fondul dizabilității (a cărui constituire a fost propusă de mult
timp de către activiști civici și partide politice), ar putea achiziționa și
pentru mediul privat aceste instrumente de care o persoană cu dizabilități are
nevoie.
Pentru nevăzător ar fi util și un covor tactil, care te ajută să simți unde sunt treptele. Există anumite tehnologii, o aplicație, care să te orienteze, pe unde să o iei pentru a ajunge, de pildă, într-o anumită cameră în clădirea respectivă. Tu îți poți instala gratuit aplicația pe telefon, dar trebuie să existe și accesibilizările necesare în clădire.
Persoanele cu dizabilități cu venituri mici ar trebui ajutate financiar, de către stat, pentru achiziționarea unui telefon sau laptop.
Suntem în situația unor copii care pot ieși din casă doar cu părinții
– Acum, în perioada “stai acasă”, ai ieșit din casă?
– Am ieșit, dar doar cu cineva din familie, e complicat să vină un prieten la tine să te ia, să ieșiți. Perioada stării de urgență ne-a adus pe noi, cei cu dizabilități, în situația unor copii care pot ieși exclusiv cu părinții sau cu alte persoane din imediata apropiere (vecini, de exemplu), limitându-ne astfel în mod dramatic viața socială.
Ca nevăzător este bine să ai abilitățile psihologice necesare pentru a cere ajutorul oricui, atunci când are nevoie de el. Nu este nici o rușine să cer ajutorul elevilor sau colegilor. Doar să fii independent, să nu depinzi de o singură persoană.
– Aveai o viață socială înainte de pandemie?
– Eu, da. Există însă persoane nevăzătoare care, în mod normal, stau foarte mult timp închise în casă din cauză că nu au reușit să se angajeze sau că nu și-au format abilitățile necesare pentru a fi mai independente.
În
schimb, pentru cei cu viața activă este o traumă. Eu, de exemplu, toată adolescența,
toți anii de facultate, am studiat enorm, am muncit foarte mult pentru a reuși
să nu stau închisă în casă. Să reușesc să mă angajez. Mă implic în proiecte
civice, îmi doresc să am și o carieră politică. Să fiu cât mai activă în
comunitate. Am suportat destul de greu această perioadă de lockdown.
Pe de altă parte, persoanele cu dizabilități au, în general, parte de hiperprotectivitate, de paternalism. Oamenii te ajută inclusiv în contexte în care nu ai nevoie de ajutor și singurul lucru pe care ți-l dorești este să faci un anumit lucru în mod independent. Și nu poți pentru că nu ești lăsat. Acum, în contextul stării de urgență, acest paternalism de care eu fugeam
s-a accentuat și mai mult, de vreme ce însuși statul îi protejează pe cetățeni prin constrângere.
Persoanele
cu dizabilități au mari probleme în instituțiile medicale, de exemplu, fiindcă
nu li se respectă dreptul de a lua decizii.
Medicii nu îi lasă să semneze acele formulare de consimțământ, vor să vorbească cu aparținătorii. Tu le explici că dizabilitatea ta este fizică, nu ai nici o problemă de discernământ, dar medicul zice nu, trebuie să decidă aparținătorul. Aceste contexte de viață sunt frustrante, să nu fii lăsat să decizi pentru tine. Să fii urmărită atunci când ai învățat un traseu foarte bine, știi că te descurci, dar invarabil se ține cineva după tine. Toată această atitudine paternalistă s-a generalizat în perioada pandemiei.