‘M-a tarat apa un kilometru’

“Mai bine ma lua apa pe mine. Eu nu mai am de ce sa traiesc, nu merit, nu mai pot, pur si simplu nu mai pot. Vreau si eu sa mor, pe mine de ce nu ma ia Dumnezeu la el?”. Sfasietoarea marturie este a unui barbat de 57 de ani din satul sucevean Arbore. Lui Gheorghe Cotlet, apele i-au luat tot ce avea mai drag: nepotelul de doar un an si jumatate, fiica, sotia si soacra. “Eram in casa si ne-a luat apa cu totul. Am vrut sa ajung la ei, sa-i ajut, dar n-am putut. M-a dus un kilometru, departe. Cand cu chiu cu vai m-am intors, nu mai era nimic”, ne-a povestit omul.

Moldova si-a condus ieri pe ultimul drum mortii. In satucul Arbore, devastat saptamana trecuta de furia apelor, oamenii au lasat balta salopetele si cizmele de cauciuc si s-au imbracat in haine negre. Numarul persoanelor ucise de viitura a ajuns la 11, dupa ce inca un cadavru a fost gasit ieri. La 57 de ani, Gheorghe Cotlet si-a ingropat ieri intreaga familie – mama soacra, nevasta si fata – si asteapta cu lacrimi in ochi ca oficialitatile sa-l anunte cand vor gasi trupul micului Daniel, nepotelul in varsta de numai un an si jumatate. “Nu mai am de ce sa traiesc”, spune el.

Daca printr-o minune de ieri s-ar cauta o noua definitie pentru suferinta, atunci apa s-ar transforma in lacrimi; daca printr-o minune de azi se cauta un sinonim pentru disperare, atunci pamantul s-ar transforma intr-o mocirla puturoasa, urat mirositoare; iar daca, sa zicem, printr-o minune de maine n-ar mai exista durere, atunci aerul s-ar transforma intr-o neputincioasa incercare de a tine in viata un pumn de suflete schilodite pe vecie.

“Dumnezeu a dat, Dumnezu a luat”. De ieri, de azi si de maine, suferinta, disperarea si durerea au plecat de peste tot si si-au facut cuib mincinos in inima unui mic catun sucevean, de pe mandra si frumoasa Vale a Clitului. 

Maria, Florita, Geanina si un pui de om de numai un an si jumatate, Daniel, au fost dusi de furia apelor departe de lumea in care se sufera acum atat de mult. Puhoiul a venit, a maturat totul in calea lui, iar dupa el a ramas un munte de regrete si un om care nici macar nu mai stie si nu mai poate sa planga. Gheorghe Cotlet, de 57 de ani, si-a inmormantat ieri intreaga familie – mama soacra, nevasta si fetita. Pe copil nu l-a gasit inca si cine stie cine si cand o va face.

“Nu am avut timp de nimic, eram in casa si ne-a luat apa cu totul. Am simtit cum se misca, apa a intrat pe ferestre, pe usi, a daramat totul. Am vrut sa ajung la ei, sa-i ajut, dar n-am putut. M-a tarat un kilometru, departe. M-am lovit de busteni, m-am agatat de buruieni, n-am crezut ca scap. Cand cu chiu cu vai m-am intors, nu mai era nimic”, incearca omul sa-si aminteasca momentele de cosmar traite.

Patru generatii din familia Cotlet s-au dus, dintr-odata, atat de brutal si atat de crud incat practic iti este imposibil sa incerci macar sa cuprinzi in pareri de rau ce trebuie sa fie in sufletul celui care acum isi blesteama zilele, pentru simplul motiv ca a ramas in viata. O ironie izvorata din dorinta de a opri suferinta ce-l macina de cateva zile, dar in acelasi timp poate o dorinta izvorata din ironia unei vieti de care s-a ales praful si pulberea. “Mai bine ma lua pe mine si-mi lasa in viata nepotul. Pe Daniel. Eu nu mai am de ce sa traiesc, nu merit, nu mai pot, pur si simplu nu mai pot. Vreau si eu sa mor, pe mine de ce nu ma ia Dumnezeu la el?”.

Desi intreaga comunitate este alaturi de suferinta omului, Gheorghe se simte pierdut. Se plimba de unul singur pe ulite, se uita parca in gol la vecini, la jandarmi, la preoti, la padurari, la toti cei care incearca, mai cu vorba, mai cu fapta, sa-i aline suferinta. “Nu mai am de ce sa traiesc”, repeta el obsesiv. Se fereste cat poate sa se intoarca la locul unde in urma cu numai o saptamana era casa si gospodaria familiei, acum un morman de namol, nivelat de ape. “Nu vreau sa mai vad si nu mai pot. Ma doare prea rau”, spune el printre oftaturi prelungi. Apa a vrut ca o pereche de pantaloni si o bluza sa ramana mica (marea?) avere a omului care, asa cum spune, a muncit viata intreaga pentru a avea ce ingropa.

La o aruncatura de bat de locul dramei, intr-o casa a unor rude, intr-una din camere, sunt asezate langa un perete cele trei sicrie. O imagine care te cutremura si iti da fiori, te forteaza sa pleci capul, sa iti faci cruce si sa iesi in liniste de acolo, cu privirea scrijelind  nervos modelele ciudate ale covoarelor ce acopera podeaua. Este vorba, de fapt, de respectul pe care aproape involuntar i-l arati, o simti in preajma, stii ca este acolo, prezenta, poate usor satisfacuta, poate inca nu, strecurandu-ti un sambure de palpitatie glaciala ce-ti pietrifica respiratia si ratiunea.

Urmărește-ne pe Google News