Lumea ascunsă creată de statul comunist pentru a opri avorturile: „Dacă ne spui cine ți-a făcut, îi dăm voie să-ți salveze viața, dacă nu, te lăsăm să mori”

În 1986 președintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, definea într-o cuvântare rolul suprem al maternității în comunism: „Nu există îndatorire mai nobilă, mai de onoare a familiilor, a femeilor, decât aceea de a crește și a da țării cât mai mulți copii.”

Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1987, o femeie de 35 de ani se prezenta la spitalul din Zalău, județul Sălaj, cu o hemoragie puternică. Cadrele medicale îi puneau diagnosticul de iminență de avort.

Un raport din dosarele Securității comuniste menționează în limba de lemn a birocraților că intervenția medicală „a urmărit temporizarea avortului cu scopul de a obține declarații cu privire la manevrele avortive”. Pe scurt, femeia era suspectată că și-ar fi provocat un avort ilegal, iar cei care se ocupau de caz încearcau să o facă să mărturisească.

Documentul consemnează că, în repetate rânduri, pacienta a fost amenințată că nu se va interveni pentru ameliorarea stării de sănătate, dacă nu va recunoaște modul în care își provocase avortul.

Recomandări

Castelul Peleș a ajuns o ruină în proptele. Casa Regală și Ministerul Culturii negociază molcom cine să rezolve problema care accelerează degradarea

Timp de cinci zile femeia a fost lăsată în chinuri fără să i se administreze niciun tratament. Apoi a murit.

Actul care înregistrează negru pe alb uciderea lentă – în spital – a unei femei, în anii cei mai negri ai politicii pronataliste a lui Nicolae Ceaușescu, este singurul document de acest fel pe care l-a găsit istoricul Florin Soare în cercetările sale în arhive. Astfel de metode abuzive nu erau în general descrise în documente, realitatea fiind măsluită în fișele medicale și în rapoarte.

Rotițe în angrenajul mașinăriei de constrângere

Absurdul cazului de la Zalău e cu atât mai mare cu cât în raportul medico-legal s-a concluzionat că „nu există indicii pentru un avort provocat”. Prin urmare, femeia nu încercase să-și provoace pierderea sarcinii, clarifică Florin Soare într-un dialog purtat cu Jurnalul Decretului. Fusese, pur și simplu, un avort spontan.

Pacienta transformată în victimă a represiunii antiavort își declarase din proprie inițiativă sarcina la dispensarul medical, așa cum o cereau normele de atunci. Mai important, ea avea deja alți cinci copii. În cazul în care nu ar fi vrut să îl nască și pe al șaselea, femeia ar fi putut face (cel puțin teoretic) un avort în mod legal, căci normele în vigoare permiteau acest lucru în familiile cu mai mult de cinci copii.

Recomandări

Primele clipe ale dezastrului din Spania. Șoferii din Valencia așteptau liniștiți la semafor | VIDEO

Pe lângă copii, ea avea grijă și de soțul paralizat, dar și de tatăl său.

Actele descoperite de istoricul Florin Soare în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), instituția la care se află acum parte din dosarele Securității comuniste, nu precizează cine a luat decizia de a nu se interveni pentru salvarea pacientei de la Zalău. A fost vorba de cadre medicale? De un milițian? De un ofițer de Securitate sau de un procuror?

Nu e deloc un caz singular, căci un doctor îi povestea cercetătoarei Gail Kligman, autoarea volumului „Politica duplicității – Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu”, că procurorii chemați să autorizeze întreruperi de sarcină urgente la care existau suspiciuni de proceduri ilegale ajungeau la patul muribundei și spuneau: „Dacă ne spui cine ți-a făcut, îi dăm voie să-ți salveze viața, dacă nu, te lăsăm să mori.” 

Cazul prezentat mai sus pune problema multiplelor vinovății în impunerea prevederilor decretului antiavort din 1966, în monitorizarea vigilentă a respectării lor și în condamnarea eventualelor abateri de la regulile draconice.

