ComenteazăM-a frapat elanul cu care se discută conflictul din Libia. Unii erau chiar dezamăgiţi, profund tulburaţi că ţărişoara noastră nu fusese invitată să ia parte.
Una din marotele politicienilor români, via Caragiale, este aceea că trebuie să participăm activ la destinul planetar. Că marile cancelarii sunt cu ochii pe noi! În realitate, de cele mai multe ori ne ignoră, habar n-au şi nici nu le interesează ce se întâmplă la noi, pe Dâmboviţa.
După alungarea Regelui, în 1948, Ana Pauker a intrat în panică. Relaţiile cu americanii începuseră să scârţâie. Pe cine să trimită ambasador în SUA? Ce reprezentant al României cotropite de sovietici putea avea credibilitate peste Ocean? Bine sfătuită, l-a ales pe Mihai Ralea, directorul revistei “Viaţa Românească”. Avansat de urgenţă la ultimele grade într- o organizaţie discretă, Ralea a aterizat la Washington, ministru plenipotenţiar. Şi-a prezentat scrisorile de acreditare lui Harry S. Truman. Amabil, preşedintele american a încercat să facă conversaţie. Truman a fost un preşedinte admirabil, dar nu avea nicio legătură cu istoria, cultura, fiind total “paralel”. După ce a tot sucit nota scurtă făcută de cei de la Departamentul de Stat, şi-a luat inima-n dinţi şi l-a întrebat pe Ralea: “Excelenţă, mai aveţi probleme cu dacii? Că noi suntem pe cale să le rezolvăm pe cele cu indienii. Dar ce-am mai tras!…”. Filozoful moldovean a ieşit până la urmă din încurcătură. Faptul în sine ne arată percepţia reală! Tare mi-e frică de faptul că şi azi suntem percepuţi oarecum similar. Iar noi ne dăm vitejii lui peşte!