Pe lista motivelor de indignare figurează politica preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy, faţă de pensionari, dictatura pieţelor financiare etc. Surprinzător pentru mine este că, în “potolita” Franţă, oamenii luptă şi azi pentru drepturile lor de cetăţeni. Şi au puterea de a se indigna. Nu-i vorba de revoltă, ci de resorturi interioare, de puterea de a lupta cu autorităţile, de a se bate cu un destin care le pare nefavorabil.

În plus, autorul manifestului, Stéphane Hessel, nu-i vreun tânăr în care clocoteşte sângele, un membru al tinerei generaţii care vrea să schimbe lumea. Are doar… 93 de ani! Ce deosebire faţă de România, unde lumea vegetează, supravieţuieşte pe muteşte. E drept că la noi manifestele, strigătele de revoltă, de indignare de acest gen au lipsit. Poate cu excepţia celor două din perioada interbelică: “Itinerariu spiritual” din 1927 al lui Mircea Eliade şi “Manifestul Crinului Alb”, 1928, datorat lui Sorin Pavel, Ion Nistor şi Petre Marcu-Balş (Pandrea).

De unde acest fatalism, această asumare a tuturor deciziilor neroade, indiferent de guvernare? Unii susţin că provine de la fatalismul “Mioriţa”, unul din miturile fundamentale ale neamului. E o scuză bună! Eu cred că din lene şi din laşitate! Chiar nu se mai revoltă nimeni?

Urmărește-ne pe Google News