România lui Nicolae Ceaușescu era un lagăr – dar orice lagăr are nevoie de gardieni zeloși, care să asigure mijloacele operative ale terorii. Consecințele Decretului 770 nu ar fi fost posibile fără zecile de mii de români care au implementat, cu râvnă, legislația antiavort a regimului. Fără aceste rotițe, angrenajul represiv ar fi fost o butaforie.

Recomandări

Alexandr Stoianoglo, candidatul prorus la președinția Moldovei, sponsorizat cu bani din România. Afaceristul care i-a plătit o vacanță de lux

România Decretului nu a fost un simplu ansamblu de legi decorative. A fost o rețea nevăzută de uniforme care s-au asigurat, vreme de aproape un sfert de secol, că femeile onorează îndatorirea nobilă de a da republicii socialiste cât mai mulți copii.

Represiunea ia formă, prima dată, în hârtii

Actul normativ din 1966 prin care s-au interzis aproape complet avorturile la cerere în România comunistă menționa că, în cazul urgenței medicale a unei întreruperi de sarcină, medicul avea obligația să anunțe procurorul. Fie înainte de intervenție, fie după – în scris, în maximum 24 ore. Anchetatorii urmau să constate, pe baza avizului medicului legist şi a oricăror alte date, „dacă intervenţia pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesară”.

Pentru a se asigura că prevederile decretului nu erau încălcate, mai multe instituții au fost implicate în diferite operațiuni de monitorizare, control și represiune. Pe lângă Miliție, procurori, Securitate, existau și colegiile de disciplină care aparțineau de Ministerul Sănătății. Ele ridicau dreptul de practică al medicilor condamnați de tribunale pentru că ar fi făcut întreruperi ilegale de sarcină, relatează istoricul Florin Soare pentru Jurnalul Decretului.

În viziunea cercetătorului, represiunea poate fi împărțită în trei etape.

Un ordin intern al Ministerului de Interne, emis la scurtă vreme după legiferarea decretului, atrage atenția asupra unor abuzuri prin care au fost „lezați” cetățeni. Sunt oferite câteva exemple. Documentul se găsește în arhiva CNSAS și a fost consultat de Jurnalul Decretului.

În urma unei sesizări anonime primite, seful Miliției din raionul Drăgășani (n.red – pe teritoriul actualului județ Vâlcea) ordonase să fie adusă „la sediul organului” o persoană care ar fi fost reclamată că e gravidă și că ar vrea să-și provoace avort. De acolo, femeia era „condusă” la o comisie medicală. Medicii stabileau că nu era gravidă și că nu-și provocase avort. Mai mult, în ziua următoare, persoana acuzată venea la Miliție și cu un certificat care arăta că e de fapt virgină.

După alte patru zile, locțiitorul comandantului, deși cunoștea rezultatele verificările anterioare, o chema din nou la miliție și în fața comisiei medicale pentru a se convinge că acel certificat e autentic.

În documentul Ministerului de Interne sunt înșirate și alte situații umilitoare pentru femeile cercetate. Unii milțieni chemaseră la medicul legist femei gravide – „dintre care multe căsătorite” – pentru a fi controlate. Acestora li se ceruseră declarații-angajament că urmau să își păstreze sarcina. 

Ca și consecință a acestor situații semnalate, li se interzicea organelor de miliție să conducă femei la control medical pentru stabilirea „stării de graviditate”. De asemenea, se preciza că verificarea sesizărilor referitoare la încălcarea dispozițiilor decretului 770/1966 urma să se facă numai cu aprobarea șefiilor din Miliție.

Măsuri de lichidare imediată

Bruma de grijă afișată de uniformele statului în activitățile de control al respectării prevederilor Decretului 770 avea să se evapore însă definitiv la începutul anilor 1970.

Tonul birocratic se schimbă categoric într-un document din octombrie 1973. Un plan de măsuri din anul respectiv al Ministerului de Interne nu mai conține niciun cuvânt despre abuzuri sau despre nevoia de metode care să respecte demnitatea persoanei. În documentul consultat de Jurnalul Decretului se ordonă măsuri de „lichidare imediată” a oricărei manifestări de îngăduință în depistarea și cercetarea celor vinovați de încălcarea legii.

Planul conține și o măsură radicală, fundamentală pentru ceea ce avea să urmeze: șefii inspectoratelor județene erau instruiți să desemneze ofițeri de miliție care să facă parte din comisiiile de autorizare a întreruperilor de sarcină.

Erau luați la ochi medicii pensionați, studenții la Medicină, cadrele didactice de acolo, și chiar și unitățile medicale ale Ministerului de Interne și Ministerului Apărării. În închisori, cei deja condamnați pentru avorturi ilegale trebuiau trași de limbă sau înconjurați de informatori pentru a se obține noi date pe această „linie”.

O atenție deosebită urma să fie acordată și supravegherii personalului din unitățile medicale din mediul rural.

Propaganda trebuia întărită și ea. „Organele procuraturii și ale justiției” aveau misiunea să organizeze procese pe această temă cu publicitate lărgită. Presei comuniste trebuia să i se furnizeze date și materiale în vederea publicării, „prin care să creeze o opinie de masă împotriva persoanelor care încalcă normele legale în acest domeniu”.

Misiunile trasate în documentul strict secret începeau la mijlocul anilor 1970 să se răsfrângă în viața reală.

Flori de câmp însângerate

Nicolae Ceaușescu visa la o națiune de cel puțin 30 de milioane de români, iar într-un discurs din 1974 dădea încă o dată directiva asupra politicii de stat privind natalitatea: „O îndatorire de interes național este ocrotirea și consolidarea familiei, dezvoltarea conștiinței răspunderii acesteia pentru creșterea unui număr mai mare de copii, pentru formarea unei generații sănătoase, robuste, profund devotate cauzei socialismului.”

„Femeile au în această privință un rol deosebit și o misiune nobilă”, susținea liderul comunist. Cuvintele sale exprimau un deziderat, dar funcționau, în practică, și ca un avertisment. Toate româncele erau chemate să se pună, cu devotament, în slujba obiectivelor regimului. Pe cele care refuzau le așteptau, vigilenți, gardienii Decretului 770.

Datele consultate de cercetătorul Florin Soare în documentele din era comunistă arată că, doar în 1974, au fost organizate 245 de procese publice în România care vizau încălcări ale prevederilor anti-avort.

În intervalul dintre 1967 și 1973 au fost inculpate 6.350 de persoane, între care 83 de medici și 187 de cadre sanitare. Restul erau femei care recurseseră la avorturi clandestine sau persoane fără specializare medicală care le ajutaseră. Prin urmare, în prima perioadă de după legiferarea decretului, media era de aproximativ 1060 de persoane trimise anual în judecată în legătură cu întreruperi ilegale de sarcină.

Potrivit istoricului Florin Soare, statistica dosarelor penale nu includea numai cazurile de avorturi realizate în afara normelor decretului, ci și situații conexe, precum deținerea ilegală de truse de chiuretaj.

Soare explică faptul că procesele durau câteva luni, cu tot cu apel. Pedepsele dispuneau închisoare între un an și trei ani, dar și interzicerea unor drepturi civile pentru același interval de timp. 

Represiunea creștea la mijlocul anilor ’70 pentru că politicile pronataliste impuse de Nicolae Ceaușescu nu funcționau la randamentul dorit.

Într-un studiu publicat în Caietele CNSAS (2009), cercetătorul Liviu Marius Bejenaru oferă cifre provenite dintr-un raport al Direcției Judiciare a Miliției. În document se sublinia că „începând din anul 1969, numărul născuților a scăzut an de an, astfel că în anul 1972 s-au înregistrat 139.423 mai puțin născuți decât în anul 1967.”

Potrivit lui Gail Kilgman, rata fertilității a crescut brusc de la 1,9 în 1966 la 3,7 în 1967.

În 1973 rata fertilității coborâse însă la 2,4 – aproape de cea din 1966.

Cifrele demonstrau că populația începuse să găsească modalități de eludare a legislației. Cum s-au adaptat cetățenii o arată chiar culisele unui eveniment menit să sperie femeile să recurgă la un avort.

