“Să nu uităm”, spunea apostolul neamului, Nicolae Iorga. Ei bine, eu nu vreau şi nu pot să uit. Nu uit că am fost timp de secole o populaţie “tolerată” în Transilvania. Deşi eram majoritari şi la noi acasă, nu veniţi din pustiile Asiei. Iar asta a durat până în anul 1863.
Eu nu uit că, la 16 septembrie 1437, unui popor i se interzicea prin “uniunea frăţească” a nobilimii maghiare şi a clerului, a saşilor şi a secuilor dreptul de a se instala la oraşe, de a construi biserici din piatră şi de a-şi face case din acelaşi material. Da, românii nu au avut voie să stea în oraşe, iar mai târziu li s-a permis să circule pe stradă, dar nu pe trotuar!!! Decizia din 1437 nu a fost întâmplătoare, aceleaşi măsuri fiind luate şi de “Dieta Sălbatică” de la Pesta din noiembrie 1514!
Umilinţă? E puţin spus! Iar cum bine observă istoricul Ioan Talpeş, tot nouă ni se reproşează până în prezent “incapacitatea” de a crea civilizaţie. Păi dacă nu aveam dreptul de a sta într-un oraş, şi doar la ţară, ca iobagi? Şi iată că, în anul de glorie 2011, apare un maghiar care-l spânzură de Avram Iancu. Pe “crăişorul munţilor”, acest Hristos al românismului din ţara Ardealului, care a spus memorabilele cuvinte: “Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim”. Şi nu păţeşte nimic, culmea, fiind un angajat al statului român! Ce credeţi că păţea în Franţa dacă- l spânzura pe Napoleon? Sau în Italia dacă- l atârna în ştreang pe Garibaldi? Vă spun eu: era linşat de viu! Nici poliţia nu-l scăpa!
Nu-i nevoie “să devenim din asupriţi asupritori”, cum spunea Iuliu Maniu, dar extremiştii maghiari au luat- o rău razna!
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro