Liber la cuvânt | Marcel Schapira şi datoria sa

Ieri s-a stins, la Paris, Marcel Schapira. Avea 90 de ani şi a fost, timp de 55 de ani, şeful masoneriei româneşti. Am avut marea cinste să-l întâlnesc. Fascinat de acest subiect, m-am deplasat, în 2009, în mod special, în capitala Franţei pentru a-l cunoaşte. Marcel Schapira m-a primit într-un apartament cochet din al 19-lea arondisment al Oraşului Luminii. De la etajul 13, o minunată privelişte îţi aşternea la picioare oraşul. Am vorbit ore-n şir, Schapira fiind o adevărată enciclopedie ambulantă. E greu, aproape imposibil să discuţi echidistant despre masonerie. Unii consideră această confrerie ocultă, alţii cred că masoneria construieşte – simbolic – edificiul universal al fraternităţii. E greu de jalonat, cu calm, printre cele două borne ale acestui subiect: de la hulă la admiraţie. De la mister la mistificare, de la ură la hiperbolizare. Cert este că Schapira a ţinut aprinsă, ani întregi, flacăra românismului la Paris. Iar printre prietenii lui cei mai buni – asta pentru aceia care latră aiurea – s-au numărat doi oameni de “dreapta“: Emil Cioran şi Mircea Eliade! A avut şi el, ca toţi oamenii, greşelile, slăbiciunile sale. Orgolios, a sprijinit disidenţe, şi-a renegat prietenii, a scris şi a rescris istoria masoneriei din exil în funcţie de antipatii. Rămâne însă în istorie drept singurul est-european care a condus o masonerie recunoscută în exil, cu propriul său Suprem Consiliu. Marcel Schapira a fost un om fascinant, căruia orice jurnalist ar fi vrut să-i scrie memoriile. “Nu mi-am făcut decât datoria. Atât. Datoria de român şi mason“, spunea el. Dumnezeu să-l ierte!

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro