Povestea oierului care și-a chemat fiii din Anglia să-l ajute pentru mieii de Paște: ”O să tăiem și oile ca să nu moară de foame”

Seceta, apoi pandemia și lipsa sprijinului de la autorităţi l-au adus pe constănţeanul Niculae Chirchiboi, cioban din tată-n fiu, la concluzii sumbre: “După miei, va trebui să tai şi oile, să nu moară de foame”.

20 de minute

La stâna lui Niculae Chirchiboi din Siminoc cumpărătorii vin dimineaţa. Îşi aleg mielul din ocol, apoi aşteaptă 20 de minute, cât durează tăierea, jupuirea şi curăţatul.

În Siminoc, un sat aflat la 25 de kilometri de Constanţa, sunt mai multe stâne. Dar măcelari au rămas puţini, aşa că oamenii vin la Niculae cu mieii lor să-i taie. “Nu mai e cine să belească mieii, s-a dus şi asta, ne ducem cu totul”, spune bărbatul durduliu, cu bonetă de schi. Mânuieşte cuţitul cu dexteritatea şi precizia unui chirurg.

”Belirea” mielului

O tăietură lungă şi adâncă la gât, apoi mielul este lăsat să moară, sângele se scurge în iarbă. Apoi o tăietură deasupra unei copite, pe unde este introdus un tub de plastic, în care Niculae suflă. Se numeşte umflare. Aerul introdus prin tub face ca pielea să se desprindă mai lesne de pe carne.

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

Urmează câteva tăieturi pe burtă şi mielul este dezbrăcat de lână ca de o haină.

Pe un cadru de fier, sunt atârnate animalele, ca la abator. Găinile şi pisica sunt marii profitori ai acestei industrii. Pândesc momentul când sunt aruncate stomacul mielului şi copitele. Câinele se alege, în cel mai norocos caz, cu pielea, de pe care lipăie urmele de sânge.

Prapurul şi organele bune pentru drob sunt lăsate înăuntrul mielului, iar maţele sunt depănate şi făcute scul. Apoi totul este pus într-un sac mare de plastic şi înmânat clientului venit, de obicei, cu maşina până pe dealul unde e stâna.

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

Niculae are 51 de ani şi se vaită, cochet, de bătrâneţe. Şi-a chemat înapoi acasă, din Anglia, cei doi băieţi. “Suntem oieri din străbunic în bunic, din tată-n fiu. Băieţii mei vor fi tot oieri şi de-acum or să se ocupe ei mai mult de stână. E timpul lor”.

Necuvântătoarele lui Nicu

Nicu, băiatul cel mic, are 21 de ani, ochi albaștri închis şi ochelari cu rame groase. În faţa unor orăşence care se fâţâie prin stână cu aparatele şi telefoanele lor şi se uită cam dintr-o parte la mieii beliţi, tânărul consideră oportun să mărturisească: “Şi mie mi-a fost milă la început. Acum m-am obişnuit, nu mai mi-e milă. Iar găini tăiam de mic”.

După şcoală, a lucrat o vreme la o fabrică de reciclare din Murfatlar, “stăteam pe un scăunel, trebuia să stau cocoşat să-mi fac treaba şi începuse să mă doară spatele”.

În Anglia, Nicu a muncit tot la reciclare, câte 12 ore pe zi. “Munceam, mai ieşeam puţin prin oraş, până în centru, mâncam, dormeam, apoi iar munceam. Dar cel mai rău era că nu vedeai soarele cu săptămânile. Nu-mi place deloc cum e vremea la ei”.

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

Nu există stână fără câini şi Nicu ni-i prezintă pe ai lui cu mândrie: două căţele mari, una dintre ele e uriaşă, metis de ciobănesc de Asia Centrală, puii lor, tatăl puilor, care fuge spre tufişuri cu o piele de miel în gură.

Câinii sunt importanţi pentru că, dacă la stână nu e nimeni, “se mai întâmplă să intre unii, au mai încercat”. Cu un căţel grăsuţ în braţe, Nicu precizează: “Numai câini şi pisici nu mâncăm, nici caracatiţă, în rest, orice fel de carne”.

Într-o cuşcă de lemn, cu grilaj împrumutat de la un frigider vechi, o mamă raţă îşi păzeşte răţuştele, Nicu se alege cu o ciupitură zdravănă la mână când încearcă să extragă o odraslă cu puf.

Stâna în sine e un adăpost de scândură, acoperit cu prelate şi întărit cu lut. Oile şi caprele sunt la câmp, iar în ocol au rămas mieii şi iezii. “Lor le dăm lucernă, câte doi baloţi pe zi, 30 de lei balotul. Le dăm şi fân, boabe de porumb. Oile deja nu mai primesc mâncare, de când ies la câmp”.

Nu e curent electric la stână, primăria a tot promis, dar nu s-a ţinut de cuvânt să ceară distribuitorului să mai pună un stâlp. Fără curent electric, nu e rost nici de instalaţii ca-n fermele occidentale. Oieritul din România nu s-a schimbat prea mult de la Nechifor Lipan încoace.

“Acum aruncăm pieile, pentru că n-avem cui să le vindem, n-avem ce face cu ele. Şi nici lâna n-o folosim. Să zicem că o dăm cu 1 leu kilogramul, că aşa am auzit că zicea ministrul agriculturii, dar n-ai cui să o dai, nu mai sunt centre de colectare”, explică Nicu. Doar brânza şi mieii se mai caută. Dar, ca să fii sigur că dai marfa, trebuie să mai laşi la preţ.

Loviţi şi de pandemie, şi de secetă

Niculae, tatăl, dă caşul, un caş alb ca zăpada, cu 20 de lei kilogramul, “dar nu cântăresc ca la magazin, la suta de grame, dau de la mine dacă e puţin peste. Şi la miel la fel. Dacă are 6,700 kg, îl socotesc la 6 kg. Aşa fac eu, aşa am făcut mereu”. Vinde mielul cu 15 lei kilogramul în viu şi cu 25 de lei kilogramul curăţat.

Preţul ăsta e preţ de criză, spune Niculae, că “lumea e speriată, nu mai iese din casă sau nu mai are bani, nu mai cumpără”. Câte 7-8 miei taie zilnic şi pune în saci pentru clienţi. Însă, după ce trece Paştele, vânzările vor scădea. Iar cei trei Chirchiboi, tatăl şi fiii, vor pune pe hârtie şi vor socoti dacă au cu ce să-şi mai hrănească animalele. Şi să dea salarii celor doi ciobani.

Anul trecut a fost secetă, anul ăsta, la fel. Câmpul e mai uscat ca niciodată. Oile muşcă din pământ ca să apuce ierburile mărunţele. Subvenţia de 22 de lei pe cap de animal de la APIA nu acoperă nici paiele de aşternut. Niculae dă din mână a lehamite. Nu aşteaptă sprijin de la autorităţi, “asta e, va trebui să tăiem oile, să nu moară de foame”.  

Nu se pune problema să renunţe la oierit, nu e el cel care va rupe şirul de Chirchiboi ciobani. Va munci cât să aibă din ce trăi, el şi familia şi familiile băieţilor. Zootehnie de subzistenţă. Stânele româneşti sunt departe de Europa şi încă şi mai departe de Bucureşti, unde se fac toate planurile şi se împart banii.

Alegerea

Deşi cerul de acasă e stors de posibilităţi şi nu dă ploaie, Nicu nu se uită înapoi, după norii bucălaţi ai englezilor.

“Mie îmi place ce fac acum, asta vreau să fac. Decât să stau 12 ore în fabrică, mai bine umblu în căruţă să aduc nutreţ, să car oile bolnave la veterinar, să văd de ce mai e nevoie. Întotdeauna am trăit printre animale, ştiu să le cresc, să le îngrijesc”.

Asta e viaţa pe care a ales-o Nicu, aşa cum ai alege un miel din turma înghesuită în umbra staulului.  

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 30

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro