Când mă gândesc la românii emigranţi, am o strângere de inimă, dar imediat îmi trece şi cordul tresare de bucurie. Nu-i o atitudine duplicitară, dar nu ştiu cum să reacţionez. Pe de o parte, mă doare că românii au plecat pentru o bucată de pâine la dracun praznic, s-au răspândit precum sarea pământului. Pe de altă parte, s-a împlinit visul lui Emil Cioran. Suntem colonizatori, cotropitori, avem în sfârşit o atitudine de imperiu. Am ieşit din faza defensivă a istoriei. E imposibil ca, oriunde te duci în lume, să nu dai peste nişte conaţionali. Ţin minte că, în urma unei documentări la Ministerul Afacerilor Externe, am descoperit că şi în Papua Noua Guinee trăiau doi români. Vorba galeriei rapidiste: peste tot suntem acasă/uşile ni se deschid… Ieri, Ministerul spaniol al Muncii şi Imigraţiei a anunţat că românii reprezintă cea mai mare comunitate de cetăţeni străini, cu 840.682 de rezidenţi. Românilor le plac copiii, adoră să se înmulţească, să-şi perpetueze neamul. Nu vor putea să ne asimileze pe toţi! Cât de curând, ibericii vor învăţa cine a fost Creangă, nu doar Miguel de Cervantes, Ştefan cel Mare va rivaliza în popularitate cu El Cid, iar UDMR va lupta alături de ETA pentru autonomie. În câţiva ani, să nu vă miraţi că vreun Don Felipe de la Cruz va susţine că-i “pui de dac” şi va plânge când o va auzi pe Ileana Sărăroiu. Uniunea Europeană, dar şi istoria au modificat destinul naţional. Astăzi e firesc să mănânci mici la Paris, sarmale la Madrid şi chiar să te enervezi că la Bruxelles n-au ciorbă de burtă. “Băiete, dar ardeiul şi smântâna, unde-s? Asta-i servire?”

 
 

Urmărește-ne pe Google News