ComenteazăSe face pipi direct in strada
Pe masura ce ne apropiem de Kandahar, locuintele devin mai „moderne”. Vedem si masini, cele mai multe vechi de zeci de ani, toate in stare jalnica. Printre ele, mici camionete pe post de autobuze, intesate de oameni, si, din cand in cand, autoturisme de teren, Toyota sau Nissan. Nicaieri, nici un semn de circulatie.
Intram in oras. Daca scot din cadru automobilele, ma aflu in plin Ev Mediu islamic. Totul e o ruina printre turbane. Nici o cladire nu are mai mult de doua etaje. Saracia acestor oameni e inimaginabila. Nu au nimic. Nimic! Nimic, in afara de zambet, de o privire vie si de hainele de pe ei, care sunt ponosite si nespalate. Ne fac semne prietenoase. Mizeria e de nedescris. Atmosfera pute efectiv, aerul e uscat, praful ne crapa buzele. Pe langa ziduri sunt gropi unde barbatii isi fac nevoile, un fel de WC-uri publice. Pentru pipi, stau precum femeile, cu mentiunea ca nu iau penisul direct in mana. De obicei il sustin cu un bat sau cu o sfoara. Altii mai pun tarana in palma.
Hotaram sa mergem spre bazar. E vorba de niste strazi unde se vand mancare si tesaturi. Carnea de oaie atarna in galantare direct in strada, bazaita de muste, graul si orezul sunt pe trotuare precum mormanele de nisip de pe la noi. Sunt cate cinci vanzatori la taraba, clientii oricum vin din an in Paste. Pe aici, statul degeaba e sport national.
Oprim masina, iar An-ca, fata de la Realitatea TV, se duce sa-si cumpere o marama. Altfel, vorba lui Farid, isi risca viata pe strada, fiind imbracata doar in blugi si tricou. Negociaza incadrata de noi si de translator. Da cativa dolari, isi mai ia si o burqa (celebrul vesmant care acopera fata femeilor) si dam sa iesim. Ne trezim inconjurati de vreo 30 de insi: jumatate din ei sunt dubiosi, cealalta jumatate sunt cersetori. Apar si vanzatori ambulanti, schimbatori de valuta, plus alti negustori de toale, care ne imbie sa le luam marfa. Colegii mai dau vreo 20 $ pe 15 turbane. O rog pe Anca sa-mi faca o poza, se apleaca, i se vede buricul si gluma se ingroasa. Afganii bolborosesc, unii au priviri hulpave, altii sunt incruntati.
Ajungem la masina, trebuie sa mergem la sediul unui ziar local. Intram intr-un ambuteiaj. Nu sunt reguli de circulatie. Claxoane la greu, motociclete, doua-trei oi printre masini, gaini, pisici, cate unul care intoarce cand ti-e lumea mai draga… E clar, aici sunt cei mai buni soferi din lume. Avansam incet-incet. Cand stam pe loc, automobilul e inconjurat de chipuri curioase. Parem indiferenti, dar avem o senzatie de frica.
Un salariu bun este 25 $
Ajungem la „redactia ziarului”. Patron, redactor-sef si unic angajat este un singur om, care sta la o masa ca vai de ea. El centreaza, el da cu capul. E propriul sau sef, pentru 25 $ pe luna. Miroase a transpiratie ca toti ceilalti, e doar un pic mai pieptanat. Foaia e alb-negru, cam cat patru pagini din Libertatea. Mai vedem televiziunea locala, care inca nu emite. Coordonatele sunt cam aceleasi, adaugati in cadru inca vreo trei nespalati si aparatura din timpuri imemoriale.
Mai mergem pe strazi periferice, pentru a face fotografii in liniste. Totul seamana la Kandahar. O, Doamne, ce saracie! Ma intreb din ce traiesc oamenii astia? Imi dau lacrimile de mila lor. Impresionanti sunt copiii. Veseli, inocenti, dragalasi, sociabili. Habar n-au ce viata ii asteapta. Ma impac cu gandul ca Dumnezeul meu e mai bun decat Allah al lor. Timpul expira si ne intoarcem la baza, cu gandul la Romania. Zambesc, dar nu e zambetul meu. N-o sa mai pot spune niciodata ca noi o ducem rau.