Liber la cuvânt | E vorba totuşi de țara mea

Politicienii, sau clasa politică românească, s-au obişnuit de secole să-şi toarne adversarii la o stăpânire. Odinioară se mergea la ÎnaltaPoartă, la Istanbul,ulterior la Viena, la Berlin sau la Moscova. Astăzi drumul pârei şi al slugărniciei duce la Washington şi la Bruxelles. Nu pricep în ruptulcapului de unde vine acest sado-masochism politic românesc, convingerea căodată denunţaţi la “ăi mari” adversarii politici vor fi desfiinţaţi. Proceduranu doar că e păguboasă, ci demonstrează mentalitatea unei slugi netrebnice, a unui om care nu a învăţat că e liber, că e stăpân pe soarta lui. E adevărat că există supraputeri, că nu suntemlideri mondiali, dar cine poate fi mai presusde poporul român? N-am văzut eşec politic care să nu se termine cu ameninţarea: “Vom sesiza organismeleeuropene, internaţionale, Bruxelles, ONU,NATO, Haga, Biblioteca Congesului American şi Piaţa Piccadilly din Londra”. Un exemplu de conduită politică,nu doar de naţionalism luminat, l-a datHarold McMilan, prim-ministru al Marii Britanii între 1957-1963, care a explicat simplu: “Eu critic, din opoziţie, guvernul la putere, dar numai acasă, nu printre străini, căci e vorba totuşi deţara mea, «my country»!”. Uite gândire sănătoasă! Asta ar trebui să priceapă şi cei care la prima entorsă de unghie dau fuguţa în străinătate să-i picteze pe inamicii politici. Ce or crede oamenii ăia despre noi? Ne mai mirăm că ne ies vorbe că românul e laş, dar şi nestatornic, versatil? Neam de trădători care şi-auasasinat conducătorii ca nimeni alţii! Până când nu ne schimbăm noi atitudinea e dificil să fim trataţi şi priviţi altfel!

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro