ComenteazăŞtiu doar atât! Pe retina copilului de doar 16 ani a rămas întipărită o bucurie pe care probabil nici nu o va mai vedea vreodată. Oameni străini, care se uitau chiorâş unul la altul, acum, cu lacrimi în ochi, se sărutau la colţuri de stradă. Ţara triumfa! Deşi nu erau artificii, le puteai auzi în aer.
Era un Crăciun, o renaştere spirituală, un Revelion al speranţei aşteptat de 50 de ani! Şi mai era o solidaritate umană demnă de un Rai, neverosimilă! Clipe pe care Dumnezeu nu le oferă tuturor, şi atunci poate doar o da- tă-n viaţă. Un delir supraraţionalist. Un popor drogat cu fericire! Ce-a urmat se ştie. Oameni ucişi de “terorişti”, Iliescu, mineriade, acuzaţii peste acuzaţii. Iar mai presus de toate, o ţară târâtă-n tranziţie şi din ce în ce mai tristă. Ca şi cum ar coborî pe o spirală spre un hău necunoscut! Nu ştiu de unde-i blestemul ăsta! Cu cât ne îndepărtăm mai mult de 22 decembrie 1989, devenim mai răi, mai perverşi, mai inumani. Nu vreau să aud – măcar în această zi – de emanaţi, de FSN, de Iliescu, de KGB şi de ruşi. Lăsaţi-mă să-mi încălzesc inima cu imaginile de atunci! Cu maximumul de bucurie a unui popor pe care-am putut-o trăi!