Filmul „Ilustrate cu flori de câmp”, regizat de Andrei Blaier, cu premiera în 1975, a făcut parte din arsenalul de propagandă al epocii. În lungmetraj, o tânără moare după ce face un avort clandestin, în condiții rudimentare. O altă fată, care știa despre ce s-a întâmplat, se sinucide.

După cum spune istoricul Florin Soare, lungmetrajul a fost prezentat într-un circuit de proiecții în fabrici, acest lucru fiind precizat explicit într-un plan de măsuri al Ministerului de Interne. 

Într-un interviu mai vechi, acordat în 2009, regizorul și scenaristul filmului, Andrei Blaier, povestea că soția lui de la momentul respectiv făcuse un avort ilegal chiar după premiera peliculei la Constanța. I-a ajutat un doctor, prieten al regizorului. Avortul a fost făcut în spital. Mai târziu, regizorul și soția lui au mai apelat o dată la doctorul respectiv. De data aceasta întreuperea de sarcină a avut loc chiar în casa cuplului.

Soția mea nu mai putea să păstreze sarcina pentru că nu reușea să o păstreze. Singura salvare pentru ea era asta. Însemna să o omor, nu?

Andrei Blaier, regizor:

Încolonați la Miliție

În 1979, la aproape șase ani după adoptarea primului plan secret de „reprimare” a avorturilor ilegale, ministrul de Interne George Homoștean își punea semnătura pe un alt plan de măsuri. Documentul menține tonul vehement referitor la abordarea politicii de natalitate forțată.

„Având în vedere pericolul social deosebit de grav” pe care l-ar fi reprezentat întreruperile de sarcină, milițienilor li se cerea intensificarea activităților de identificare și „combatere” a avorturilor ilegale.

Consecințele urmau să se vadă chiar în unitățile sanitare. Un medic român i-a povestit cercetătoarei Gail Kligman că epoca decretului a avut diferite straturi de manifestare, iar trecerea de la un deceniu la altul s-a observat în sălile de urgență ale spitalelor.

„S-a produs de-a lungul timpului o modificare a patologiei de avort pentru că au intrat pe piață (n.r – „piața” avorturilor ilegale) nespecialiști. În anii ‘70 veneau femeile cu sângerări ușoare, o zi-două de spitalizare și plecau. În anii ’80  din ce în ce mai multe cu injecții, stări grave, patologii în faze avansate.”

Anchetele penale, condamnările și delațiunile informatorilor Securității produceau un efect invers, paradoxal. Femeile apelau la persoane fără calificare medicală pentru a le face întreruperi de sarcină sau a le învăța cum pot să facă singure acest lucru. Cele mai multe dintre decese erau în categoria muncitoarelor și a casnicelor, din ce își amintesc doctorii.

„Acești procurori, acești judecători, acești milițieni au făcut mult rău! Au la activul lor măcar o parte din cimitirele femeilor care au murit”, consideră un doctor intervievat de Gail Kligman în cartea „Politica duplicității”.

O mărturie din aceeași lucrare amintește de faptul că un milițian avea sarcina de a sta zilnic două ore într-o maternitate.

Într-un interviu pentru Jurnalul Decretului, doctorița Iuliana Balteș și-a amintit cum, spre finalul anilor ‘80, ca medic stagiar la Maternitatea Bucur din Capitală, a dat peste cazuri similare, care au marcat-o pentru totdeauna.

Într-o gardă a intrat în trombă pe ușă un bărbat cu soția lui în brațe. El striga către medici: „Salvați-o! Salvați-o!”

„Noi ne-am dat seama că femeia murise. Nu puteai face nicio manevră până nu anunțai procuratura. (…) Dacă noi am fi declarat că femeia era deja moartă, ar fi intrat el la închisoare. Colega mea rezidentă mi-a făcut un semn discret și mi-a zis să încercăm să o reanimăm. Sigur că am făcut manevrele și i-am declarat decesul în camera de gardă.”

Iuliana Balteș își amintește că era vorba de un avort făcut acasă, iar femeia mai avea cel puțin trei copii. „Ce a putut să îndure femeia aceea și ce frică i-a fost să vină la spital dacă a ajuns pe ultima sută de metri. Probabil că decesul s-a petrecut în timpul transportului.”

Doctorița s-a întâlnit și cu reversul medaliei. Dacă femeile prinse că făcuseră un avort ilegal îi indicau pe cei care le ajutaseră, scăpau de închisoare, spune medicul. Și Iuliana Balteș s-a trezit chemată la Miliție. O femeie declarase că cineva din personalul medical al maternității i-a provocat o întrerupere de sarcină.

„Miliția ne-a aliniat pe toți doctorii și pe toate asistentele pe un hol – cei care fusesem de gardă în ziua respectivă – și a pus-o pe doamnă să ne recunoască. Doamna nu a recunoscut pe niciunul dintre noi. După aceea a mărturisit că, de fapt, nu fusese în Maternitatea Bucur. A fost traumatizant să te vezi la Miliția Capitalei, știind că n-ai făcut nimic…”

La interogatoriu, milițianul a fost civilizat, spune Iuliana Balteș, dar foarte persuasiv.

Norma de condamnări

Ce se întâmpla spre finalul anilor 1980 fusese influențat de o decizie din 1984 a Comitetului Politic al Partidului Comunist Român în care se punea iarăși accentul pe imperativul creșterii natalității.

Un al treilea plan secret de măsuri, aprobat de ministrul de interne George Homoștean în primăvara anului 1984, preciza că „vor fi luate în supraveghere informativă toate unitățile medico-sanitare, inclusiv cele care nu au secții de obstetrica ginecologie, precum si unitățile unde ponderea personalului o reprezintă femeile, după principiul muncii în colectiv.”

Într-un document din arhiva CNSAS, Securitatea raporta în 1985 în problema „Sănătate” că, de exemplu, în județul Cluj existau 72 de informatori și alți 13 colaboratori, cei mai mulți dintre ei fiind medici (54).

În 1984, în județul Timiș, erau raportate de Securitatea locală 51 de surse, între care 18 medici, 25 de asistenți medicali și 3 farmaciști. Printre elementele „ostile” din județ era menționat un doctor stomatolog care fusese condamnat pentru că făcuse întreruperi de sarcină.

La nivel național, potrivit statisticilor documentate de istoricul Florin Soare, în 1986 se dublează numărul persoanelor condamnate în problema avorturilor, comparativ cu 1985.

Dintre sentințele definitive 72% au fost pedepse cu închisoarea, 24% muncă corecțională, 3% suspendarea executării pedepsei și 0,2% amendă. În marea majoritate a cazurilor pedeapsa cu închisoarea era aplicată celor care întrerupeau sarcina unei femei. Femeia care își provoca singură o întrerupere era condamnată la munca corecțională sau amendă (în aproximativ 80% din cazuri).

În 1987, în închisorile din România comunistă se aflau 1319 persoane condamnate pentru provocarea ilegală de avort. Acestea reprezentau aproximativ 2% din numărul total al deținuților, arată cercetătorul Florin Soare pentru Jurnalul Decretului.

Delatorii care turnau gravide

Informatorii Securității au contribuit la creșterea numărului de anchete și condamnări raportate.

Printre cei care au furnizat din proprie inițiativă astfel de date a fost Gheorghe Toabeș. Potrivit hotărârii definitive prin care a fost declarat colaborator al Securității, la solicitarea CNSAS, acesta a fost recrutat în 1975 pentru supravegherea informativă a dispensarului medical din comuna Pietrari, județul Vâlcea

Ceea ce îl recomanda pentru recrutare, după cum arată documentele descoperite de cercetătorii CNSAS în arhivele Securității, este faptul că și înainte de formalizarea relației cu Securitatea se prezenta la Miliție pentru a da informații în legătură cu avorturi ilegale. „Cele sesizate s-au confirmat”, subliniază ofițerii de Securitate.

Gheorghe Toabeș a semnat angajament și a turnat 12 femei că ar fi vrut să facă avort. Consecința delațiunilor: femeile au fost chemate la postul de Miliție, unde au fost avertizate, constatându-se după aceea că niciuna dintre ele nu și-a întrerupt sarcina. Pe o altă săteancă Toabeș a reclamat-o că și-a făcut un astfel de avort, iar împotriva acesteia s-a dispus începerea urmăririi penale. Pentru rezultatele sale deosebite, Gheorghe Toabeș a fost și recompensat de organele represive. Cu 200 de lei. 

Informatorul a ajuns după 1989 consilier local al comunei Păușești, județul Vâlcea. Asta deși era de notorietate prin sat ce făcuse, după cum ne-a spus actualul primar al comunei, Cătălin Avan. Gheorghe Toabeș nu mai poate oferi nicio explicație pentru turnătoriile sale, căci a murit, după cum ne-a declarat primarul.

Fănică Panait a ajuns și el consilier local după Revoluție, în comuna Racovița, județul Brăila. Și în cazul său există o decizie definitivă de colaborare cu Securitatea. Actele depusă la instanță de către CNSAS arată că, fiind asistent medical în cadrul dispensarului din comuna Șutești, a fost recrutat pentru a „acoperi obiectivul unde lucrează pe linie de avorturi în vederea descopeririii numitelor C.M și S.L.” A semnat și un angajament.

Într-o notă informativă scrisă de mână, Fănică Panait a anunțat Securitatea că, din discuțiile purtate cu niște colege, a aflat că o elevă de liceu din sat ar fi fost gravidă și că și-ar fi provocat un avort. Delatorul este sigur că Securitatea va lua „măsurile necesare”.

Contactat telefonic de Jurnalului Decretului, Fănică Panait a refuzat orice dialog. A retezat discuția în secunda în care a auzit că vrem să vorbim despre „avorturi în perioada comunistă”.

Greu de probat

Pe lângă avorturi, Miliția era implicată și în controalele ginecologice periodice impuse femeilor salariate. Mărturii strânse de cercetători după 1989 menționează că la multe din acestea asista un milițian, pe lângă doctor. Astfel de controale erau făcute și în licee, potrivit istoricului Florin Soare.

În Botoșani, în 1983, autoritățile comuniste se felicitau că aproape 10.000 de femei între 20 și 40 de ani efectuaseră în județ control ginecologic „amănunțit”, iar 7.200 de tinere fete participaseră la acțiunile educativ-sanitare „pro-familia”.

Chiar dacă puține, au existat totuși și semne de bunăvoință și umanitate în epoca decretului. Sunt cazuri de doctori care nu au raportat avorturi sau sarcini, dar și procurori și milițieni care au închis ochii. Florin Soare trage însă concluzia că anii decretului au însemnat foarte mult oportunism și dezumanizare:

Erau medici care se reclamau între ei, părinți care își reclamau fiicele pentru întrerupere de sarcină, soți care își reclamau soțiile. Am văzut astfel de documente.

Istoricul Florin Soare:

Cercetătoarea Gail Kligman notează și ea în „Politica duplicității” constatarea amară a unui doctor. În spitale, lucrurile mai depindeau și de statutul șefului de secție. Dacă reușea să domine milițianul, „mai scăpau femei. Dacă șeful era politruc, atunci femei erau lăsate să moară până venea milițianul sau procurorul”.

Dacă e să discutăm de reponsabilități legale, acestea sunt greu de probat după căderea comunismului, căci se bizuie doar pe mărturiile celor care au trecut prin aceste traume. Documentele medicale din epocă nu reflectă întodeauna adevărul, spune Florin Soare. Nici accesul în arhivele spitalelor nu e un lucru ușor, motivele pentru refuz putând fi variate, declară istoricul.

Mama istoricului Florin Soare i-a povestit cu lacrimi în ochi ce s-a întâmplat în 1984, când s-a internat pentru a-l naște. În patul vecin a fost adusă o fată în stare gravă. În scurt timp tânăra de 20 de ani a murit.

În ultimele sale ore de viață, asistentele o mângâiau în timp ce o întrebau neputincioase:

„De ce nu ai vrut să recunoști?”

Ce este proiectul Jurnalul Decretului 

Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.

Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.

Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro